Profesoara care detestă denumirea de „dascăl”: Anca Evelina Cîrligeanu, profesoară de Limba română la Colegiul Național ‘Mircea cel Bătrân’ din Constanța

„Ce spun poate va părea orgolios, dar nu e așa. Trebuie să le spui lucruri interesante, provocatoare, neașteptate. Să-i faci să trăiască sincer starea de a întreba. Trebuie să practici maieutica lui Socrate: să nu le dai răspunsul, să le pui întrebările suplimentare să ajungă singuri la el. Nu știu dacă e vreun secret, multe lucruri se întâmplă spontan.”

• Povestea profesoarei Anca Evelina Cîrligeanu este preluată din Galeria Profesorilor MERITO

Cam de două ori pe lună, duminica, mai mulți elevi ai Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța și profesoara Anca Evelina Cîrligeanu se strâng în cabinetul de limba română al școlii și discută, timp de trei-patru ore, despre o carte citită de toți pentru acea întâlnire. Clubul de Lectură al școlii a apărut prin 2013, la inițiativa a două eleve de a X-a. L-au numit împreună „Conspirația culturii”. „În loc să mergem la Biserică, venim la Clubul de Lectură”, spune adesea Cîrligeanu, adăugând că l-au înființat ca să dea o lovitură mortală mall-urilor și cluburilor de fițe. Prima carte despre care s-a discutat la club a fost Pentru cine bat clopotele, de Hemingway, iar cele mai recente, 1984, a lui Orwell și Pacientul englez de Michael Ondaatje.

În duminicile de club, spre 20 de elevi se prezintă cu cartea proaspăt citită și cu eventualele ei ecranizări văzute. Voluntarii responsabili de cârmuirea întâlnirii oferă informații despre contextul în care a fost scrisă și publicată, amintesc de eventuale interviuri cu autorii care pot completa lectura, și propun puncte de plecare pentru o discuție. Discută cu toții, spune Cîrligeanu, pentru a descoperi adevărurile ascunse în cărți, din a căror varietate e mereu ceva profund de învățat despre oameni și despre sine.

Nelipsitul moment-surpriză al fiecărei întâlniri – întrebări trase din pălărie, o vânătoare de comori prin școală – lungește timpul petrecut împreună. La final, lumea se scobește prin buzunare după bani pentru fursecuri și ceai pentru următoarea întâlnire. Cîrligeanu, care la cei aproape 55 de ani ai săi denotă genul acela de severitate pentru care mai târziu foștii elevi sunt ultra-recunoscători, râde amintindu-și de o echipă de responsabili care comandau de fiecare dată torturi tematice. Când au citit Flori pentru Algernon, au adus un tort cu labirinturi prin care rătăcea un șoricel.

Pentru a le arăta elevilor ei de ce e important să citească, Cîrligeanu se întreabă, împreună cu ei, la ce e bună literatura. Îi îndeamnă să depășească prejudecata că ar fi doar un exercițiu artistic și le arată că ascunde mesaje esențializate despre experiențe umane, care apoi te ajută să înțelegi și să problematizezi în felul tău lumea. „Nu ai timp în viața reală să experimentezi atâtea situații și să vii în contact cu naturi atât de diverse ca cele despre care te instruiesc cărțile.”

Ce strivește marile opere studiate în școală, consideră ea, este avalanșa de clișee de care sunt înconjurate. „Cărțile astea devin o lectură împovărătoare pentru copii de foarte multe ori, pentru că sunt copleșite de afirmații simplificatoare.”

Așa că îi invită pe elevi să facă un pas în lateral. Când discută despre Lucian Blaga, le vorbește despre expresionism și despre criza de identitate a omului modern. Apoi îi provoacă: „Să vedem de unde vine. Și să vedem dacă are bătaie și către actualitatea noastră. Și să vedem de ce l-a părăsit omul pe Dumnezeu și ce efecte a avut această substituire a lui Dumnezeu cu Supraomul.”

„Copiii sunt foarte curioși atunci când deschizi contexte”, spune ea. „Și rezultatul cel mai bun, din punctul meu de vedere, e să vadă tabloul, să înțeleagă fenomenele, procesele, să le recunoască după aceea, să ajungă la niște instrumente de validare estetică. Cred că așa reușesc să-i conving pe unii dintre ei.”

Cîrligeanu spune că nu crede în „declarațiile alea idealiste și sforăitoare cu vocația de dascăl”. În primul rând, detestă denumirea de „dascăl”, un termen de pe vremea când oamenii bisericii făceau și muncă de învățători, care i se pare încărcat de o melancolie plină de compasiune.

Fiică de învățătoare, a crescut în Darabani, un sat botoșănean de lângă granița cu Ucraina. A pasionat-o lectura de mică, scria poezii și picta, dar a fost și olimpică națională la chimie. „Adevăr grăind, nu voiam să mă fac profesor, ci arhitect,” spune. Neavând posibilitatea să vină la București, unde era singura facultate de profil pe atunci, a dat la Filologie, la Iași. Profesoratul, subliniază, nu a fost o alegere, ci un cumul de evenimente pe care a decis să le trateze cu maximă responsabilitate, străduindu-se să facă tot ce poate mai bine. „Nu prea cred în alinierea planetelor, mai degrabă cred că e ceva acolo care se naște în tine și despre care devii conștient la un moment dat.”

După absolvire, și-a urmat soțul la Năvodari, luând singurul post disponibil pe atunci în județ, la o școală de sat cu vreo 100 de copii. Descinderea acolo la începutul anului școlar e o scenă de film în care o femeie pe tocuri, într-un deux-pièces nou, coboară din tren ca să descopere că mica gară la care se aștepta uitându-se pe hartă e de fapt o haltă într-un lan de porumb. Cîrligeanu și soțul ei au ajuns la școală cu un camion care transporta sfeclă și, în acel an de navete chinuitoare, Cîrligeanu a amenajat un cabinet de română și s-a străduit să fie cel mai bun profesor care putea fi în contextul dat.

• Citește pe www.proiectulmerito.ro povestea integrală a profesoarei Anca Evelina Cîrligeanu, de la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanţa

• Vezi aici profesorii din Galeria MERITO