Există, în arhitectura oricărui sistem educațional, câteva mecanisme menite să garanteze calitatea: evaluarea, inspecția, corectarea. În mod ideal, ele funcționează ca niște instrumente de igienă profesională. În realitate, însă, când aceste mecanisme sunt golite de sens, ele nu mai curăță nimic, ci doar întrețin aparența că totul este în ordine.
Inspecția școlară ar trebui să fie un astfel de instrument. Un moment de reflecție, de verificare și de asumare. O întâlnire lucidă între ceea ce declarăm că facem și ceea ce, de fapt, se întâmplă în clasă. Întrebarea care se impune, însă, din ce în ce mai apăsat, este simplă și incomodă: mai servește ea acest scop?
Motivul pentru care scriu aceste rânduri este unul concret. Recent, într-o clasă de gimnaziu, o profesoară le-a transmis elevilor că tema unui text nu face parte din conținutul acestuia și că o asemenea interpretare ar fi greșită. Mai mult, pentru a-și consolida poziția, a invocat o presupusă unanimitate profesională: „toți colegii mei ar depuncta o astfel de abordare”.
Dincolo de eroarea conceptuală – una care ține de însăși înțelegerea literaturii – problema devine mai gravă prin efectul pe care o asemenea afirmație îl produce asupra elevilor. Nu mai vorbim doar despre o interpretare discutabilă, ci despre descurajarea gândirii critice și despre instalarea unei autorități care nu mai poate fi chestionată. Elevul nu mai este invitat să argumenteze, ci să se conformeze.
Un astfel de episod ar trebui să declanșeze, într-un sistem funcțional, un mecanism de corecție. Inspecția școlară ar trebui să fie primul instrument care intervine, clarifică și, dacă este cazul, sancționează. Dar aici intervine întrebarea: mai există, în fapt, această capacitate de corecție?
Noua lege a Educației a deschis, cel puțin teoretic, discuția despre reorganizarea sistemului, inclusiv despre rolul inspectoratelor școlare. În spațiul public au apărut, nu o dată, declarații ale unor miniștri și secretari de stat care au admis că desființarea acestor structuri nu este posibilă, invocând motive administrative sau de funcționalitate. E o explicație prudentă. Dar nu și suficientă.
Pentru că, dincolo de argumentele tehnice, există o realitate mai puțin confortabilă: inspectoratele sunt și instrumente de influență. Ele gestionează numiri, coordonează activități, stabilesc ierarhii informale. Într-un asemenea context, inspecția nu mai este doar un act profesional, ci devine parte dintr-un joc de echilibru și de loialități.
În teorie, inspectorul e cel care evaluează. În practică, însă, raportul de forțe este mai nuanțat. De ani de zile nu mai vedem calificative slabe în urma inspecțiilor. Nu pentru că, brusc, toți profesorii ar fi devenit ireproșabili, ci pentru că sancțiunea a fost înlocuită cu o formă de toleranță tacită. Se creează astfel un scenariu discret, dar recognoscibil pentru cei din sistem: dacă descoperi o vulnerabilitate, nu o sancționezi. La finalul inspecției, ușa rămâne întredeschisă, iar mesajul implicit devine unul de tipul: „când va fi nevoie de tine, vei răspunde”.
Este o formă de negociere care nu mai are nimic de-a face cu evaluarea autentică. Ea nu produce calitate, ci conformism. Nu stimulează progresul, ci întreține dependența.
Paradoxal, absența unei astfel de structuri intermediare ar putea crea premisele unei evaluări mai oneste. Fără presiunea instituțională exercitată de inspectorat, inspectorul – în măsura în care ar fi selectat riguros – ar putea deveni, în sfârșit, ceea ce ar trebui să fie: un profesionist care judecă exclusiv în baza competenței.
Dar aici intervine o altă problemă esențială: cine sunt, de fapt, cei care evaluează? Într-un sistem sănătos, inspectorii ar trebui să provină dintre profesorii care și-au demonstrat, în mod constant și verificabil, excelența. Nu prin adeziuni, nu prin disponibilitate administrativă, ci prin performanță reală la catedră.
Când acest criteriu este relativizat, întreaga construcție devine fragilă.
Am atras atenția public, în urmă cu trei ani, asupra unui caz care, din păcate, nu este singular. Un absolvent al Colegiului Național „Tudor Vianu” a avut o lucrare de bacalaureat evaluată eronat. În urma contestației, nota i-a fost majorată cu doar un punct. Este o practică despre care se vorbește, în cercuri profesionale, fără a fi recunoscută oficial: recomandarea tacită de a nu opera diferențe semnificative, pentru a evita „complicațiile”.
Am avut ocazia să văd acea lucrare, într-un cadru supravegheat. Am analizat-o împreună cu o colegă, profesor de limba și literatura română. Concluzia noastră a fost fără echivoc: era o lucrare de o calitate pe care, foarte probabil, evaluatorii nu au avut capacitatea să o recunoască în mod adecvat.
De atunci, nu s-a întâmplat nimic. Nicio clarificare instituțională, nicio măsură corectivă. Aceiași oameni, și alții asemenea lor, continuă să evalueze lucrările elevilor noștri.
Nu este vorba, aici, despre culpabilizarea unui corp profesional. Ar fi nedrept și contraproductiv. Este vorba despre un mecanism care, în forma sa actuală, nu mai garantează corectitudinea.
Când evaluarea devine previzibilă nu prin rigoare, ci prin compromis, când inspecția nu mai sancționează, ci negociază, întregul sistem își pierde credibilitatea. Iar această pierdere nu este abstractă. Ea se traduce în neîncrederea elevilor, în cinismul profesorilor și în erodarea sensului însuși al educației.
Poate că întrebarea nu este dacă mai avem nevoie de inspecții școlare. Poate că întrebarea reală este ce fel de inspecții vrem. Unele care validează automat și liniștesc instituțional sau unele care incomodează, corectează și, în cele din urmă, construiesc.
Reforma nu înseamnă neapărat desființare. Dar, cu siguranță, înseamnă adevăr. Iar fără adevăr, orice formă de evaluare rămâne doar o formalitate elegantă.
___
Despre autor:
Claudia OSICEANU este profesoară de limba și literatura română la Școala Gimnazială „Grigorie Ghica Voievod”, București.
Foto: © Yuri Arcurs | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.
G4Media.ro
Raluca Pantazi
Alexa Stănescu
Cristina Lazurca
Mihai Peticilă