OPINIE Numitorul comun pentru un manelist condamnat și întregul sistem românesc de cercetare: eșecul unor elite de a gândi critic în momente critice

Circa 3.500 de distribuiri, peste 5.000 de reacții și 1.200 de comentarii: pentru o memă oarecare din rețelele sociale, acestea sunt „rezultate” normale, dar pentru cercetarea românească reprezintă un record de atenție din partea publicului care, de obicei, uită că există și așa ceva în realitatea înconjurătoare. Sunt cifrele înregistrate în mai puțin de o zi de o postare publicată de un politician – actualul deputat, fost ministru USR al Economiei, Claudiu Năsui – care, în discuțiile fierbinți despre tăierile de cheltuieli necesare în sistemul public, a considerat oportun să verse o listă cu toate institutele și centrele de cercetare din țară. Fără discriminare, în ideea: iată de unde se poate tăia.

Ultima dată când s-a mai vorbit mult în spațiul public despre domeniul cercetării, fie și tangențial, a fost când cu robotul Ion, cel cu „inteligența artificială”. Promovat în vremea premierului Nicolae Ciucă, acela nu știa nici măcar să răspundă la întrebări despre plagiate și, după ce-a pozat de PR pe la câteva evenimente, a fost îngropat oricum de următorul premier Ciolacu, plictisit de atâta „inteligență”.

Acum, însă, nu mai vorbim despre jonglerii nevinovate care dau frumos în știri la televiziunile plătite de partide. Acum avem un politician, Claudiu Năsui, reprezentând opoziția democratică în ultimii ani, USR, un deputat specializat în finanțe și școlit în domeniu, potrivit propriului CV, la Paris și Milano. 

În plină dezbatere despre urgența reducerii cheltuielilor bugetare, după ce va fi instalat un nou guvern, Claudiu Năsui a inclus, inițial, pe o listă mai largă de propuneri și tăierea granturilor și a finanțării de tip nucleu pentru institutele de cercetare. Câteva zile mai târziu, luni, 2 iunie, el a revenit cu o postare pe Facebook în care listează, de-a valma, toate institutele de cercetare-dezvoltare pe care le-a găsit, toate institutele academiei, zeci de centre și de stațiuni de cercetare, plus 1-2 „conexe”, precizând: „toate astea finanțate din banii dumneavoastră”.

Și susține, în mesajul său, că „cele mai mari salarii din statul român sunt în aceste institute (…) Salarii mai mari decât cel al președintelui SUA. Într-un caz am descoperit și un salariu mai mare decât toate salariile miniștrilor din guvern la un loc.”

Tot el se întreabă – deasupra listei în care sunt trântite de-a valma, de la Institutul de investigare a crimelor comunismului sau cele ce coordonează proiecte europene de infrastructură la stațiunile de pajiști, piscicultură și pomicultură de prin țară – „ei tot cercetează de 35 de ani.. Ce cercetează? Care e rezultatul?”

Dacă ar fi fost atent sau dacă ar fi întrebat, măcar, o inteligență artificială, ar fi aflat că există exemple de succes, fie ele și limitate ca număr, fie că vorbim de fizică nucleară (cu toate complicațiile de acolo) sau cele ce studiază ecosistemul Dunăre-Marea Neagră sau din diverse zona științelor umaniste.

Și poate n-ar mai fi omis, într-un mesaj în care dă cu barda în întregul construct al cercetării din România, de câteva detalii:

• Cercetarea românească este pe ultimul loc din Europa, din punct de vedere al alocării guvernamentale. România este pe ultimul loc în UE și la capitolul inovare. Și aceasta în condițiile în care inovația reprezintă o prioritate maximă pentru economia europeană, în competiție cu cea americană sau cele asiatice, iar situația din sistem este considerată o vulnerabilitate maximă pentru România, țară unde, potrivit unui studiu, o treime dintre cetățeni cred că știința și tehnologia au influență negativă asupra societății.

• În sistemul guvernamental de cercetare lucrează doar 7300 de angajați, din care 60% în institutele de cercetare-dezvoltare și restul la Academia Română, conform datelor MEC. Aceste cifre nu iau în calcul cercetarea din universități și cercetarea privată

• Cercetarea românească – cu toate institutele listate exhaustiv de deputatul Năsui – are parte în continuare de o finanțare strict simbolică de la statul român, de puțin peste 0,1% din PIB, deși ar fi trebuit, conform legii, să primească 2% încă din 2020

• Între diversele tipuri de organizații, ale Academiei sau institute separate, există diferențe considerabile de organizare și funcționare.

• Iar sistemul în ansamblul său are probleme cunoscute – cel mai recent listate pe larg în Raportul ministrului Daniel David privind Educația și Cercetarea, aflat la mâna deputatului Claudiu Năsui, care putea să vadă acolo că există, la nivel de sistem, o performanță foarte scăzută, o fragmentare foarte mare, resurse insuficiente și prost distribuite.

• Și tot acolo ar fi putut să afle deputatul că Guvernul a adoptat de mai bine de un an o procedură privind consolidarea în domeniul cercetării, ce urmărește comasarea multora, desființarea altora și păstrarea celor mai eficiente, în încercarea de a salva ce se poate salva. Procedurile de evaluare au fost lansate de Autoritatea Națională pentru Cercetare luni, 2 iunie 2025, conform unui anunț de la finalul săptămânii trecute.

Dar toate acestea sunt detalii care, în lipsa unor etichete fermecătoare de tipul „cercetătorii britanici” sau „cercetătorii de la Harvard”, fac ca întregul domeniu să pară „plictisitor”. Or, dacă se vrea un mesaj percutant, nu e mai util buzduganul?

Ca orice politician cu mai multe mandate de parlamentar și ministru, în epoca neîncrederii în politicieni, parlamentarul USR nu ar fi primul ins care să beneficieze de prezumția bunei-credințe. Dar el se poziționează ca „elită” în zona reformistă a Parlamentului ales, în opoziție cu izolaționiștii și prin separare clară de PSD-PNL, guvernanții ultimilor ani.

Or, prin mesajul său, politicianul, fie el școlit în Vest, demonstrează o lipsă acută de gândire critică – acea chestie pe care o cer toți, de la OCDE la președintele Nicușor Dan, mai ales în fața situației produse de ultimele campanii electorale. O campanie în care conspiraționiștii și izolaționiștii, pe care îi asupresc minoritățile sexuale și care vor frontiere cu China, revendică sprijinul a jumătate din populația României.

Iar din acest punct de vedere Claudiu Năsui nu este singur. Dincolo de spațiul politic, cel mai recent exemplu care a făcut turul media, dar s-a pierdut într-un „delete” de mesaj pe Facebook, este cel al lui Mircea Cărtărescu. Scriitorul român cu cea mai mare reputație internațională, cu un statut fără egal în rândul literaților români de acum, un om care prin influența sa culturală ar trebui să aibă grijă la cum îi sună fiecare vorbă ieșită din gură sau din tastă a distribuit, înaintea ultimului tur de alegeri, un clip al unui cântăreț condamnat în primă instanță pentru multiple fapte penale dintre cele mai grave, doar pentru că acela îl sprijinea pe candidatul preferat și de scriitor, Nicușor Dan. „Dani rulz”, scria apreciativ autorul, referindu-se la interpret.

Câțiva cititori au criticat, atunci, atitudinea lui Mircea Cărtărescu, dar mulți alții i-au distribuit-o, înainte ca el să o „șteargă”, aplaudând, în numele lui „am trăit s-o văd și p-asta”, confluența între elita literară și cea condamnată penal (fie și în primă instanță), în numele unui deziderat politic.

La fel și acum, în cazul lui Claudiu Năsui, mesajul lui este colportat de zeci de influenceri, „jurnaliști social media” de tip Mândruță (care introduce indicele H, la un prag negociabil, ca unic filtru pentru separarea apelor în cercetare) sau chiar mulți jurnaliști și observatori de bună-credință, convinși de mesajul dur, dar fără echivoc al politicianului. 

Unul nu a cercetat să vadă cine e cântărețul pe care îl distribuie, ca și când nu ar trăi în țara tuturor nefăcutelor, în care riscul de orice este mare. Al doilea nu a cercetat să vadă, măcar, despre ce vorbește, dincolo de niște salarii de președinte SUA, în cea mai serioasă dezbatere a acestei perioade – de unde se pot tăia cheltuielile bugetare.

Sunt două dintre cele mai vizibile exemple în care dorința de a transmite ceva în social media depășește disponibilitatea unei minime documentări, o căutare pe Google care să permită autorului să se întrebe, critic: oare o fi ok ce spun aici? 

Sub presiunea dorinței de apartenență la comunități în care cine țipă mai tare câștigă, toți cădem, măcar din când în când, în patima vorbirii impulsive. Când mulți dintre noi sunt chiar dornici să susțină reprezentanți ce sfidează rațiunea, așteptarea e ca elitele, fie ele reale sau aspirante, culturale sau parlamentare, să manifeste reținere și evaluare critică a lucrurilor.

Dar nu. Iar cele două cazuri nu sunt singulare – fiecare cititor va fi văzut, în trecutul recent, vreun reprezentant marcant al societății civile sau al mișcărilor civice, vreun formator de profesori sau alți lideri din sistemul de educație și cercetare cum dă cu bâta în baltă pe orice fel de teme, de la Trump și Ucraina la „analfabetismul funcțional” sau la dreptul unei prime doamne de a sta acasă cu copilul bolnav.

Și nu este o problemă „social media” și gata. Media normale au și ele parte de probleme. Acum, cu excepția liderilor de opinie, media nu-și asumă, de obicei, rolul de elită, ci de transmițător, filtru și instrument de verificare și control pentru elitele politice, economice sau de orice fel. Dar ele sunt elite în ceea ce privește propria muncă, iar dincolo de tabloidizare, de bani guvernamentali, de campanii de manipulare devenite regulă în ultimele decenii, nu poți sări peste momentele în care vreo instituție de presă sare peste orice urmă de gândire critică. Și apar, (poate) cu bune intenții, dar cu incompetență evidentă, situații în care pe micile ecrane sau online sunt intervievați cu întrebări agreate, pe teme date și cu vocabular prestabilit interviuri cu ideologul rus Alexandr Dughin sau ambasadorul rus sau diverși extremiști și izolaționiști, lăsați să-și spună poezia fără opreliști, doar pentru a arăta „și ce spun ceilalți”.

Poate măcar cei care știu că reprezintă – sau vor să fie – un reper în lumea lor, fie ea politică sau culturală sau economică sau media – să se uite de două ori la ceea ce vor să spună, când ies din zona de confort profesional, sau când distribuie vorbele de duh ale altcuiva, fără să vadă ce se ascunde printre rânduri. Poate, așa, mai curăță din mizeria pe care toată lumea o reclamă în discursul public.

Foto: Claudiu Năsui – Facebook.com / Dreamstime ID 5942135 © Olivier Le Queinec / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.