Profesorul Ovidiu Șontea: Planurile-cadru pentru liceu – un nou capitol în eterna tranziție a educației românești / Op Ed

În anul 1999, ministerul condus de Andrei Marga a propus și aprobat planuri-cadru care introduceau un număr semnificativ de ore pentru cursuri opționale: 3-4 la clasele a IX-a și a X-a și 6-8 la clasele a XI-a și a XII-a. Era o tentativă curajoasă de a personaliza traseul educațional al elevilor. Dar, cum se întâmplă adesea în România, fiecare reformă este urmată de o contrareformă. Presiunile politice și sociale au dus la o reconsiderare rapidă, iar următorul ministru, Ecaterina Andronescu, a redus drastic numărul acestor ore la 1, respectiv 3-4, nelăsând ca aceste planuri-cadru să funcționeze nici măcar un singur an. Acum, la aproape un sfert de secol, pare că istoria se repetă, iar sistemul educațional oscilează între deschidere și rigiditate fără a găsi o direcție clară.

Această pendulare haotică nu este un caz izolat. În 2011, Ministerul Educației a introdus evaluările naționale la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, cu scopul de a corecta din timp deficiențele educaționale și de a orienta elevii spre trasee adecvate aptitudinilor lor. Pe hârtie, măsura părea logică. În realitate, rezultatele au rămas doar niște cifre fără un impact real asupra viitorului elevilor. În 2016, s-au revizuit programele pentru gimnaziu, dar fără a modifica structura Evaluării Naționale de la sfârșitul clasei a VIII-a. Profesorii s-au trezit în situația absurdă de a preda după o nouă programă, dar de a evalua după criterii vechi. Cei care au înțeles sensul noilor metode au încercat să inoveze, dar majoritatea profesorilor s-au mulat pe realitatea impusă de examene, făcând ca reforma să rămână doar un exercițiu teoretic.

Aceeași soartă au avut-o și competențele introduse la Bacalaureat: teoretic, ar fi trebuit să demonstreze nivelul real de cunoștințe al elevilor în comunicare, utilizarea calculatorului sau limbi străine. În practică, ele sunt niște formalități lipsite de greutate reală. Ce angajator a cerut vreodată rezultatele acestor probe? Cine le ia în serios? Sunt doar încă un element din lunga listă a reformelor ratate, menite să creeze iluzia progresului.

În acest peisaj al schimbării fără schimbare, Ministerul Educației a publicat, vineri, noile planuri-cadru. Ar fi trebuit să fie gata încă din 2018, dar mai întâi au fost amânate, apoi procesul a fost stopat, au fost reluate, reanalizate și ajustate până în prezent. Rezultatul este, din nou, un exercițiu între intenție și aplicabilitate, între idealism și realitatea dură a unui sistem inert. Planuri-cadru trebuie citite pe de-a întregul, și nu doar matricea care arată numărul de ore atribuit disciplinelor. După citirea tuturor paragrafelor, putem descoperi dificultatea în care se află directorii și profesorii care consideră că salariul vine fără mari eforturi oricum, într-un sistem rămas neschimbat în fond de 35 de ani. Deși aceste planuri-cadru sunt perfectibile, cred că ele reprezintă un bun prim pas de discuții. Dacă vrem o schimbare reală, trebuie să avem curajul de a le analiza în profunzime și de a le îmbunătăți prin dialog, nu prin respingere automată.

Reforma eternă și consensul imposibil

Dorim să schimbăm învățământul, dar orice schimbare necesită un consens. Aici intervine prima dilemă: în urma discuțiilor publice, nimeni nu este de acord cu nimeni. Unii vor mai multe ore de geografie și istorie, alții cer un accent mai mare pe gândirea critică și competențele digitale. În fond, suntem o societate în care fiecare are o părere personală despre educație. Fiecare părinte devine un filozof al pedagogiei, fiecare profesor un strateg al curriculei, iar fiecare politician un vizionar al viitorului. Dar la final există pericolul ca labirintul de idei să fie construit astfel încât să nu poată fi niciodată părăsit.

Flexibilitatea – între ideal și haos

Dacă există un cuvânt-cheie în această încercare de reformă, acesta este flexibilitate. Se dorește un curriculum mai adaptabil, un model în care elevii și profesorii să poată alege. Sună bine în teorie. În practică, însă, flexibilitatea poate deveni doar o altă formă de dezorganizare. Aici apare pericolul ca directorii de școli să devină adevărați arhitecți ai destinului elevilor, alcătuind clase intensive după criterii ce oscilează între viziune educațională și pragmatism administrativ. Un director inspirat poate construi un mediu stimulant, dar un director lipsit de viziune poate transforma flexibilitatea într-un haos al incompatibilităților.

Pericolele opționalelor: între libertate și arbitrariu

Un alt mare pariu al noilor planuri-cadru este diversificarea opționalelor. Se oferă libertate școlilor și elevilor de a alege discipline care să răspundă intereselor reale ale acestora. Dar orice libertate vine cu riscuri. Există pericolul ca aceste materii să fie prost concepute, fără un control riguros al conținuturilor, și să devină doar o umplutură formală în orarul elevilor. În același timp, elevii s-ar putea ghida după un criteriu cât se poate de pragmatic: ce materii promit note mari cu efort minim? Astfel, școala riscă să devină un imens mecanism de optimizare a mediilor, în care adevărata învățare rămâne pe un loc secund.

O concluzie provizorie pentru planuri-cadru provizorii

Planurile-cadru sunt, în sine, doar un instrument. Reușita lor depinde nu doar de arhitectura teoretică, ci și de voința celor care le implementează. Istoria recentă ne arată că fiecare reformă este, de fapt, o mișcare haotică. Adevărata întrebare nu este ce scrie în documentele oficiale, ci dacă școala românească este pregătită să transforme aceste reforme în realități.

Dar oricât de multe schimbări am face, oricât de multe documente am rescrie, un lucru rămâne neschimbat: fără disciplină și rigoare, nicio reformă nu va avea succes. Nici nu mai contează cât de modernă este curricula, cât de bine calibrate sunt opționalele sau câtă autonomie are școala dacă în clase domnește haosul, dacă elevii sunt mai preocupați de notele mari decât de învățare și dacă profesorii sunt spectatori ai propriilor ore. Într-un sistem educațional sănătos, libertatea trebuie să fie echilibrată de responsabilitate, iar flexibilitatea de exigență. Fără acestea, reformele vor continua să fie doar exerciții teoretice, iar școala va rămâne un mecanism care funcționează mai mult pe hârtie decât în realitate.

__________

Despre autor: Ovidiu Șontea este profesor de Matematică la Colegiul Național „Tudor Vianu” din București, cu o experiență de peste 30 de ani. Este autor de manuale și culegeri de matematică pentru învățământul liceal.

Nota redacției: Opiniile din această analiză aparțin autorului și nu sunt în mod necesar și opiniile redacției.