Op Ed / Profesoara Iuliana Șerban: Această mărire a normei didactice îi afectează fix pe profesorii buni. Creșterea normei înseamnă oboseală, pentru că nu e o ecuație matematică, cresc orele la clasă și scad din celelalte până la 40 / Creșterea numărului de copii din clase este catastrofală

De curând, ministrul educației a glăsuit poate singura afirmație corectă din ultimele câteva luni: “…cel mai important minister într-o societate democratică este Ministerul Educației și Cercetării. Vrei să dezvolți societatea, investești acolo. Vrei să prăbușești o societate, distrugi acele sisteme”. Cu toate acestea, a acceptat fără probleme și continuă să gireze exact măsurile care vor prăbuși sistemul public de educație, numind asta ”o nouă paradigmă”. De ce? Dumnealui știe mai bine.

Aș vrea, însă, să explic mai clar celor care nu sunt parte din sistem și poate nu îl înțeleg prea bine care sunt, de fapt, problemele. Desigur, celor de bună credință, pentru că ar fi în van orice încercare adresată celorlalți.

În primul rând, atitudinea ministrului educației, în care, la început, mulți dintre noi aveam încredere. De ce? Pentru că, în sfârșit, cineva vorbea despre strategii ”evidence-based”, ceea ce ne ducea cu gândul că deciziile se vor baza în viitor pe studii și nu vor mai fi luate, ca de obicei, în funcție de umorile unuia sau altuia. Evoluția ulterioară a faptelor a dovedit însă că a fost doar o altă declarație goală de conținut. Mai mult decât atât, domnul ministru, autorul citatului de mai sus, în loc să se bată cu toată lumea ca educația și cercetarea să fie ultimele de la care să se taie ceva, a părut să declanșeze o luptă stranie cu fix domeniul pe care îl coordonează, acreditând ideea că educația veșnic subfinanțată (care niciodată nu a primit 6% din PIB sau 15% din bugetul general consolidat, așa cum scrie de fapt în lege) contribuie la deficit. A pornit și un război paralel cu oamenii din învățământ, în al căror ”salvator de ei înșiși” s-a erijat, acuzându-i mai mult sau mai puțin direct fie că nu muncesc destul (nestând 8 ore în școală – pardon, cu gândul la școală, sau că supărarea lor principală ar fi că trebuie să predea mai mult cu 2 ore pe săptămână).

Las deoparte faptul că 2 ore (care în unele cazuri sunt 4) de fapt sunt mult mai multe de muncă (pentru că înseamnă între 1 și 4 clase în plus, cu concepere de materiale, teste, evaluare, monitorizare de progres etc), las deoparte și tot haosul care s-a generat din faptul că modificarea de normă s-a făcut în timpul derulării procedurii de mobilitate a personalului didactic, pentru că asta e bucătăria noastră internă (nu credeam că e posibilă o nebuloasă mai mare decât cea din pandemie. S-a putut. Acum). O să vorbesc doar despre efectele măsurilor asupra elevilor și societății în general. Această mărire a normei didactice îi afectează fix pe profesorii buni. Cine stă pe telefon, sau se face că face, stă la fel de bine și 18 ore, și 20, și 24. A-ți face treaba bine în profesia asta implică un consum psihic și de energie foarte mare. Cu atât mai mare cu cât copiii sunt mai mici. Părinții ar trebui să știe asta. Creșterea normei (care în nu puține cazuri nu se va mai putea obține într-o singură școală) înseamnă oboseală, deci calitate scăzută a procesului de educație, care ar trebui să fie unul viu, cu prezență, capacitate de adaptare și atenție totală. Pentru că nu e o ecuație matematică, cresc orele la clasă și scad din celelalte până la 40. Pentru fiecare oră de predare în plus, munca nevăzută (cea din spate, care nu se întâmplă în fața elevilor) crește. Faptul că ceilalți nu o văd, nu înseamnă că ea nu există.

Creșterea numărului de copii din clase este catastrofală, pentru că acestea nu sunt, de obicei, omogene, ai nevoie de multe ori să poți lucra diferențiat, să intervii individual când e cazul, ceea ce nu poți face cu 34 de suflete. Copiii aceia nu sunt ”2 bănci în plus”, nici simple statistici contabile. În orice grup mare sunt sacrificate extremele în favoarea mediei. Adică elevii foarte buni și cei cu ritm de învățare scăzut sau cu goluri de cunoștințe. În plus, cu cât e mai numeros cu atât tinde să devină mai haotic și mai greu de gestionat. De la un punct încolo, intervine demotivarea. Și la elevi, și la profesor. Există un termen, ”silent quitting”, renunțare sau abandon tăcut, a cărui manifestare o vom vedea din ce în ce mai des.

În mediul rural, situația este cea mai cruntă, din cauza comasărilor. Un director va conduce mai multe școli aflate la distanțe de zeci de km. Profesorii (care dintre ei vor mai rezista) vor trebui să parcurgă, de asemenea, toți acești km pentru a-și face norma. Uneori profesorul de română o să predea și engleză, cel de sport biologie, cel de matematică fizică. Ce mai contează, totul e să iasă cifrele pe hârtie.

Cei cu bani își vor duce copiii la școlile private. Unde sunt 5-10 elevi în clasă. Și care sunt finanțate și de stat. Ele sunt singurele care vor beneficia de criza aceasta (dacă nu cumva chiar asta se urmărește). Dar cu ceilalți copii ce facem? Cei ai căror părinți nu își permit costurile, adică majoritatea din România? Îi abandonăm? 

Primul ministru s-a declarat nemulțumit că ”nu se văd efectele” reducerii numărului de elevi la clasă din legea educației și ale măririlor de salarii de acum doi ani. Îmi pare rău, dar urmările unor astfel de măsuri (inclusiv ale celor ”de austeritate” luate acum) nu se văd într-un an sau doi, ci în 10-20. Când ”specialiștii” vor bâjbâi din ce în ce mai mult. Noroc cu inteligența artificială, deși și pe aceea ar trebui să fim capabili să învățăm să o folosim cu cap. Toată lumea vorbește despre analfabetismul funcțional al copiilor, evitând să-l recunoască într-un procent la fel de mare și în rândul adulților.

Nu, protestele nu sunt despre profesori și ”beneficiile” lor, ci despre nevoia de a mai avea sens vreun efort. Iar educația este problema întregii societăți, prin urmare reacția ei (părinți, presă, lideri de opinie, etc) în perioada următoare îi va determina și direcția pe termen lung.

____________

Despre autor:

Iuliana Șerban este profesor informatică Gr I, Coordonator de proiecte și programe educative la Colegiul Național Cantemir-Vodă, București.

Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.