Mihai Maci: Revenirea la școala lui Ceaușescu

12.349 de vizualizări
Mihai Maci / Foto: Chris Nemes – TEDxEroilor
Mi se pare uimitor că nimeni nu sesizează acest paradox: pe de o parte, de la an la an, numărul elevilor scade (ceea ce se traduce în disponibilizarea mai multor locuri în licee), pe de alta bătălia pentru ”școlile de elită” devine tot mai aprigă. Ar fi fost firesc ca lupta să fie mai acerbă în anii în care contingentele elevilor erau mai numeroase și, implicit, locurile în licee (chiar și de categorie medie) mai puține. Altfel spus, acum avem mai puțini elevi și mai multe clase/școli, însă singura miză a notelor, testărilor și repartizării de la finele gimnaziului sunt câteva licee (unul – două într-un județ).

În ce le privește, e greu de crezut că într-un timp relativ scurt – în urmă cu zece ani abia se vorbea de asemenea lucruri – liceele ”de top” au evoluat atât de spectaculos (la nivelul pregătirii cadrelor didactice și al dotărilor), încât deosebirea dintre ele și celelalte să poată fi constatată obiectiv. În fine, când vorbim de ”opțiunile elevilor” trebuie să avem în minte faptul că un copil de 14 ani, chiar dacă din punct de vedere fizic pare aproape adult, cel mai adesea nu decide el ce liceu va urma. De regulă la această vârstă e sub tutela părinților și aceștia sunt cei care caută ”ce e mai bun pentru copilul lor” (uneori ținând mai mult, alteori mai puțin cont de înclinațiile acestuia).

Din acest motiv eu unul cred că marea mutație care a declanșat cursa spre ”liceele de elită” nu s-a produs nici în aceste licee, nici la nivelul elevilor, ci în mentalul părinților. Ei sunt singurii care au o percepție cât de cât justă asupra lumii în care trăiesc și lucrează și, în egală măsură, au o imagine asupra a ceea ce ar putea fi ”realizarea” (pe care le-o doresc copiilor lor) în această lume (sau fugind de ea). Într-o măsură mai mică sau mai mare (și aproape indiferent de rebeliunile vârstei), copiii se aliniază modelului pe care li-l oferă părinții. Teza mea e că pentru aceștia din urmă studiile s-au esențializat într-un mod greu imaginabil de cineva care nu are copii în școală: în speță s-au redus la patru facultăți care produc fie pentru afară, fie pentru salarii și pensii speciale aici, iar liceele – acelea care contează – au statutul de trepte în vederea intrării la aceste facultăți (care își permit să mențină examene de admitere și taxe prohibitive pentru cei care nu prind un loc ”la buget”).

Iarăși în mod paradoxal (căci trăiam într-o lume mai săracă), în urmă cu douăzeci de ani școala românească era mult mai deschisă, atât în liceu, cât (mai ales) în facultate. Între timp, deși am intrat în Europa, s-a întâmplat ceva care ne-a aruncat înapoi în timp. Aderând la Uniunea Europeană am sperat cu toții că intrăm într-un spațiu al prosperității. Or, în chip funciar, prosperitatea produce diversitate. Din păcate, în lumea noastră ne lovim mai curând de reducerea continuă a spectrului opțiunilor. Exact la fel cum în alimentație, din varii motive (ținând nu întotdeauna de preț) peștele sau carnea de vită (ca să nu mai vorbim de alte produse exotice) nu au nici un succes, compatrioții noștri preferând constant pulpele de pui, ceafa de porc și micii, la fel – în formare și carieră – facultățile și meseriile de nișă (de la ingineria genetică la istoria artei, ori de la fabricatul instrumentelor muzicale la feronerie) au ajuns mai curând niște ciudățenii pentru ciudați care nu se vor angaja niciodată.

Cred că declanșatorul acestei recalibrări – spre îngustare – a orizontului de viitor al copiilor l-a reprezentat faimoasa criză dintre 2008 și 2012, cu reducerile ei de 25% pentru bugetari și posibilitatea de a angajare a unui om la șapte plecați în sistemul de stat. Mi se pare că atunci, pentru majoritatea familiilor, încercate de greutățile crizei, a devenit evident că singura cale de a-și ”asigura” copiii e fie aceea de a-i include în categoriile asupra cărora nu se practică niciodată tăieri, fie de a-i pregăti pentru ceva care poate fi transferat într-un timp foarte scurt în străinătate. Toate celelalte opțiuni au ajuns să fie taxate ca simple capricii care, în cel mai bun caz, pot fi făcute – eventual – după ce tânărul ”are pâinea asigurată” (în condițiile în care ”formatul Bologna” a exclus dubla specializare în învățământul universitar).

Astfel, ne-am trezit după 2015 exact ca înainte de 1990: câteva – foarte puține – facultăți care contează cu adevărat și tot câteva licee care pregătesc pentru aceste facultăți. În mod straniu, pe vremea lui Ceaușescu celelalte facultăți (ale Universității, distinctă de Medicină și Politehnică), unde ajungeau ”cei frumoși și blestemați”, aveau un prestigiu enorm în ciuda hăului ce se căsca la picioarele absolvenților lor. Astăzi, au ajuns cantitate neglijabilă; un fel de supliment de liceu pentru cei care n-au apucat să-l facă așa cum trebuie. Dincolo de lucrurile despre care voi vorbi mai departe, e o problemă asupra căreia se cuvine meditat: aceea că drumul nostru european se împletește cu o criză structurală a lumii noastre pe care integrarea în Europa n-a reușit s-o rezolve ci, din anumite puncte de vedere, a adâncit-o.

Despre școala din vremurile prerevoluționare o să povestesc pornind de la propriul meu caz. Am intrat, prin admiterea faimoasei ”Trepte întâi”, în singurul liceu care conta cu adevărat în orașul (municipiu reședință de județ) în care crescusem. Liceul acesta era pe atunci cel de la care se intra la facultate în proporţii strivitoare: peste 90% de la clasele de Matematica-Fizică (uneori, mai ales din “cea mai selectă” clasă, chiar 100%). Facultatea, pe atunci, însemna în principal Politehnica; dat fiind că marile fabrici erau în marile oraşe, politehniştii nu riscau ruralul precum ceilalţi absolvenţi de studii superioare. Pe-a VII-a – a VIII-a n-am ştiut-o, dar aveam s-o descopăr mai târziu (în discuţiile părinţilor mei cu diverşi cunoscuţi, părinţi ai altor elevi), că la mijloc era o întreagă kabală ce decidea destinul copiilor de pe la 11 – 12 ani. Miza ei era – prozaic azi, dramatic atunci – apartamentul familiei.

Să nu uităm, pe vremea aceea majoritatea populaţiei stătea în chirie la Stat; ca atare, apartamentele nu erau proprietate personală şi nu se puteau moşteni. Exista o singură cale de a păstra apartamentul în familie (şi, în egală măsură, de a-ţi putea îngriji părinţii la bătrâneţe): aceea de a te întoarce, după Facultate, să munceşti în oraşul în care ai crescut. Numai că, dacă acest lucru era relativ uşor pentru absolvenţii Liceelor Industriale, ce se angajau în “întreprinderile socialiste” imediat după Bacalaureat (pe baza calificării lor), el era mult mai greu pentru cei cu studii superioare, care depindeau de “repartizarea de Stat”. Repartizarea aceasta voia să spună că omul era trimis acolo unde avea Statul nevoie de el şi, dacă se putea, cât mai departe de casă. Căci mai era o ciudăţenie a acelui timp: “omogenizarea teritorială a populaţiei”. Aceasta spunea două lucruri: mai întâi că absolvenţii de Facultăţi erau repartizaţi cât mai departe de centrele de studiu (de pildă cei de la Cluj erau trimişi în Moldova de Nord sau în Dobrogea iar cei de la Iaşi în Maramureș sau în Banat), pentru a nu exista niciunde grupuri compacte etnic sau regional (care s-ar putea agrega pentru a contesta regimul). În al doilea rând “omogenizarea” însemna “ştergerea diferenţelor dintre sat şi oraş”; dacă într-un sens o făceau “navetiştii” (ce trăiau la ţară şi lucrau în fabrici urbane), în celălalt urmau s-o facă absolvenţii de Facultăţi, legaţi de glie în sate fară staţie de autobuz, pe tot cuprinsul patriei.

Când ajungea acolo, tânărul primea un buletin cu o adresă nouă (şi i se repartiza şi un cazarmament – adesea într-o aripă a şcolii sau spitalului, ori o garsonieră într-un bloc nou /şi prost făcut/), dar pierdea instantaneu “buletinul de oraş” şi posibilitatea de-a se întoarce în apartamentul părinţilor. Se făceau “schimburi” de repartiţie la sume uriaşe – de regulă între o maşină şi un apartament – pentru a readuce copilul acasă. Se mai cer adăugate două lucruri: exista o lege împotriva “parazitismului”; drept care ideea că, dacă nu intrai la Facultate, mai stai un an acasă şi te pregăteşti nu prea era practicabilă. Cu mari greutăţi (şi la sume astronomice) se obţineau adeverinţe medicale care-i permiteau tânărului să stea – de la câteva săptămâni, la câteva luni – şi să înveţe pentru anul următor. Orice tânăr trebuia “încadrat în câmpul muncii” imediat ce termina şcoala. Pentru băieţi lucrurile erau şi mai grave, dat fiind că dacă nu intrau la Facultate îi păştea armata; armata aceea lungă, de un an şi şase luni, cu posibilităţi de prelungire. Iar armata nu însemna (în primul rând) instrucţie, ci muncă, acolo unde nu mai voia nimeni s-o facă: cea mai uşoară era cea de pe câmp, dar urmau Casa Poporului şi – adevărată sperietoare – Rovinariul.

Acolo, în mină, se spunea că există o rată a accidentelor de 5 – 10 %, astfel că părinţii erau terorizaţi de ideea de a-şi pierde copilul sau de-a-l vedea schilod la 20 de ani. Intrarea la Facultate însemna armată în regim de termen redus, făcută – în general – pe la unităţi de transmisiuni. Cum în mediile intelectuale nu se punea problema reproletarizării – a întoarcerii copiilor la condiţia de muncitori, ci a “transmiterii status-ului social” (inclusiv prin căsătorie), toate lucrurile acestea intrau în calcul când se hotăra – de mic – viitorul copilului. Trebuia să facă o facultate; ca atare trebuia să ajungă în liceul din care probabilitatea de-a intra la facultate să fie cea mai mare. După aceea, trebuia să facă o facultate ce îi asigura repartiţia în oraş (şi să ocolească “dosarul” UTC – care se preconiza a fi introdus pentru Facultăţile umaniste), ceea ce însemna Politehnica sau Medicina. Lucru foarte important, facultatea aceasta trebuia s-o facă în celălalt capăt al ţării şi, acolo, să aibă note cât mai mari, pentru a se putea întoarce – prin repartiţie națională – acasă, alături de părinţi şi a le putea moşteni apartamentul. Ca să iau un exemplu: părinţii se interesau ce industrie era numai în orașul care locuiam (sau mai ales în el).

De pildă – în cazul meu – fabrica de vagoane. Atunci făceam Matematica-Fizica la cel mai bun liceu din oraș, dădeam la “Material rulant” la Bucureşti sau Iaşi şi, dacă eram (aproape) şef de promoţie, aveam șansa de-a mă întorce acasă, în apartamentul în care crescusem (și pe care, căsătorindu-mă și având copii, exista posibilitatea de a-l moșteni). Pentru fete era ceva mai uşor, căci ele aveau la îndemână liceele vocaţionale – Pedagogicul, Sanitarul şi Economicul – la mare căutare pe atunci, nu doar pentru repartiţia avantajoasă, ci şi pentru “ce mai cădea” pe lângă salariu. Ideea era, în toate cazurile, că destinul unui copil era decis pe la 11 – 12 maximum 13 ani şi viaţa lui depindea, în chip major, de examenul de la 14 ani. Astăzi pare straniu să te gândeşti că un copil de 14 ani – şi, pe vremea aceea, chiar eram copii la 14 ani – îşi hotărăşte viaţa în cele 6 ore ale Treptei întâi. Încă ceva: despre aceste lucruri se discuta în familie puţin, dar decisiv; orice copil care înţelegea (stând la cozi și făcându-și temele în întuneric) lumea din jur – mizeria, dificultatea de-a o scoate la capăt zi de zi – realiza că portiţa aceea îngustă, a examenelor, e singura lui cale de-a scăpa de naufragiul total. Nu ameninţările părinţilor sau ale profesorilor (în fond destul de rare) îl împingeau înainte, ci presiunea difuză a acelei lumi cenuşii. Dacă nu-i plăcea calea aleasă (adesea de alţii) nu prea avea ce să facă; ştia că părinţii au decis aşa “pentru binele lui” şi că, între viaţa – totuşi, liniştită – a unui inginer (chiar dacă ratat) şi condiţia de sclav a muncitorului în trei schimburi nu prea era loc de nuanţe.

După Revoluție, lucrurile au plutit – un timp – într-o stare de grație. Era nevoie de oameni cu studii superioare peste tot. Evident, mai înainte de toate în administrația de stat – care trebuia refăcută practic de la zero – și a așa se explică succesul constant în anii ’90 și 2000 a Facultăților de Drept și Științe Economice. Însă era nevoie și de profesori, și de psihologi, și de sociologi, și de personal în cercetare, și de funcționari ai Ministerului de Externe etc. iar noile domenii de studii atrăgeau deopotrivă prin noul pe care-l aduceau și prin faptul că – aproape invariabil – aveau un debușeu lucrativ. Merita să faci una din aceste facultăți a căror titulatură deschidea spre necunoscut, dat fiind că, la finele ei, puteai să te angajezi cu diploma obținută. Fie-mi îngăduit să iau ca exemplu doar învățământul preuniversitar, unde – anual – erau scoase la concurs, în fiecare județ, câteva zeci de posturi aproape pe orice disciplină. Bănuiesc că, în acel timp, marile probleme vor fi fost pe la Politehnici și ele erau o consecință a prăbușirii industriilor socialiste. Nimeni nu mai avea nevoie de constructori de mașini și încă nu apăruse nevoia de constructori propriu-ziși a infrastructurii. Cele mai bine cotate secții ale Politehnicii erau Informaticile, unde se preda – în bună măsură – la fel de abstract ca-n liceele de Matematică – Fizică (dat fiind că profesorii operau, cel mai adesea, doar cu o imagine mentală a calculatoarelor), însă exista șansa angajării în diverse companii străine ce preluau telecomunicațiile sau energia.

Unde suntem astăzi? Într-o lume în care au rămas patru facultăți care contează. O să le prezint în ordine inversă, dat fiind că ultima (care e un conglomerat de facultăți sau de studii postliceale) e, de fapt, prima în ordinul interesului. Pe poziția a patra se află variile Informatici, dat fiind că ele oferă o cunoaștere care are o aplicabilitate imediată și un caracter interstițiar – azi e nevoie de informatică peste tot. În principiu, un absolvent de informatică nu are probleme în a-și găsi un job, nu după terminarea studiilor, dar chiar pe parcursul lor. Ceea ce înseamnă – lucru deloc neglijabil – faptul că își poate finanța (cel puțin în parte) anii universitari. În egală măsură, un informatician își găsește ușor de lucru și în afară. Pentru noi, cei care nu suntem din domeniu, informatica poate părea un bloc compact; în fapt e vorba de o structură foarte ierarhizată. Și-n această structură, sarcinile de bază: mentenanța, reparația etc. au nevoie și ele de personal. Mai mult, pe măsură ce folosirea informaticii se extinde, ”baza” pe care-o reprezintă acest nivel ”de jos” a domeniului crește și ea și e nevoie de tot mai mult personal. Informaticienii mai au un avantaj: domeniul lor se exprimă într-un limbaj abstract (iar puținul care folosește limbajul uzual recurge la engleză), de așa manieră că – plecând din țară – nu trec prin trauma rupturii lingvistice. Aici sau acolo, ei continuă să se miște în limbajul lor domenial și în engleza cu care suplinesc ceea ce nu se exprimă în formule.

Pe a treia poziție sunt facultățile de Drept. Acestea nu mai sunt căutate pentru tot ceea ce oferă. De pildă avocatura e tentantă doar pentru cei care au perspectiva (câteodată familială a) integrării unui cabinet la finele studiilor. A fi avocat freelancer nu e o afacere, căci ești, în cel mai bun caz, subcontractorul unor sarcini mărunte de care ”marii avocați” consideră că nu merită să se ocupe. Nici viața unui jurist – în condițiile în care-și găsește de lucru – nu e una palpitantă sau plină de câștiguri. Cât despre notari, aceștia s-au închis ”în cercul lor strâmt” și inaccesibil celor din afară. Mai mult sau mai puțin, dreptul s-a profesionalizat și ierarhizat de așa manieră încât accesul unui tânăr la piața proceselor cu mize mari e practic imposibil. Și totuși, pentru absolvenții de drept rămâne o portiță a realizării aproape instantanee: Institutul Național al Magistraturii. E drept, nu e pentru toți, dar cei care ajung acolo beneficiază de un statut privilegiat: salarii care sar de până la 10 ori media venitului comun, locuințe de serviciu, pensionare precoce și pensii aproape fixate de titularul lor. E o miză mare și acest gen de ”studii aprofundate” și ”elitiste” întreține în bună măsură mașinăria Facultăților de Drept. Pe locul doi e Medicina. Orice medicină. Noi trăim într-o societate în care uzura prematură a vieții duce repede de tot la varii boli.

Pe lângă asta, lumea noastră nu cunoaște nici solidaritatea umană, nici buna organizare a serviciilor de stat. Astfel că fiecare înțelege destul de devreme că e pe cont propriu și că cel mai mic handicap îl transformă în perdant într-o cursă cu atât mai feroce, cu cât câștigurile sunt mai mici. De aceea, mai mult decât oriunde, în lumea noastră sănătatea e ”cel mai prețios capital”. A o pierde înseamnă a ieși de pe orbita umanității și a cădea într-o formă de existență vegetală căreia toți – și statul, și copiii – îi așteaptă sfârșitul. De aceea oamenii se îmbulzesc în spitale: vor să fie asigurați că e bine, că viața merge înainte, că sunt încă în cursă. Acolo unde e îmbulzeală e, firește, și triaj. Unul îl face statul transformând cotizația de sănătate în impozit, de care plătitorul aproape nu beneficiază deloc. Altul îl fac medicii: din sănătate ”cade” întotdeauna ceva. Plus că există libertatea celor două slujbe: ”la stat” și la ”privat”, în care cea dintâi folosește ca trimitere la cea de-a doua. În plus, și medicii pot să plece în străinătate aproape mai ușor decât informaticienii. Între altele, pentru că și ei au șansa limbajului tehnic care amortizează șocul schimbării de limbă. În fine, pe primul loc, în pole position se află institutele de învățământ ale serviciilor militarizate: SRI, Armată, Poliție, Poliție de frontieră, Vamă etc. Aici sunt cele mari avantaje: școala e – de departe – mai ușoară decât în alte părți; munca e – în principiu – ”de teren”; beneficiile (și scutirile) ca ale magistraților și, în plus, e perspectiva avansării într-o carieră care – din ce în ce mai mult – e o treaptă (aproape obligatorie) către lumea politică și înaltele funcții ale statului.

Ce au comun aceste patru facultăți? Faptul că absolvenții lor (la Drept, doar cei trecuți prin Institutul Național al Magistraturii) au loc de muncă garantat la finele studiilor și, pe lângă acesta, au salarii consistente (care le permit să ia credite de locuință și, implicit, să se gândească – la modul realist – la întemeierea unei familii). Două dintre ele produc, în bună măsură, pentru străinătate: Informaticile și Medicina. E mult mai ușor să faci facultatea aici și, apoi, să pleci dincolo. Străinii profită de faptul că nu trebuie să plătească studiile și, după o minimă stagiatură de adaptare, absolventul român poate presta servicii și plăti impozit în țara în care se stabilește. Celelalte două – Dreptul și ”Academiile” Militarizate – produc contingente de privilegiați care, în fapt, au exact aceleași drepturi ca oamenii politici. Și, tocmai de aceea, sunt în preajma acestora și – ca atare – beneficiază (evident, în grade diferite) de dividendele conducerii treburilor țării.

Candidații acestor forme de studii provin, aproape în exclusivitate (la Serviciile militarizate lucrurile stau mai ambiguu) din marile Colegii Naționale: pentru Informatici și Medicină de la cele de profil real (Matematică – Informatică și Biologie – Chimie) și pentru Drept și ”Academii” de la profilul uman (Filologie – Istorie). Ar mai fi de adăugat un cuvânt la toate cele șase specializări: intensiv. Asta nu înseamnă doar mai multe ore la clasă, ci și (mai ales) meditații. Căci la aceste Colegii sunt profesorii care, în timp, s-au rodat perfect în tehnica ”testelor grilă” obligatorii cam peste tot. Așa că viitorul student al acestor facultăți începe – cel mai târziu – de pe a XI-a pregătirea pentru ele. Asta după ce a tras serios pentru a intra la Colegiul în cauză.

Repet, bătălia pentru intrarea la marile Colegii din municipiile reședință de județ nu are nimic de-a face cu vreun ”prestigiu” al acestor școli, ci cu dorința părinților de a-și vedea copiii ”asigurați” prin intrarea la una din cele patru facultăți care le dau o șansă în lumea noastră. ”Asigurarea” aceasta presupune niște ”porți” ritualice: nota mare de la Evaluarea națională, ”școala de excelență” a orașului, ”clasa aceea”, meditații intensive pe parcursul mai multor ani și un regim de testare continuă care să-l pregătească pe tânăr pentru momentul în care-și va hotărî viața cu x-uri pe testul grilă și examenul de Bacalaureat. La fel cum, pe vremea lui Ceaușescu, industrializarea făcuse cu putință marile fabrici din marile orașe și cerea în continuu personal, pe care-l pregăteau Politehnicile care, la rândul lor, se bazau pe un nivel deja ridicat de cunoaștere în domeniu, furnizat de clasele de Matematică – Fizică, la fel și astăzi, finalitatea – în speță viața ”asigurată” a absolvenților facultăților de care am vorbit – e cea care decide structura întregului sistem de învățământ, până la grădiniță.

În afara acestei finalități, cât se poate de clare și de cuantificabile, opinia comună consideră că școala nu (mai) are nici un rost. Nu oferă nimic și dacă oferă ceva, cunoștințele pe care le dă – la Geografie sau la Filosofie – nu folosesc la nimic. Din punctul de vedere al părinților care ”investesc în copiii lor” toate disciplinele școlare, cu excepția celor de Bacalaureat (în formatul pe care-l știm) și de examen la Facultate, sunt perfect inutile și lucrul cel mai bun care-ar putea fi făcut ar fi suprimarea lor. Ar fi mai bine ca și de jure, nu doar de facto (cultivând o veche ipocrizie) copiii lor să se pregătească doar la cele trei materii ce contează cu adevărat pentru ei. Dac-ar fi așa, departajarea s-ar face la miime sau la zecimea de miime.

E rău să avem o asemenea concurență? Dar oare de concurență vorbim aici? Eu cred că e vorba mai curând de felul în care, în interiorul unei caste (căci, din nou, e vorba de ”transmiterea status-ului în familie”), se constituie niște reguli de inițiere și de omologare a copiilor la nivelul ”realizării” părinților. Acest mecanism exclude – din start – cel puțin două treimi din copiii acestei țări. Și îi exclude – cum să spun? – dintr-o rațiune naturală: dat fiind că nu toți tinerii unei cohorte de vârstă candidează la Informatică, Drept, Medicină și ”Academii” militarizate. Ar fi absurd ca toată lumea să concureze pentru un loc la aceste facultăți. Și aceasta dintr-un motiv simplu: societatea, la fel ca organismul omului, are nevoie de mult mai multe componente decât pot oferi aceste forme de studiu. Nimeni dintre noi nu are acasă, în frigider, doar ciocolată și chips-uri. Cu toții știm că dacă am mânca doar așa ceva – oricât de hrănitoare sunt aceste produse – am sfârși în greață și boală.

Problema celorlalți copii – a celor ce nu intră în această cursă – e aceea că nu au pentru ce să concureze. Celelalte opțiuni – de paleontolog, de editor de texte clasice, de interpret al unui instrument etc. – care corespund dotărilor naturale și pasiunilor copiilor nu au nici o căutare în lumea noastră. Poți să faci zece facultăți (aici și afară) în asemenea domenii și nimeni nu are nevoie de expertiza celor care s-a pregătit în ele. Aici mi se pare a fi principala problemă a eșecului sistemului nostru educativ: în faptul că nu e capabil să dea o miză reală educației tinerilor în funcție de vocația, de talentul și de munca lor, în orice domeniu. Și problema cea mare nu e în școală, ci în societate, căci noi toți am construit o lume în care nu contează decât patru facultăți și ceea ce produc ele (și toate produc supraveghere!).

Pe vremea lui Ceaușescu, miza reală a școlii în succesiunea treptelor ei – în speță a Politehnicii – era întoarcerea acasă și moștenirea apartamentului în care stăteau, cu chirie, părinții. Acum care e? Eu unul cred că pensia. Că în optica ei organizează părinții parcursul copiilor: să faci o școală care să-ți permită o angajare cu un salariu din care să poți pune ceva de-o parte pe când vor veni vremurile grele. Și acest lucru ne duce la două concluzii: mai întâi că atât școala, cât domeniul lucrativ de la noi produc pensionari. De la 11 – 12 ani un tânăr se pregătește să fie pensionar. De asta e bătaia așa de mare pe Drept și pe ”Academii”. Un pensionar care să-și permită șă se ducă la doctori și să plătească întreținerea echipamentului ”inteligent” al casei. Și al doilea lucru – cel care ne apropie cel mai mult de vremurile dinaintea Revoluției – e acesta: patria românului, singura lui patrie, este mai răul. A cărui domnie va veni; cu necesitate.

___________

Despre autor:

Lect. univ. dr Mihai Maci, la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În perioada doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.


14 comentarii
  1. Asa te consolezi tu pentru ca nu ai avut curaj sa dai la Poli si sa sustii examene la doua-trei materii?! Cum ai imbunatatit tu lumea asta ca absolvent de Universitate “foarte bun la o singura materie”, jignind pe langa subiectul postarii?!

    1. Curaj să dau la Poli? Poli era o facultate de divizia B pe vremea aceea. Aproape nici un premiant la ON de matematică, fizică, chimie, biologie etc nu mergea la Poli. Toți mergeau la universitate. De ce aș fi vrut eu să dau la ea?

      A spune adevărul nu înseamnă a jigni. Că voi, pasionații de 5 la examene nu vi-l asumați, asta e altceva.

  2. In timpul lui Ceausescu, terminai liceul, aveai obligatoriu loc de munca asigurat. Astazi degeaba faci liceul, meseria aceea nu exista sau variantele de real, uman, sunt cai verzi pe pereti. SAM da, iti da calificare si loc de munca, VET cum i se spune azi.
    Din pacate, meseriile enumerate sunt inutile, deoarece trebuie sa cunosti cati medici se vor pensiona peste 8 ani ca sa ai tu loc undeva. Idem cu magistratura. Bine, SRI, Politie, Armata, astea sunt interesante dar trebuie calitati fizice si intelectuale de elita. Or un absolvent de liceu cu o materie invatata “doar pt BAC” tare ma tem ca nu performeaza. Oh dar pilele, am uitat, desigur!
    Cea mai buna meserie aici si afara este IT. Programare de orice tip. Dar ca cum nu e in restul, unde poti avea juristi sau medici agramati ca nu conteaza, in IT eronezi linia de cod esti zero.
    Eu daca ar mai trebui sa iau viata de la cap as face informatica si performanta, multilaterala.
    In rest, e un joc complex de interese, cu viitorul unor generatii, fara sa te uiti ce nevoi are tara pe urmatorii 4-8-16 ani, fara prognoze, fara statistici analizate pe natalitate si imigratie, fara analiza cohortelor de pensionare pe cadre didactice, fara analiza “a ce scoate scoala romaneasca practic din tine dupa 12 ani de scoala”, “ce esti tu bun sa faci, practic, acum, imediat, la prima strigare si nevoie”. O dam sa sune bine, ca in vest, povesti si basme. Si nu ne uitam DELOC ce probleme in educatie si post educatie, pe minunatul abandon scolar si pe minunata cohorta NEET, plus modificarile impuse de venirea imigrantilor, refugiatilor, adaptari, exista in UE. Pai de ce sa studiem trendurile? La ce ne trebuie? Nu mai consumati hartie! Protejati natura! Green deal!

  3. Am studiat pe vremea lui Ceaușescu și nu am mers la Poli, ci la Universitate. Habar nu aveam că unii colegi de generație se gândeau să moștenească apartamentul părinților și nici acum nu cred în această marotă a autorului acestui articol. Poate că unii mergeau la Poli pentru repartiție la oraș, dar și pentru faptul că admiterea la Poli era mai puțin dificilă decât la Universitate. Ca să intri la Poli era suficient să fii bunicel la mate și fizică/chimie. La Universitate trebuia să fii foarte bun la mate, dacă dădeai la mate, foarte bun la fizică, dacă dădeai la fizică și așa mai departe. La Poli cinci-ul era baza la examene în timpul studenției. La Universitate era zece-le. Dovadă și numărul mare de ingineri incompetenți intrați în politică după ’90.

    1. Scrieți niște gogomanii mai mari decât clădirea Unibuc. Se vede în continuare ura și disprețul la adresa inginerilor sadite în societate la începutul anilor 1990 de către echipa Pleșu-Liiceanu-Patapievici. Trist, foarte trist. Si meschin…

      1. Goguță, lasă balivernele cu ura și disprețul. Pe când în Grozăvești se învăța pe rupte în sesiune, în Regie se vindeau blugi, benzi de magnetofon cu Pink Floyd și se chefuia pe rupte. Iar rezultatele inginerilor români s-au văzut după ’90: sublime, dar lipsesc cu desăvârșire!

        Ca să o scurtăm, eu vorbesc din ceea ce știu, nu din ce au spus alții. Tu ești un habarnist și atât.

        1. Mircea, ce facultate zici ca ai terminat și poate ne spui cum a progresat tara cu cei din Grozavesti. Eu prin Regie treceam mai rar ca aveam Pink Floyd și acasă. Și Deep Purple…. La voi la tara era mai cu Azur și alții de genul asta. Ah, și dacă vrei sa te dezlănțui cu insultele, sa știi ca eu am încheiat disputa.

          1. Goguță, nu am auzut de Azur, dar dacă zici tu că eram de la țară, fie. Mă așteptam să zici ceva cu plusvaloarea, că ăsta este noul limbaj de lemn. M-ai dezamăgit.

            Ca să-ți răspund la întrebare: cei din Grozăvești ți-au educat copiii cât tu stăteai cocoțat pe schele sau la planșetă. Unii au publicat zeci/sute de articole în reviste internaționale, iar alții sunt profesori la universități de care tu ai auzit doar la TV. Voi ce ați făcut? Unde sunt mărețele realizări inginerești, că eu nu le văd? De cinci ați fost, de cinci ați rămas.

  4. Ne intoarcem in vremea lu nea Nicu?Hmmmmmmm,Campeanu nu poate sa inoveze,decat sa ne intoarca in trecut.Bravo Campeanu pentru treaba lucrului “bine facut”🤣🤣

  5. Orientarea profesională se face după mai multe criterii, printre care și cererea pe piața muncii. Normal că părinții vor să își vadă copiii stabili financiar.
    Marile colegii sunt luate cu asalt pentru că acolo copilul are șansa să își maximizeze șansele. Nu pentru că profesorii sunt extraordinari, elevii sunt buni. Nivelul clasei creează presiune și pe profesori și pe eventualii elevi mai puțin determinați.
    Nu văd nimic în neregulă în ce se întâmplă. Fiecare liceu ar trebui să aibă grijă să atragă elevi. Oamenii sunt liberi să aleagă cel mai bun spital, cel mai bun constructor, cea mai bună școală. Cea mai bună școală/ facultate este cea care îți oferă cele mai multe șanse de supraviețuire. Pentru că suntem o țară săracă, în consecință obiectivul nostru principal este să supraviețuim, nu să ne cultivăm pasiunile. E trist, dar în această etapă de dezvoltare este România acum. De aici succesul celor patru domenii despre care vorbește domnul Maci.

  6. O analiză justă, lucidă, obiectivă. Sunt produsul școlii românești sub comunism, profesoară de română actualmente, titularizată încă din 1994, imediat după terminarea facultății de Litere. Drumul meu a înglobat constant vocația. Să fac ceea ce îmi place. În pofida salariului modest și a uzurii fizice și psihice inerente acestei profesii. Mă bucur să citesc un material care analizează astfel, diacronic, sistemul de învățământ. Sunt tristă, dezamăgită și obosită după 29 de ani la catedră. Nu regret alegerea făcută în numele vocației. Încă îmi place să intru în școală și în sala de curs. Dar sunt deja prea multe decalaje, prea multe rudimente de reformă, prea multă politizare. Și prea puține libertăți în sistem. Prea puține împliniri. Prea multe încrâncenări. Degradarea statutului profesorului. Dezbinare la nivelul parteneriatului educațional cu elevii și mai ales cu părinții…

  7. Toate bune și frumoase, analiza pertinenta, dar ca de obicei lipsesc soluțiile ca urmare a analizei. Iar pentru că avem opinii a-și spune că erarhia valorică a fabricilor de diplome elitiste de fap este un alt fel de opțiune a părinților dar fără perspectivă pentru că pensionarii de 14 ani trebuie plătiți și conform analizei nu prea are cine o face.
    Vorbeam de soluții deci învățământ obligatoriu cu forme erarhizate după nivelul de pregătire al copilului și apropo cu meditații sau fără fiindcă toți suntem egali dar din totdeauna diferiți și cu statut social la fel de diferit despre care sa spus de la creerea lumii și azi se spune dar nu se schimbă, cu evaluare medicală, psihologică cu îndrumare de carieră din partea educatorilor, dascălilor, profesorilor de parcurs educațional și mai ales cu disponibilitatea societății de integrare vocațională, integrare profesională prin oferta locurilor de muncă, locurilor de cercetare. Restul sunt amintiri frumoase și povești iar pe unele chiar ar trebui să le uităm. Trebuie să coborâm din piscul visurilor la realitățile vieți de azi când nu e nevoie doar de domni sau pensionari ci și de oameni responsabili care își cunosc statutul și nivelul de pregătire până la care sunt capabili să acceadă înainte de a deveni penibili altfel nu vom avea nici un viitor în nici un domeniu și cu atât mai puțin în învățământ, educațe.

    1. Corectă observția. Toți avem puncte de vedere, prin prisma intereselor, abilităților, de care dispunem, dar când vine vorba de soluții este mai dificil de conceput, elaborat și de propus.
      Iată o posibilă variantă viabilă, aplicată, pentru sistemul de învățămnânt preuniversitar obligatoriu, practicat într-un stat capitalist, dezvoltat, cel puțin prin prisma faptului că economia statului respectiv îi dă statutul de a fi membru în G7.
      Învățământul primar are perioada de 6 ani, împărțit pe 6 clase primare, după care se trece, în funcție de calitatea abilităților și competențelor dovedite prin evaluări sumative periodice, din ultimii 2 ani din învățământul primar, respectiv din echivalentru claselor a V-a și a VI-a, de la noi, în anul I de studii secundare, respectiv clasa a VII-a de la noi, din sistemul de învățământ secundar, care durează până în anul V, respectiv până la clasa a XI-a de la noi, după care susțin un examen de absolvire la toate disciplinele din progamă, NU doar la câteva, așa cum este gândit BAC-ul la noi. După aceste examene pot aplica la una din cele două forme de învățământ denumit „COLEGIU”, „COLEGIU TEORETIC”, care se desfășoară timp de 2 ani, în care se face pregătire pentru admiterea în sistemul de învățământ universitar sau elevul are posibilitatea să facă opțiunea pentru „COLEGIU PROFESIONAL”, care se încheie cu un examen de competențe și abilități pentru care primești o diplomă cu care te poți angaja pe piața forței de muncă.
      După finalizarea „COLEGIULUI TEORETIC”, care la fel se încheie cu un examen de absolvire poți aplica la diverse facultăți care te pot invita sau NU să urmezi cursurile, dacă dovedești competențe pentru domeniul respectiv. Dacă NU ești admis la universități te poți angaja pe diploma primită după absolvirea celor 2 ani de COLEGIU TEORETIC.
      O precizare este strict necesară în privința curriculelor, de la „COLEGIUL TEORETIC”, care indiferent de finalitățile pe care le pregătesc există 4 discipline obligatorii, respectiv limba engleză și limba franceză, ca limbi naționale, matematica la nivel de clasa a X-a de la noi și științe, formată din noțiuni de chimie-fizică-biologie, iar celelalte discipline structurate pe module, toate evaluările sunt convertite în credite profesionale transferabile, fiecare dintre cursanți este obligat să acumuleze un număr de credite profesionale transferabile pentru promovare, în funcție de opțiunile făcute și de interesele fiecăruia și „TELENTUL”, elevului, astfel încât să se ducă la școală cu plăcere.
      Evaluările elevilor în sistemul de învățământ preuniversitar se face prin procente echivelent unor litere de la „A” la „F”, iar în legea învățământului preuniversitar NU există repetenție ci doar precizarea că un elev care NU îndeplineșțe baremul de trecere de la o clasă la alta se pregătește la același nivel și în anul școlar următor până când îndeplinește acele bareme de promovare.
      Deci, se poate vorbi de un sistem de învățământ preuniversitar adaptat pieței forței de muncă în stânsă corelație cu opțiunile și interesele elevilor.

  8. Societatea actuală este strâmbă și proasta, așa au vrut cei care au luat puterea după 90. Doar așa au rămas ei și vor rămâne urmașii urmașilor lor la putere. Tot ce este valoros și “neadaptat” realităților are o singură direcție: afara!
    Școala și mai ales noile proiecte de legi ale educației lansate in “dezbatere publică” nu fac decât să aducă realitățile descrise mai sus la nivel de norme!
    P.S. Dezbatere publică când toată lumea este in concediu mai rar așa ceva… In plus, din experiența proprie, de fiecare dată când am avut tupeul sa semnalez,public, probleme ale școlii, mi s-a dat la cap!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

You May Also Like

Funeriu, către rectori, după clasificarea care scutură universitățile românești: Nu i-am văzut oprind pierderea celor buni care pleacă pentru că în România nu au loc de rubedenii, amante sau de mediocri

“Lumea avansează înspre excelență, iar noi stăm”, avertizează Daniel Funeriu, fost ministru al Educației. Într-o analiză pentru Edupedu.ro pe marginea scăderii dramatice înregistrate de învățământul superior din România în clasamentul…
Vezi articolul

Cîmpeanu preia aproape copy-paste, dar deturnat, o declarație a lui Pricopie, în scandalul legilor România Educată: Acest proiect este mult prea important pentru România pentru a fi lăsat să fie confiscat de grupuri de interese / Rectorul SNSPA, cu o zi înainte: Acest proiect este mult prea important pentru România, ca să-l lăsăm să fie confiscat de un grup ilegitim de interese

Preluare aproape totală a unei declarații de către ministrul Sorin Cîmpeanu de la rectorul Remus Pricopie, unul dintre cei mai vocali critici ai proiectelor legii educației construite pe baza România…
Vezi articolul

Elevii de clasa a VIII-a încrezători la Matematică au scoruri cu peste 100 de puncte peste medie, arată o analiză a cercetătorilor de la Universitatea București pe datele TIMSS 2019 / Fetele obțin în mod constant rezultate mai bune la matematică din 2007 încoace

Succesul la învățare la matematică și științe este diferit în funcție de gen și de încrederea de sine, fetele obținând un punctaj mai mare decât băieții, o discrepanță care nu…
Vezi articolul

Radu Gologan, despre proiectul prezidențial pe educație: O formă fără fond, pentru că lucrurile care se pot face concret nu sunt explicate nicicum, nicicând și mai au și greșeli

Raportul România educată lansat de președintele Klaus Iohannis este “un fel de formă fără fond, pentru că lucrurile care se pot face concret nu sunt explicate nicicum, nicicând”, spune Radu…
Vezi articolul