OPINIE Am dat Bacul în 1995. Cât de mult (nu) s-a schimbat școala în 30 de ani de postcomunism 

„Și eu acum ce vă mai învăț?” Aceasta a fost prima întrebare pe care a pus-o profesorul de istorie de clasa a VII-a când am revenit la școală, la începutul lui 1990, după vacanța de iarnă și de revoluție. Cinci ani și jumătate mai târziu, când am dat Bacalaureatul, eram lămurit că fiecare dintre profesorii mei funcționaseră, în acest răstimp, după cum și-au răspuns, fiecare în parte și fără niciun ajutor, la aceeași întrebare. 30 de ani au trecut de când am dat eu Bacalaureatul – dar și de la prima „reformă” postcomunistă din Educație. Iar elevii care dau acum același examen au avut, ca multe generații dinaintea lor, profesori care și-au pus până săptămâna trecută aceeași întrebare, în condițiile blocajului planurilor-cadru pentru liceu: „Și eu, acum, ce vă mai învăț?”

Profesorul de istorie menționat mai sus era un profesor simpatic, de care totuși elevii se temeau – mai târziu aveam să-l revăd periodic, zâmbind singur cu o bere în față, pe o terasă din apropierea școlii, dar și să aflu că a fost un mare securist despre care s-a spus că ar fi turnat în cazuri celebre. Era o școală bună din Capitală, prezența securiștilor nu ar fi trebuit să surprindă pe nimeni. 

După 30 de ani, Bacalaureatul este încă o oglindă a reformelor ratate – iar generațiile se schimbă, dar întrebarea profesorului rămâne aceeași, la fel ca blocajele de sistem.

• Surprinde, însă, de fiecare dată, la fel cum, în prezent, surprinde când aflăm cum, la Gorj sau Iași sau în alte părți ale „sistemului”, rezistă în zona decizională personaje certate cu bunul simț, cu șefii administrativi, cu legea, dar bine înfipte politic – deși nu ar fi trebuit să surprindă pe nimeni, în condițiile politizării până la firul ierbii, în școlile țării, după modelul „noi suntem mai sistem ca alții”. 

Liceul pe care l-am urmat a fost tot un liceu de primă mână din București, care mai târziu a căpătat statut de colegiu național. Nu am luat nicio meditație pentru admitere, care a presupus examene la „materiile principale”. Am urmat, însă, ceea ce acum se cheamă „remediale”. S-a întâmplat când eram în clasa a IX-a, pentru că în gimnaziul urmat nu contaseră decât acele „materii principale”, iar fizica și chimia nu au existat, practic, în program și au lovit în plex când le-a venit vremea. La fel cum mă lovea când întâlneam, prin oraș, câte un profesor care își întregea veniturile fie ca taximetrist în timpul liber, fie, aplecat peste o masă din Cișmigiu, ca pseudonim în reviste deocheate.

• Mai bine de trei decenii de atunci, o parte consistentă dintre profesori își întregesc altfel veniturile: meditațiile sunt regula. Admiterea la liceu se face tot după două „materii principale”, șocul educațional la trecerea dintr-a VIII-a într-a IX-a este la fel de mare. Iar ministrul în exercițiu susține revenirea la examene de admitere, dincolo de dorința deocamdată doar verbalizată de diversificare a evaluărilor la materiile din gimnaziu.

În liceul pe care l-am urmat între 1991-1995, singurele „manuale” văzute erau niște cotoare cu câteva foi atârnânde, pe care liceul trebuia să le dea, dar pe care nimeni nu avea cum să le folosească. Am prins chiar unul în care, printre cele 20 și ceva de pagini rămase, prima (copertă nu mai exista) era chipul lui Ceaușescu. Am făcut parte din ultima generație de copii care au învățat după modelul comunist: prima lege a învățământului apărută post-1989 a fost tot în anul Bacalaureatului meu, dar a apărut în iulie: nimeni nu se grăbise să o adopte, așa cum nu s-a grăbit nici să facă vreo schimbare reală în sistem.

• Situația în licee, în 2025, este aceeași: generația care dă Bacalaureatul anul acesta nici măcar nu este ultima care trebuie să urmeze planuri-cadru ce preced vechea lege a educației din 2011, ce preced orice evoluție tehnologică și orice revoluție din comunicare prin care trece omenirea trăgând România după ea – inclusiv cu Tiktok-urile și fake-urile și manipulările și abuzurile la adresa gândirii critice pe care nici foarte mulți dintre părinții liceenilor de acum nu știu cum să le administreze. Dacă, în urmă cu 30 de ani, trăiam schimbarea orânduirii sociale fără ca școala să manifeste, la nivel de șefi și sistem, vreo dorință de schimbare, în 2025 schimbarea este cu totul alta, dar la fel de abruptă, iar întârzierile școlii se măsoară, deja, în cincinale.

Prima reformă a învățământului, cea din 1995, a fost făcută de Liviu Maior, care păstrează recordul de cel mai lung mandat ca ministru al Educației: 1992-1996, cât la guvern a fost Nicolae Văcăroiu. Un om din prima ligă PDSR (pre-PSD), Liviu Maior era un istoric provenit – asemenea actualului ministru Daniel David – din spațiul Babeș-Bolyai și tatăl unui viitor șef al SRI, George Maior. Un profesor căruia actualul președinte al Academiei Române, Ioan Aurel Pop, îi închina nu cu mulți ani în urmă un material omagial, dar care reușește performanța de a nu avea niciun CV imediat accesibil online, care să îi prezinte activitatea pre-1989. Un istoric născut în 1940, deci care s-a format academic în anii duri ai comunismului naționalist, a produs acea primă lege a învățământului postcomunist, într-o perioadă în care, în noua orânduire, începea să se apropie de UNESCO, Banca Mondială și Canada.

• Nimic din profilul lui Liviu Maior nu se regăsește în profilul lui Daniel David. Doar că amândoi au început schimbări pornind de la mediul universitar – Liviu Maior cu o lege dedicată acestor studii, în 1993, iar Daniel David cu „mica reformă” din universitar, legată de misiunea instituțiilor de învățământ superior. Dar e notabil cum cineva din „vechiul sistem” și-a rezervat 3 ani să schimbe de formă un sistem de educație după șocul unei schimbări de regim, iar 30 de ani mai târziu se lucrează cu o lege produsă tot de formă, de către oameni (Klaus Iohannis) dintr-o generație școlită de generația lui Liviu Maior, dar și de acoliții lor din generațiile mai tinere. Pentru care cei 3 ani din zorii tranziției postcomuniste echivalează cu 10 ani de pregătiri „România educată”, cu care ministrul din ultima jumătate de an, Daniel David, se arată mulțumit să lucreze. Cu mici schimbări, pe ici pe colo, căci și tranziția trebuie să înainteze cumva.

În 1995, într-un mare liceu din București, nimeni nu-și punea problema să nu ia Bacul. Nu existau camere de luat vederi, nu existau pârghii de control și date publice ori analize statistice. Acum există. Dar cu o școală ce funcționează fără schimbări fundamentale față de acum 30 de ani, tot mai mulți elevi nu intră în Bacalaureat, iar datele publice și analizele statistice există doar de formă. În Legea 84 din 1995 la articolul 2 scria pentru prima dată „În România învăţământul constituie prioritate naţionala” – la 30 de ani de atunci, în actuala lege scrie la articolul 1 că „În România, învățământul preuniversitar constituie prioritate națională.” Iar elevii care dau acum examenul vor vedea acum miracolul pe care l-au ratat cum am „ratat” eu legea din 1995: niște planuri-cadru aduse cât de cât la zi, pe care alte generații le vor folosi fără ca profesorii lor să-și ia din cele „măcar 8 ore” de școală pe zi pentru întrebarea: „Și eu acum ce vă mai învăț?”