Op Ed / Corina Atanasiu: Școala malaxor

Azuga. Locul acela unde schiem și unde o profesoară de matematică din Liceul Teoretic din Azuga a îndrăznit să lase corigenți 12 elevi înainte de Evaluarea Națională.

Mult zgomot de fond, copii care acuză profesoara de bullying, 100 de foști elevi ai școlii și cetățeni liberi care semnează și ei petiția de demitere, o mică dramă locală într-un orășel care este animat preponderent doar iarna, nu vara.

La presiunea părinților, care au semnat o petiție și cu concursul ISJ Prahova și al directorilor liceului, Consiliul de administrație al școlii decide ca profesoarei să i se desfacă disciplinar contractul de muncă.

Fără a avea acces la rezultate anchetei care are termen de finalizare pe 26 iulie, pare că profesoara avea însă dreptate: elevii nu aveau nivelul necesar pentru a promova clasa a VIII-a, iar rezultatele de la simulare stau drept dovadă. Ele sunt în concordanță cu decizia profesoarei de a îi lăsa corijenți pe cei 12 elevi. Prin urmare, a existat un predictor al lipsei de cunoaștere de care nimeni, dar absolut nimeni din managementul școlii nu a ținut cont. Profesoara a plecat, problema din sistem a rămas.

Criza din Liceul Teoretic Azuga trebuie privită, de fapt, din mai multe perspective:

Din perspectiva juridică:

Modul în care profesoarei i-a fost desfăcut contractul de muncă încalcă legislația în vigoare. Au fost omiși doi pași preliminari și anume avertismentul și diminuarea salariului. Nu există dubii că, dacă profesoara se va îndrepta în justiție împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă, aceasta nu va câștiga.

Ancheta trebuie să sesizeze și dacă situația de la Azuga nu se plasează în contextul Legii ”Fenomenul Brăila”, lege apărută ca reacție la cohortele întregi de corijenți în clasa a XIIa care contribuiau fără voia lor la rata ”de succes” de promovare la Bacalaureat a unora dintre licee și implicit la îndepărtarea riscului de desființare a unităților. Când participă doar un elev din liceu la BAC și îl ia, liceul are rată de promovabilitate de 100% și risc 0 de desființare. Curat, elegant, toată lumea e fericită, poate să înceapă un an nou școlar, fără emoții.

Din perspectiva politicilor publice:

Situația aceasta le pune „pe tavă” directorilor de școli un risc pe care niciunul nu cred că și l-a trecut în planul de management și anume ”presiunea străzii/petiții/scandal cu părinții”. Decizii care trebuie luate pentru că „așa vrea lumea/ne cer părinții”, chiar dacă sunt greșite. Iată, deci, orice criză e o lecție învățată, dar cu ce preț!

Aici aș vrea să fac totuși o paranteză: cetățenii activi și vigilenți sunt cetățenii pe care orice stat care prețuiește democrația și-i dorește. Dar există niște limite ale participării la viața cetății  și a manifestării iubirii de democrație și anume: bunul simț și penibilul doctrinar.

Putem să semnăm petiții și să manifestăm în Piața Victoriei pentru libertatea justiției sau pentru respectarea drepturilor tuturor cetățenilor lumii. Este perfect justificat iar presiunea străzii poate avea rezultate spectaculoase pentru sănătatea unei societăți. Am văzut cu toții cum 600.000 de oameni în stradă au reușit să blocheze infama Ordonanță 13.

Dar nu putem, utilizând aceleași mijloace  de tip ”presiunea maselor”, să luăm decizii de management într-o școală și/sau să schimbăm sensul limbii române. Prima situație este profund nedemocratică – profesoarei i se încalcă dreptul la muncă și suferă un abuz, cea de a doua e pur și simplu penibilă, chiar dacă 42.000 de români au decis că expresia ”de bună seamă” înseamnă altceva decât înseamnă. Fac aluzie aici la subiectul de la Bacalaureatul din acest an. Ce urmează, 1.000.000 care să ceară abrogarea legilor termondinamicii sau cum se calculează aria cercului?

Există niște politici interne la nivelul fiecărei școli care chiar trebuie cunoscute de către toți membrii comunității școlare respective. Acestea ar trebui să traseze clar drepturile și responsabilitățile fiecărei categorii de persoane interesate, elevi, părinți, profesori, alții. Cu alte cuvinte, până unde poate să-și întindă fiecare plapuma și ce poate cere/primi.

Doar că ele nu există: site-urile școlilor abundă doar de regulamente de funcționare și de ordine interioară copy-paste, nediscutate cu toate părțile interesate și ca urmare neasumate și nerespectate.

Din perspectiva pedagogică:

O căutare simplă în SIIR (acel sistem informatic din care ar trebui să aflăm orice vrem să știm despre școlile din România) ne plasează în context. Vorbim de o unitate de învățământ cu 432 de elevi organizați în 29 de formațiuni de formațiuni de studiu, adică clase.

Aceasta înseamnă o medie de 15 elevi pe clasă. Să presupunem că elevii nu sunt distribuiți uniform iar această clasă era una ”aglomerată”, cu 20 de elevi.

12 elevi care nu au cunoștințele, competențele și abilitățile minime la finele clasei a VIIIa dintr-un colectiv de 20, adică mai mult de jumătate, ilustrează perfect eșecul în lanț care cangrenează încet dar sigur, de ani de zile, educația în România.

Ce nu vrem să recunoaștem este de fapt că și școala se scaldă într-o vină difuză. Iar cazul profesoarei de matematică din Azuga nu este o excepție, ci este mai degrabă regula națională. La care toată lumea va închide ochii, deși “toți știau”.

OECD ne măsoară și continuă să ne spună după fiecare măsurătoare, de ceva vreme, că 40% dintre elevii români de clasa a VIIIa sunt analfabeți funcțional. Cum ajung aceștia la clasa a VIIa sau a XIIa, sau în anul trei de facultate fără să înțeleagă un text sau de ce plouă afară și de ce doar atunci îi vedem câți sunt?

Cum se ajunge aici? Pai, iată cum:

Părintele nu înscrie copilul la creșă. E drept, nu este obligatorie. Sub 5% dintre copiii cu vârste între 0 și 3 ani frecventează o creșă deși în primii trei ani de viață se formează limbajul unul dintre cele mai complexe procese din mintea noastră și care ne determină dezvoltarea ulterioară. (nb: unii ar vrea, dar nu au unde, dar asta e altă bubă a sistemului de educație)

Părintele nu duce copilul la grădiniță. Acum, grupele mijlocie și mare sunt obligatorii. Peste 17% dintre copiii peste 4 ani nu sunt înscriși deloc în grupele obligatorii iar o treime dintre cei înscriși nu frecventează cursurile (studiu World Vision). Notă: din nou, unii părin’i ar vrea, dar nu au unde, că nu-s suficiente grădinițe.

Primarul / Primăria este puțin interesat/ă de unitățile de învățământ. Nu face și nu depune proiecte ca să facă creșe, grădinițe sau școli suficiente. Tradiția electorală spune că alegerile nu se câștigă cu educația – ci cu asfaltul. Sau cu “vorbe, nu fapte”.

Consiliul local nu alocă bani suficienți pentru asigurarea unor spații suficiente sau pentru funcționarea în bune condiții a unităților de învățământ. Și aici funcționează aceeași logică electorală, ca la primărie.

Părintele votează după mirosul de asfalt, ori panseluțele din jardiniere și abia apoi constată că nu are școli/grădinițe.

Ministerul nu schimbă legile după nevoi, ci după dictarea politicienilor. Tot ministerul nu se preocupă deloc cu fleacuri precum calitatea formării inițiale și continue a învățătorilor, care e în declin, chiar dacă aceștia vin mai bine echipați pedagogic din liceul vocațional de profil, decât din universitate. Tot ministerul nu se sesizează că profesorii buni dispar din sistem și că jumătate din cei rămași nu iau titularizarea, sau copiază, sau ….(completați lista, cu exemple proprii).

Părintele își înscrie copilul cu cerințe educaționale speciale (CES) în școala de masă dar nu face niciun demers pentru a solicita sprijin de specialitate. De multe ori, pentru că refuză să accepte că, de fapt, copilul are nevoi speciale. Sunt din ce în ce mai mulți copii cu CES în școli, neevaluați. Sau, dacă cere părintele sprijin, educatoarea sau învățătoarea sau părinții celorlalți fac front comun să-l izoleze sau să-l izgonească pe copilul cu CES, că le „strică clasa”. Mai ușor cu incluziunea și nevoile elevilor, da?

Învățătoarele au o pregătire rudimentară în lucrul cu copii cu CES și deși legea spune chiar că numărul de copii pe clasa care are și copii cu CES ar trebui să fie mai mic, ele nu fac față. Chiar dacă părinții fac toate demersurile, profesorii de sprijin sunt rari, în multe localități ei nu există. Eficiența procesului scade astfel și pentru copiii tipici. Iar cei atipici sunt împinși fără milă, spre abandon, eșec școlar, dar cui îi pasă?

Directorul școlii nu face demersuri suficiente pentru a recupera sau îndrepta starea de fapt în care copiii nu au achizițiile necesare. Evaluările de la clasele a IIa și a IVa ar trebui să fie revelatoare, dar nu sunt, pentru că nu le bagă nimeni în seamă. Face presiuni pe învățători și profesori să nu lase pe nimeni în urmă pentru că fie scade ratingul școlii, fie se desființează unitatea, fie dispar catedre. Ca la fabrică, pe bandă rulantă, se ascund cumva rebuturile și rateurile date de sistem.

Părinții fac presiuni asupra profesorilor, unii cu cadouașe, alții cu amenințări, pentru ca odraslele să fie ”trecute” indiferent de atingerea obiectivelor de învățare pentru că, nu-i așa, la ce le mai folosește școala? Au nevoie doar de o diplomă… Sistemele de notare o iau razna, nu mai vorbim de o evaluare corectă, cum mai diferențiezi pe cei care chiar știu ceva sau înțeleg mai mult de ceilalți pe care i-ai tolerat altfel decât urcându-le notele primilor? Ajunși la licee, copii străluciți se luptă pentru ultimele 20 de sutimi până la 10 ca să prindă un loc. Cei mai puțin străluciți, dar care au avut parte de o evaluare mai puțin corectă, pot intra la licee bune, prin breșele sistemului.

Profesorii nu au niciun interes să lase vreun elev în urmă. Pierd elevi, li se perturbă catedrele. Deci îi trec și pe cei care nu ar trebui nicicum, cu mici excepții, a la Azuga. Win-win. Se aduc flori la sfârșit de an, se țin discursuri, vine toamna și se ia procesul de la capăt, ca într-o moară care macină încet mințile copiilor, destinele lor și viitorul. Si al țării, până la urmă.

Ministerul / Sistemul este atât de rigid și centralizat încât nu reorientează resursa umană către partea procesului care șchioapătă. Decât să deranjeze catedrele și normele, să tulbure apele, preferă să rostogolească lacunele de învățare până ce elevii ies din sistem într-o formă sau alta, pe scut sau sub scut, în loc să le corecteze problemele atunci când acestea sunt sesizate. Pentru că se perturbă catedrele, liniștea și ordinea și viața comodă a inspectoratelor școlare, atât de utile politic.

Așa ajungem aici: profesorul dă astfel, la presiuni diverse, notă de trecere elevului chiar dacă acesta nu deține un minim de informații, competențe, abilități. An după an. Copii care nu știu să scrie, să citească și să socotească ajung la gimnaziu, apoi la liceu, apoi la facultate. Unii se fac profesori. Alții medici, ingineri, etc. Alții nu reușesc să ia BAC-ul. Sau să termine 10 clase.

Elevii nu învață, sunt demotivați și plictisiți –  pe bună dreptate. După ce am stat de vorbă cu sute de părinți și elevi, dar și cu zeci de profesori, tind să cred că aici vinovații sunt multipli. Primul e însuși Ministerul pentru programele neadaptate și plictisitoare de moarte, apoi Profesorul pentru metodele neadaptate și nu în ultimul rând Părintele pentru lipsa de implicare (care e altceva decât cadoul pentru doamna sau semnatul de petiții/scandal).

Ei, și acum apare doamna profesoară de matematică din Azuga care are un moment de luciditate și curaj și lasă 12 elevi corijenți pentru că o merită!

Sistemul își face treaba impecabil, o scuipă în afară ca pe o măsea stricată, disciplinar, eficient. Ea este un exemplu în toată țara de ”așa, nu” pentru alți profesori care au îndrăznit să lase corijenți sau repetenți sau care abia își înfiripaseră curajul ”să lase”. Sistemul s-a autoreglat. A învins încă o dată. Toată lumea e ușurată și gata de o bine-meritată vacanță.

Nota redacției: Corina Atanasiu este fost secretar de stat în Ministerul Fondurilor Europene și membru al partidului USR. Opiniile sale nu reprezintă poziția redacției