De trei decenii și jumătate, politicile educaționale din România par să fie capturate de interese de grup. Nu oricum, în mod asumat și brutal. Miniștri, secretari de stat, inspectori școlari generali și alți decidenți ajung să protejeze interesele unor rețele de influență, în loc să pună pe primul loc interesul general al învățământului. În lumea educației se vorbește timid despre acest fenomen, inclusiv din rațiuni de autoprotecție.
Nu este întotdeauna ușor să critici mecanismele unui sistem de care depinzi profesional sau instituțional. Mai mult, cei chemați să „decidă” dacă interesul general poate fi sacrificat sau nu sunt selectați politic, tocmai dintre rândul celor dispuși să facă acest compromis. Ceea ce societatea percepe adesea drept o nouă speranță – un ministru nou, numit aparent pentru a schimba lucrurile în bine – se poate dovedi a fi, în realitate, un administrator al sistemului preocupat în primul rând de propria supraviețuire politică și instituțională.
De ce ajung miniștrii Educației să apere cu prioritate grupurile care au cea mai mare putere de negociere, în loc să apere copiii, profesorii și interesul pe termen lung al școlii? Răspunsul este evident. Într-un sistem în care presiunea organizată cântărește mai mult decât interesul public, deciziile nu mai sunt luate în funcție de ceea ce este mai bun pentru educație, sunt luate în funcție de ceea ce este mai ușor de negociat și de menținut politic.
Ministrul și grupul din spatele lui
Ministrul provine aproape întotdeauna dintr-un anumit mediu de interese, chiar dacă, uneori, conexiunile nu sunt vizibile și este preferată imaginea independentului sau a tehnocratului. Este o emanație a unei zone politice. Vine, livrează și se întoarce în grupul din care provine. În această logică, educația nu mai este gândită pentru societate în ansamblu, învățământul poate deveni un instrument pentru maximizarea intereselor unei anumite „rețele”. Recompensa poate veni sub forma menținerii într-o funcție, a unei noi poziții, a promovării sau a accesului la alte resurse de putere.
De aceea, educația trebuie privită dincolo de discursul oficial, reprezentația livrată și de idealizare. „Vom moderniza educația.” „Vom crește echitatea.” „Vom pune copilul în centrul sistemului.” „Vom reduce abandonul școlar și analfabetismul funcțional.” Sunt obiective legitime. Dar, fără mecanisme clare de responsabilizare și fără evaluarea efectelor reale, asemenea formule pot rămâne simple lozinci în spatele cărora se negociază interese personale, profesionale sau de grup. Există pe lista scurtă anumite persoane care trebuie promovate? Rezolvă ministrul! Prin numiri făcute de la centru, acestea vor ocupa locurile promise în sistem. Există politici educaționale care produc beneficii electorale, profesionale, materiale, de imagine sau de statut pentru grupul aflat în proximitatea ministrului? Acestea vor fi susținute cu prioritate. Există afaceri din zona educației sau din domenii conexe care pot prospera? Se rezolvă.
Vor exista preponderent (sau exclusiv) beneficiari din rândul agreaților. Discuția recentă despre dublarea admiterii la liceu este un exemplu care merită analizat și din această perspectivă: o asemenea decizie poate avea efecte semnificative asupra pieței meditațiilor și a pregătirii private, în special asupra segmentului „premium”. Pe de altă parte, „reformele-spectacol”, concepute mai ales pentru vizibilitate publică și mediatică, pot fi preferate tocmai pentru că produc mai puține conflicte și nu afectează interesele consolidate. Laitmotivele preferate ale miniștrilor postdecembriști ai Educației au fost mereu „dedicarea față de misiune”, „neabdicarea de la principii”, „intransigența” și „grija față de elevi”. Vorbe mari așternute peste realizări mici și mandate scurte.
Cine controlează, de fapt, politica educațională?
Politicile educaționale se află la intersecția dintre politică, administrație, sindicate, universități, inspectorate, organizații profesionale, grupuri de părinți și alte centre de influență. Reformele produc reacții virulente și vibrații sociale dificil de anticipat. De aceea, reformele reale se produc rar. O reformă autentică nu înseamnă doar schimbarea unei legi sau a unei programe. Ea modifică distribuția puterii, a resurselor și a privilegiilor din interiorul sistemului. Iar acest lucru provoacă aproape inevitabil rezistență. Reformele deranjează interese. Modifică privilegii. Schimbă raporturi de putere. Creează câștigători și pierzători. În aceste condiții, interesul educației este relativ ușor de sacrificat. Interesul de grup este organizat, concret și imediat. Interesul copilului este dispersat și nu exercită aceeași presiune politică. Un grup profesional poate negocia, protesta, organiza o grevă și poate pune presiune asupra decidentului. Copilul nu poate face nimic din toate acestea.
Mandatul ministrului este politic și, de multe ori, scurt. Reforma educației produce rezultate în ani sau chiar în decenii, în timp ce politicianul are nevoie de rezultate și de liniște politică imediat. Pentru ministru, menținerea echilibrului între grupurile de influență – echilibru care poate contribui la conservarea mandatului – poate deveni mai importantă decât schimbarea sistemului. Când fiecare reformă serioasă afectează interese existente, tentația este să negociezi cu cei puternici și să amâni ceea ce ar putea provoca un conflict. Astfel, ministerul poate deveni captiv propriei administrații. Dacă mecanismele interne sunt construite pentru conservarea status quo-ului, ministrul ajunge să administreze sistemul existent, nu să-l transforme.
Elevul, actorul cu cea mai mică putere
În teorie, întregul sistem educațional există pentru copil: pentru dezvoltarea lui, pentru șanse egale și pentru formarea unei societăți competente. În practică, copilul este unul dintre actorii cu cea mai mică putere de negociere. Nu votează. Nu face grevă. Nu are sindicat. Nu poate amenința cu blocarea sistemului. În schimb, grupurile organizate pot face toate aceste lucruri. Pe scurt, cel pentru care există sistemul are adesea cea mai mică influență asupra deciziilor sistemului. Interesul de grup este, în schimb, concret și imediat. Un grup știe foarte precis ce dorește: păstrarea unor privilegii, protejarea unor posturi, menținerea unei anumite distribuții a resurselor, evitarea evaluării obiective, păstrarea unor proceduri, controlul asupra unor instituții, protejarea unei anumite autonomii sau obținerea unor avantaje salariale ori profesionale. Aceste interese pot fi perfect legitime în sine. Problema apare atunci când interesul particular devine criteriul principal după care este construită politica publică.
De ce sunt atât de greu de făcut reformele?
O reformă serioasă produce aproape întotdeauna pierderi pentru cineva. Reforma creează adversari identificabili, în timp ce beneficiarii ei sunt adesea anonimi și îndepărtați în timp. Un ministru care gândește electoral poate prefera să nu creeze astăzi adversari puternici pentru un beneficiu abstract, care va deveni vizibil peste câțiva ani. Anumite grupuri ajung să aibă acces permanent la decident. Mai mult, pot dezvolta capacitatea de a filtra sau bloca interacțiunile celorlalți. Sunt consultate, participă la negocieri, au expertiză aparentă, reprezentare instituțională și știu exact unde și când să exercite presiune. Deși există organizații reprezentative remarcabile ale elevilor, copilul nu are un reprezentant permanent la masa negocierilor.
Societatea civilă, deși aparent este implicată, în realitate este exclusă din proces. Consultările publice sunt făcute pentru a se ajunge la concluzii deja consolidate înainte de efectuarea lor. În timp, ministrul poate ajunge să vadă educația exclusiv prin ochii actorilor care au acces la el. Ceea ce este ușor de auzit de la grupurile organizate poate deveni mai important decât ceea ce este greu de măsurat: interesul generațiilor de copii. Aici se află una dintre marile probleme ale politicii educaționale.
Ministrul captiv sistemului pe care ar trebui să-l reformeze
Reforma reală nu înseamnă doar să schimbi o lege. Înseamnă să modifici distribuția puterii din interiorul sistemului. Iar aici rezistența devine foarte puternică. Ministrul însuși poate deveni dependent de sistemul pe care ar trebui să îl reformeze. Ajunge într-o funcție pentru câțiva ani, dar se confruntă cu oameni și structuri care există de zeci de ani. Ministrul pleacă. Structurile rămân. De aceea, pentru un ministru poate fi rațional, din punct de vedere politic, să negocieze cu sistemul în loc să intre într-un război cu el. Dar ceea ce este rațional pentru supraviețuirea politică a ministrului poate fi profund irațional pentru viitorul educației. Aici este una dintre marile tragedii ale politicilor publice. Educația nu este neapărat abandonată pentru că nu știm ce trebuie făcut. Uneori știm foarte bine ce trebuie făcut, dar nu există suficientă bărbăție și voință politică pentru a deranja interesele celor care beneficiază de situația existentă.
Există ministrul cu adevărat independent?
Ideea unui ministru complet independent de grupurile de interese este, probabil, mai degrabă o aspirație decât o realitate a zilelor noastre. În ultimii ani, au existat prea puține personalități capabile să pună în mod constant interesul educației deasupra intereselor personale, politice, administrative sau de grup. La Ministerul Educației au ajuns, mult prea des, oameni vulnerabili la influență, ușor de controlat și mai preocupați să răspundă comenzilor politice decât nevoilor reale ale educației. Aceasta afirmație se verifică și demonstrează prin fapte: numiri, decizii, documente, negocieri, trasee profesionale și efectele concrete ale politicilor adoptate. Problema nu este doar cine este ministrul și cât de bun profesionist este. Problema este cine poate influența ministrul.
Adevărata față a sistemului devine vizibilă atunci când răspundem la câteva întrebări simple: Cine câștigă dacă reforma nu se face? Cine pierde dacă reforma se face? Cine are acces direct la ministru? Cine este ținut departe de ministru și de ce? Cine poate bloca reforma? Cine beneficiază financiar sau instituțional de status quo? Aceste întrebări sunt mai importante decât discursul oficial despre reformă. Contrar aparențelor, amânarea unei reforme nu este niciodată o acțiune neutră. Dacă o problemă este cunoscută și soluția este identificată, fiecare amânare produce consecințe pentru o nouă generație de copii.
De aceea, în educație, „mai târziu” poate fi, de fapt, o decizie politică în favoarea celor care beneficiază astăzi de status quo și în defavoarea celor care vor suporta mâine consecințele lui! Abrogare versus prorogare. Vă sună cunoscut?
Agenții stagnării
În interiorul sistemului există și actori care pot deveni agenți ai stagnării. Unii consilieri și secretari de stat își pot petrece mandatul încercând să împiedice anumite reforme, indiferent de costurile pe termen lung. Sunt acolo pentru a preveni orice mișcare reformatoare. Același lucru poate fi valabil pentru unii conducători ai inspectoratelor școlare. Aceștia pot contribui la menținerea sau chiar la accentuarea politizării sistemului și pot deveni un fel de „departament de resurse umane” al deciziei politice din educație.
Așa cum subliniam, neajunsul nu constă exclusiv în favorizarea unor interese profesionale sau instituționale. Ele sunt firești într-un sistem complex. Problema apare atunci când aceste interese ajung să prevaleze constant asupra interesului public. Spre exemplu, atunci când un sindicat, împreună cu un grup de interese de partid, ajunge să construiască, în mod unilateral, politici educaționale cu impact major.
Cine vorbește pentru elevi?
În cele din urmă, întrebarea fundamentală este: cine protejează interesele copiilor atunci când la masa deciziei nu se află niciun adult care pune pe primul loc interesele lor? Mesajele ajung să fie filtrate părtinitor prin interese de grup. Figuri mai mult sau mai puțin vizibile, dar bine poziționate în sistem, în puncte-cheie ale cercului de decizie, pot ajunge să modeleze politici educaționale în funcție de propriile priorități. Din cauza acestui aspect, orice ministru al Educației ar trebui „judecat” nu după declarațiile sale politice, ar trebui evaluat după câteva lucruri mult mai concrete:
Pe cine a numit? Ce interese a protejat? Ce reforme a făcut? Ce reforme a abandonat? Cine a câștigat în urma deciziilor sale? Cine a pierdut? Ce impact a avut asupra sistemului? Ce grupuri au avut acces la decizie? Și, mai ales, ce s-a schimbat efectiv pentru copil?
Aceasta ar trebui să fie măsura unui ministru al Educației. Nu cât de bine vorbește. Nu câte proiecte anunță la televizor. Nu câte conferințe de presă susține sau în câte poze cu olimpici apare. Adevărata măsură a unui mandat ministerial este capacitatea de a rezista presiunilor celor care apără ordinea existentă. Dacă ministrul știe care este soluția necesară, dar renunță la ea pentru a nu deranja un grup puternic, atunci problema nu mai ține de lipsa de cunoaștere. Este lașitate și lipsă de voință.
Când interesul public al educației este sacrificat în mod repetat în favoarea intereselor celor care controlează sau influențează sistemul, educația este lăsată în urmă pentru scopuri mărunte. În mod cert, în astfel de cazuri vorbim despre capturarea deciziei publice. Iar, în România „educată”, aceasta pare să fi devenit regula, nu excepția. Miniștrii Educației vin și pleacă. Grupurile de interese rămân și se consolidează. Miniștrii nu au cutezanța de a le deranja și abandonează fără ezitare interesul public atunci când propria poziție le este periclitată. Concluzia este clară: grupurile de interese sunt cele care schimbă miniștrii, nu invers.
Apropo, dintre cei 30 de miniștri postdecembriști ai Educației, câți au lucrat în interes public și câți au fost, în realitate, racolați și tocmiți de grupuri de interese, mai mult sau mai puțin legitime?
Despre autor
Zeno Șuștac este președintele Asociației pentru Depolitizarea Educației. Acesta este avocat, scriitor și fondator al grupului „Părinții elevilor din România”. Este doctor în domeniul Alternative Dispute Resolution.
Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
