Michelle Obama, fostă Primă Doamnă a Statelor Unite, a fost în România pentru prima oară, joi, 18 septembrie 2025. Într-o discuție de o oră în cadrul Impact Bucharest, o serie de conferinţe despre dezvoltare economică şi inovaţie, Michelle Obama a vorbit despre susținerea copiilor, importanța școlii și a educației, despre modul în care a încercat să normalizeze viața fetelor Malia și Sasha la Casa Albă, unde au locuit mai mult decât în oricare loc. „Casa Albă nu e o casă normală, sunt majordomi, bucătari, florist. (…) Nu puteau folosi niciodată Casa Albă ca scuză pentru a nu-și face temele sau a nu merge la școală. Nu au fost niciodată scoase de la școală pentru ceva care era cool”, a povestit Michelle Obama.
Timp de o oră, Michelle Obama a răspuns întrebărilor legate de importanța de a fi lider, de a fi părinte, despre importanța prieteniei, a comunităților și a echilibrului pe care l-a descoperit abia când a devenit mamă.
Familia Obama a încercat să normalizeze viața la Casa Albă pentru fetele lor, Sasha și Malia, care aveau 7 și 10 ani când Barack Obama a câștigat primul mandat ca președinte al SUA.
- „Fetele aveau șapte și zece ani când am intrat la Casa Albă. Au locuit în Casa Albă mai mult timp decât în orice altă casă, ceea ce mi se pare o nebunie, e o nebunie. Și Casa Albă nu e o casă normală: sunt majordomi, e un florar, sunt menajere. Copiii puteau comanda orice fel de mâncare doreau și nu trebuia niciodată să-și facă paturile sau să-și spele rufele. Așa că a trebuit să mă gândesc…
- Vor părăsi acest loc și vor trebui să fie capabile să se descurce în lume. Așa că trebuie să renunțăm la unele lucruri. Au avut parte de securitate toată viața. Și-au petrecut adolescența călătorind cu bărbați înarmați în vehicule blindate pentru a ajunge la baluri și petreceri. Nu puteam face nimic în privința asta. Așa că a trebuit să ne prefacem că nu există și apoi să le facem să se concentreze doar pe a fi copii, ceea ce însemna că nu puteau folosi niciodată Casa Albă ca scuză pentru a nu-și face temele sau a nu merge la școală. Nu au fost niciodată scoase de la școală pentru ceva care era cool, pentru că atunci nu ar mai fi fost niciodată la școală. Adică, totul la Casa Albă era cool. În fiecare zi se întâmpla ceva.
- Barack a participat la toate ședințele cu părinții, pentru că făcea asta și înainte de a ajunge la Casa Albă. Era o scenă impresionantă, apropo, să vezi coloana lui de 20 de mașini parcurgând drumul până la mica lor școală, unde școala era bombardată de agenții Serviciului Secret și de oamenii SWAT de pe acoperișuri. Dar asta se întâmplă când tatăl tău este președintele SUA și merge la ședința cu părinții. El merge și ignoră asta. El va sta acolo și va asculta profesorul, pentru că asta facem noi. Notele sunt importante și ele.
- Nu am trecut examenul de barou la prima încercare. Parcă era sfârșitul lumii. Am dat examenul din nou. A fost o adevărată corvoadă. Am învățat mai mult. Am trecut examenul. Viața a continuat. Și încerc să le spun tinerilor că au atât de mult spațiu pentru a face atât de multe greșeli!
- Dar sunt mulți oameni, pentru că încă trăim într-o lume rasistă și misogină, care încă îi favorizează pe cei bogați. Privilegii, oportunități, ăsta e adevărul. Dacă nu putem accepta această parte a naturii noastre umane, atunci ne mințim pe noi înșine. Din păcate, ăsta este fundamentul acestei lumi.
- Se spune că toți stăm pe umerii unor giganți și cred că, într-adevăr, asta este valabil în cazul meu. Și când spun giganți, mă refer la mama și tatăl meu. Giganții mei au fost oamenii care s-au sacrificat, au luptat și au pierdut. Eu sunt aici datorită lor. Asta este minimul pe care îl datorăm pentru a fi ajuns unde suntem astăzi.
- Crearea de afaceri care au impact, produse care sunt utile, toate acestea sunt importante. Dar dacă nu facem această muncă pentru a le acorda prioritate viitorului copiilor noștri, dacă nu vorbim în mod deliberat pentru a-i pregăti să fie oameni buni și onești, care să aibă un impact asupra lumii, dacă nu îi tratăm pe toți copiii ca pe copiii noștri, atunci greșim. Și ar trebui să simțim cu toții acest lucru”.
Redăm fragmente din discuția fostei Primei Doamne a SUA, Michelle Obama, cu Beatrice Cornacchia, la București:
Moderator: Cum reușiți să găsiți echilibrul între viața personală și cea profesională?
Michelle Obama: Mi se pune des această întrebare și, cu cât îmbătrânesc, acum am 61 de ani, da, am 61 de ani… Am trăit 61 de ani și cred că răspunsul meu la această întrebare evoluează constant. Cred că, în primul rând, trebuie să decidem singuri că echilibrul este important.
Și, așa cum mulți dintre voi, profesioniști, știți, mai ales la începutul carierei, asta nu este ceva ce vă învață cineva. Nimeni nu vă spune să fiți echilibrați. Vă spun să munciți mai mult. Vă spun să prosperați. Vă spun să realizați ceva. Așadar, nu ni se spune că echilibrul este un lucru important. Și, de multe ori, nici nu trebuie să vă gândiți la asta ca tineri profesioniști. Nu cred că m-am concentrat cu adevărat pe echilibru până când nu am avut copii. Pentru că copiii sunt primii care te lovesc de realitate. Pentru că lor nu le pasă cum este viața ta. Lor nu le pasă de programul tău. Cred că înainte de asta, eram probabil o tânără profesionistă ambițioasă, care încerca să urce pe scara ierarhică, pentru că acestea sunt lucrurile pentru care ești recompensat. Așadar, cred că primele mele provocări legate de noțiunea de echilibru au apărut când am devenit mamă. Și mi-am dat seama că copiii mei nu aveau cum să se încadreze în programul meu. Nu aveau agende, nu aveau carnețele de programări, nu puteau veni la mami să se asigure că voi fi prezentă la ședința cu părinții și că știu că are loc parada de Halloween. Și ce facem cu toții ca profesioniști? Punem munca pe primul loc în programul nostru, pentru că cineva ne va suna și va stabili o întâlnire, iar noi o vom nota în programul nostru și vom avea o conferință la care intenționăm să participăm, iar toate acestea se fac cu luni în avans.
Și mi-am dat seama că aș pune totul în calendarul meu și ce ar rămâne în afara lui ar fi copiii mei, iar apoi aș fi eu. Și m-am gândit: „Cum pot rezolva asta?” Am început să o rezolv. Și cred că primul lucru la care a trebuit să mă gândesc a fost să mă pun pe mine, viața mea, pe primul loc în calendarul meu. Și spun asta deși aveam asistență, aveam pe cineva care se ocupa de programul meu, aveam un anumit nivel de flexibilitate, iar marea majoritate a oamenilor nu au acest tip de flexibilitate în programul lor. Ei lucrează de la 9 la 5. Ei lucrează în ture. Nu pot alege când vin și când pleacă.
(…)
Așadar, aș spune să aveți răbdare cu voi înșivă, cu cariera voastră și cu viața voastră, mai ales când sunteți tineri. Copiii nu sunt răbdători, dacă alegeți să fiți părinți. Ei cresc, cu siguranță, și au nevoie de voi din ce în ce mai puțin. Și nu cred că regret nimic din ceea ce am făcut când copiii mei erau mici. Am o relație excelentă cu ei și încă mai am timp să fac multe lucruri și încă merg mai departe. Așadar, dacă suntem norocoși, viața este lungă. Traiectoria nu trebuie să fie dreaptă ca a unei rachete către Lună. Succesul în viață are suișuri și coborâșuri. Și dacă înțelegem acest lucru și dăm dovadă de răbdare, vom descoperi că există loc pentru echilibrul pe care ar trebui să-l căutăm cu toții.
(…)
Moderator: Sunteți un lider atât de bun, un model atât de bun pentru noi toți, și totuși vă întrebați dacă sunteți suficient de bună. Ne puteți explica?
Michelle Obama: Da, cred că termenul folosit astăzi este „sindromul impostorului”. Știi, sentimentul că stăm la mese la care nu ne simțim în largul nostru. Și probabil că sunt oameni care nici măcar nu înțeleg ce înseamnă acest termen, pentru că lumea ți-a fost dezvăluită, funcționează pentru tine. Și poate că există oameni care simt că aparțin mereu, că sunt lideri, că ar trebui să conducă totul. Văd asta foarte des. Dar sunt mulți oameni, pentru că încă trăim într-o lume rasistă și misogină, care încă îi favorizează pe cei bogați. Privilegii, oportunități, ăsta e adevărul. Dacă nu putem accepta această parte a naturii noastre umane, atunci ne mințim pe noi înșine. Din păcate, ăsta este fundamentul acestei lumi.
Moderator: Ne-ați putea vorbi despre responsabilitatea de a fi un model pentru generația următoare?
Michelle Obama: Ei bine, este totul. Se spune că toți stăm pe umerii unor giganți, și cred că, într-adevăr, asta este valabil în cazul meu. Și când spun giganți, mă refer la mama și tatăl meu. Giganții mei au fost oamenii care s-au sacrificat, au luptat și au pierdut. Eu sunt aici datorită lor. Asta este minimul pe care îl datorăm pentru a fi ajuns unde suntem astăzi.
(…) Crearea de afaceri care au impact, produse care sunt utile, toate acestea sunt importante. Dar dacă copiii noștri nu sunt «întregi», dacă nu facem această muncă pentru a le acorda prioritate viitorului lor, dacă nu vorbim în mod deliberat pentru a-i pregăti să fie oameni buni și onești, care să aibă un impact asupra lumii, dacă nu îi tratăm pe toți copiii ca pe copiii noștri, atunci greșim. Și ar trebui să simțim cu toții acest lucru.
Îmi iubesc fetele. Aș muri pentru ele. Dar simt asta pentru toți copiii noștri, știi? Mai ales dacă ai avut ocazia să petreci timp cu tineri, lucru căruia mi-am dedicat viața. Doar faptul că ești în prezența lor. Pentru că ei vin aici întregi și plini de posibilități. Și în măsura în care „se strică” este din cauza adulților. Noi îi stricăm. Ei vin pe lume plini de posibilități.
Și apoi cresc și devin indivizi distructivi dacă nu au acea iubire și acea bază. Ei nu adaugă valoare. Așadar, este în interesul nostru să îi pregătim pentru a avea succes. Așadar, da, cred că a fi un model de urmat face parte din misiunea noastră pe măsură ce îmbătrânim și devenim mai de succes. Acesta este scopul, nu-i așa? Și nu pot fi doar copiii pe care îi iubim sau care seamănă cu noi sau care ne amintesc de noi înșine. Pentru că, la un moment dat, toți copiii vor fi acolo, făcând ceva, bun sau rău, cu speranță și posibilități, simțindu-se parte dintr-un întreg mai mare sau nu. Și când copiii nu simt că fac parte dintr-un întreg mai mare, tot ce le rămâne este distrugerea.
Cred că este în interesul nostru să pregătim această lume pentru a le-o preda lor, ceea ce înseamnă că trebuie să fim pregătiți să ne dăm la o parte. Și cred că o parte importantă a leadershipului este să știi când să te retragi și să pregătești următoarea generație să-ți ia locul. Acesta este unul dintre motivele pentru care Barack și cu mine colaborăm la Centrul Prezidențial, care se va deschide în iunie, în partea de sud a orașului Chicago. Va fi unul dintre singurele centre prezidențiale situate într-o comunitate urbană, predominant de culoare.
Și scopul nostru principal este formarea următoarei generații de lideri, nu doar în Chicago, nu doar în Statele Unite, ci în întreaga lume.
Nu doar în politică sau în dezvoltarea comunității, ci credem că este responsabilitatea noastră să transmitem puținul pe care l-am învățat tinerilor care încearcă cu adevărat să înțeleagă cum pot avea un impact. Și scopul nostru nu este să rămânem în aceste funcții, ci să pregătim cu adevărat acea generație pentru… a prelua ștafeta de la noi.
Moderator: În ambele cărți ale dumneavoastră, vorbiți despre masa din bucătărie. Așadar, cred că de-a lungul vieții ați încercat să găsiți persoanele potrivite care să vă ajute să rămâneți sinceră cu dumneavoastră înșivă. Ne puteți povesti puțin mai multe despre masa din bucătărie, care este o analogie incredibilă?
Michelle Obama: Una dintre principalele modalități prin care trec peste momentele dificile este faptul că am o comunitate puternică în jurul meu, nu doar familia, ci și prietenii. Și vorbesc despre importanța dezvoltării mesei din bucătărie. Motivul pentru care o numesc «masă din bucătărie» este că am crescut în casa mea din partea de sud a orașului Chicago, o casă foarte mică, cu câteva dormitoare. Părinții mei erau din clasa muncitoare, nu aveam mult spațiu, dar aveam multă dragoste și nu știu cum este pentru voi, dar cel puțin în partea de sud a orașului Chicago, multe dintre activitățile noastre se desfășurau în bucătărie.
(…) Iar masa din bucătărie a fost primul loc în care am învățat că vocea mea era importantă. Pentru că masa din bucătărie era locul unde luam cina împreună, ca familie, când eram mică. Am continuat această tradiție în familia mea, chiar și la Casa Albă. Era ceva ce Barack nu rata niciodată: ora cinei. Venea din Biroul Oval, ne așezam la masă, eu, Sasha și Malia. Și ascultam povestirile lor despre ziua care tocmai se încheiase. Nu conta ce se întâmpla în Siria, nu conta criza financiară, lor nu le păsa. Voiau să vorbească despre prietenii lor din clasa a doua sau despre faptul că nu le plăcea profesorul din clasa a cincea. Masa din bucătărie este locul în care, în copilărie, afli că părinții tăi te consideră interesant. Probabil că este ultima masă la care te vei simți complet interesant pentru părinții tăi. Le spunem copiilor noștri că îi iubim mereu. Dar acela este locul în care găsim sprijin, știi, și de-a lungul vieții am încercat să recreez acea masă din bucătărie pentru mine, pentru că părinții tăi, familia ta, nu te însoțesc pe tot parcursul vieții.
Unul dintre lucrurile pe care fratele meu le-a spus când Barack a câștigat, în glumă, dar pe jumătate serios, a fost: «fără prieteni noi! Nu știi în cine poți avea încredere. Acum ești președinte, Prima Doamnă, trebuie să renunți la asta!»
I-am răspuns: «Stai puțin. E un mod trist de a trăi. Fără prieteni noi». Dar eu aveam nevoie de prieteni. Aveam nevoie de oameni în jurul meu care vedeau lumea diferit, mai ales ca Primă Doamnă. Adică, aveam copii la școală, aveam nevoie de prietene mame. Știi cât de importanți sunt prietenii părinți, mai ales când ești primă doamnă și încerci să afli adevărul despre ce se întâmplă la școală? Așa că a trebuit să-mi fac niște prietene mame.
A trebuit să stau pe terenul de fotbal. Chiar și cu o mulțime de agenți ai Serviciului Secret care ne urmăreau. Trebuia să găsim o comunitate de oameni în care să avem încredere, astfel încât copiii noștri să se simtă conectați. Toți acești oameni fac parte din masa mea din bucătărie. Și sunt oamenii care mă cunosc cel mai bine. Sunt oameni care îmi spun lucrurile pe față. Cred că „masa noastră din bucătărie” este motivul pentru care fiicele noastre sunt sănătoase și rămân sănătoase pe parcursul întregii experiențe. Este pentru că ne-am străduit să le normalizăm viața la Casa Albă, iar pentru asta este nevoie de multă prietenie. Vorbesc despre asta pentru că este ceva ce uneori subestimăm, precum echilibrul. Subestimăm importanța prieteniei și a comunității în viețile noastre. Și este nevoie de la fel de mult efort pentru a dezvolta acea comunitate, cât și pentru a ne construi carierele.
Moderator: Ați spus să normalizăm viața la Casa Albă. Este posibil acest lucru?
Michelle Obama: Am încercat. Am făcut tot posibilul să normalizăm situația. Și o mare parte din asta a însemnat să încercăm să le facem pe fete să înțeleagă că nimic din toate astea nu avea legătură cu ele. E ca și cum nimănui nu-i pasă cu adevărat de tine. E vorba doar de tatăl tău. Și am vrut să le ajutăm pe fete să rămână concentrate pe a fi copii care cresc. Fetele aveau șapte și zece ani când am intrat la Casa Albă. Au locuit în Casa Albă mai mult timp decât în orice altă casă, ceea ce mi se pare o nebunie, e o nebunie. Și Casa Albă nu e o casă normală: sunt majordomi,e un florar, sunt menajere. Copiii puteau comanda orice fel de mâncare doreau și nu trebuia niciodată să-și facă paturile sau să-și spele rufele. Așa că a trebuit să mă gândesc…
Vor părăsi acest loc și va trebui să fie capabile să se descurce în lume. Așa că trebuie să renunțăm la unele lucruri. Au avut parte de securitate toată viața. Și-au petrecut adolescența călătorind cu bărbați înarmați în vehicule blindate pentru a ajunge la baluri și petreceri. Așa că toate astea erau oarecum înrădăcinate. Nu puteam face nimic în privința asta. Așa că a trebuit să ne prefacem că nu există și, apoi, să le facem să se concentreze doar pe a fi copii, ceea ce însemna că nu puteau folosi niciodată Casa Albă ca scuză pentru a nu-și face temele sau a nu merge la școală. Nu au fost niciodată scoase de la școală pentru ceva care era cool, pentru că atunci nu ar mai fi fost niciodată la școală. Adică, totul la Casa Albă era cool. În fiecare zi se întâmpla ceva.
Aproape că am uitat să le invit la o cină oficială. Nu fuseseră niciodată la una, pentru că întotdeauna am considerat că nu este pentru copii, ci pentru adulții care fac lucruri importante în lume: «iar voi nu ocupați un loc. Nu ocupați locul secretarului vreunei instituții, voi mergeți la școală». Și am încercat, de asemenea, să ne asigurăm că le acordăm prioritate vieților lor. Așa că Barack a participat la toate ședințele cu părinții, pentru că făcea asta și înainte de a ajunge la Casa Albă. Era o scenă impresionantă, apropo, să vezi coloana lui de 20 de mașini parcurgând Mass Avenue și Wisconsin până la mica lor școală, unde școala era bombardată de agenții Serviciului Secret și de oamenii SWAT de pe acoperișuri. Dar asta era parte din ceea ce se întâmplă când tatăl tău este președintele SUA și merge la ședința cu părinții. El merge și ignoră asta.
El va sta acolo și va asculta profesorul, pentru că asta facem noi. Notele sunt importante și ele. Acestea sunt câteva dintre modalitățile ciudate prin care încerci să normalizezi situația, dar cred că în mare parte este vorba doar de atitudine, de a-i menține umili și concentrați pe imaginea de ansamblu și de a se asigura că știu că sunt copii mici și că asta nu este pentru ele, nu este despre ele. Și aș vrea să profit de ocazie pentru a recunoaște cât de mândră sunt de ambele fete. Sunt niște oameni minunați. Sper că am făcut o treabă bună.
Moderator: Cum vă descurcați în această etapă a vieții dumneavoastră și cum ați reușit să faceți față acestei mari schimbări?
Michelle Obama: Am părăsit Casa Albă de aproape un deceniu. Un deceniu. Poate că dumneavoastră nu simțiți acest lucru, dar pentru mine este foarte important. Așa de repede trece timpul, cu siguranță. Următorul capitol, anii de după Casa Albă, acești ultimi nouă ani au fost la fel de plini, la fel de semnificativi, cred, ca și cei opt ani petrecuți la Casa Albă și anii dinaintea acestora. Adică, așa funcționează viața și acesta este unul dintre motivele pentru care mi-am intitulat prima carte «Becoming», pentru că speranța mea este să continui să evoluez. Că nu încetăm niciodată să devenim. Am început cartea cu o întrebare pe care urăsc să o pună adulții tinerilor și anume: ce vrei să te faci când vei fi mare?
De parcă ai crește și ai deveni un anumit lucru și asta e tot. Pentru că asta mi se părea întotdeauna trist când eram copil. Ce, sunt doar acest lucru și asta e tot ce fac? Iar răspunsul este «nu». Dacă trăim corect această viață, evoluăm mereu. Totul este doar un capitol și o perioadă. Iar cei opt ani petrecuți la Casa Albă au fost un capitol important.
Și știu că sunt unică datorită poziției în care m-am aflat, dar adevărul este că toți avem toate aceste capitole care ne pot aștepta în viitor dacă continuăm să creștem, dacă suntem deschiși la posibilitatea unei creșteri și evoluții continue. Și cred că acesta a fost unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în ultimii 10 ani. Am realizat multe în acești 10 ani. Și dacă aș fi știut asta când aveam 20 sau 30 de ani, poate că m-aș fi relaxat puțin. Nu aș fi fost atât de dură cu mine însămi. Nu aș fi simțit că fiecare decizie pe care o luam la acea vârstă era atât de importantă. Știi, mă gândesc la toate greșelile și eșecurile pe care le-am făcut.
Nu am trecut examenul de barou la prima încercare. Parcă era sfârșitul lumii. Am picat examenul de barou prima dată. Mă gândeam: «Doamne, o să mă concedieze. N-o să pot practica niciodată. Asta e sfârșitul carierei mele. N-o să ajung nicăieri». Am dat examenul din nou. A fost o adevărată corvoadă. Am învățat mai mult. Am trecut examenul. Viața a continuat. Și încerc să le spun tinerilor că au atât de mult spațiu pentru a face atât de multe greșeli!
Cred că asta este ceva ce îmi amintesc când privesc înapoi la acești ani. Și acum sunt în procesul de a mă gândi la… Chiar și la următorul capitol. Adică, adevărul este că vreau ca aceste capitole să se desfășoare mai încet. Mă gândesc foarte critic la cum să ies din această etapă”.
Mihai Peticilă
Redacția
Raluca Pantazi
