Titularizarea nu te face obligatoriu profesor

8093 citiri
Foto: colegiulaslancluj.ro
Motto: Ai putea să-mi desenezi un om bun?

Câteva precizări necesare:

  1. Scriu aceste rânduri în avanpremiera concursului național de titularizare în învățământ, ediția iulie 2020, cu intenția mărturisită de a-i avertiza pe cititorii care nu sunt foarte familiarizați cu învățământul românesc și maladiile lui cronice în legătură cu câteva posible capcane de receptare și de interpretare a acestui concurs național ”made in Romania” noastră originală și pentru a-i pregăti psihologic pentru o posibilă nouă ”pandemie educațională” a notelor foarte mici obținute cu regularitate anual de unii candidați, arătați apoi obsesiv cu degetul în semn batjocoritor și numiți cu obstinație de presa noastră de nespecialitate ”profesori de nota 2”, în timp ce ei sunt cu adevărat absolvenți de varii universități și doar aspiranți la postul de profesor.
  2. Pe de altă parte, scriu aceste rânduri din solidaritate cu cei 29.000 de candidați înscriși la acest concurs pentru ocuparea celor 3948 de posturi titularizabile în țară. Pentru a-i încuraja, cu deosebire pe cei din județele Cluj (1498 de candidați pe 28 de posturi, așadar 53,5 candidați pe un post), Gorj (44,5 candidați/post), Bihor (38 de candidați/post), Argeș (27 de candidați/post), chiar și pe candidații din județul Tulcea, care au cele mai mari șanse de reușită, respectiv 50%, din moment ce pe cele 102 posturi titularizabile s-au înscris ”doar” 199 de aspiranți la postul de titulari.
  3. Scriu aceste rânduri pentru a spune fără reținere că acest așa-zis concurs național cu evaluare locală este nereprezentativ pentru selecția valorică a celor care doresc să se titularizeze în învățământul nostru, ba chiar mai mult, este și umilitor, distrugând din fașă ideea de stare de bine și de optimism care ar trebui să caracterizeze un sistem de învățământ modern și performant.
  4. În sfârșit, scriu aceste rânduri pentru a evidenția cu amărăciune (pentru a câta oară?!) birocrația și centralismul structurilor și deciziilor din sistemul nostru de învățământ, rămase din vechea epocă totalitară, fără autonomie minimală la firul ierbii, în dependență cvasitotală față de inspectorate și minister, instituții și organisme care ne bombardează cu solicitări și adrese urgente tot timpul, inclusiv în vacanțele și concediile noastre legale.

Revenind la subiectul central al articolului de azi – concursul național de titularizare – am spus-o răspicat încă din titlu și reiterăm adevărul că titularizarea nu te face Profesor. Cu certitudine, după cum se poate observa numărul mare de candidați pe post, pe majoritatea dintre aceștia nu-i va face nici măcar profesori (Majuscula și minuscula pentru substantivul ”profesor” sunt folosite intenționat, implicând întreaga semnificație a simbolisticii lor educaționale!).

Oficial, titularizarea îți poate asigura un post de profesor (a se citi educatoare, învățător, profesor pentru învățământul preșcolar sau primar, pentru gimnaziu sau liceu) pe durată nedeterminată. Dar nici într-un caz nu te poate face automat Profesor. Profesor nu te poți face în România nici măcar tu însuți, desi ”însuți”, cel puțin ca valoare afectiv-intențională, poate fi în acest demers un ingredient absolut necesar. Profesor te naști (o altfel de naștere decât cea biologică, desigur) și crești la catedră, profesând. Pentru că profesoratul ține de artă, de empatie, de dăruire, de alchimia sufletului. Și, mai ales, de dragoste de oameni în ipostaza lor incipientă de copii și de elevi. Apoi de armonizarea contrariilor adolescenței pline de visuri și de căutări orgolioase. Este Profesorul un zeu? Desigur, nu. Poate un magician. Câteodată, în zilele lui bune. Dacă este cu adevărat Profesor. Profesor, din păcate, nu te face nici școala. Din simplul fapt că (exceptând liceele/colegiile pedagogice și câteva facultăți de științe ale educației) nu avem asemenea școli la noi, iar masteratul didactic, deși legiferat din ianuarie 2011, nu este încă implementat. După cum nu devii cu adevărat Profesor doar învățând foarte bine, citind foarte mult (Pentru a deveni gimnast nu este suficient să citești un ”tratat” de gimnastică, observa în urmă cu 150 de ani revizorul școlar Mihai Eminescu) sau pentru că ai în clasă copii supradotați și sârguincioși nevoie mare. Nici chiar dacă, printr-o fericită întâmplare, profesezi într-o școală de elită. Dimpotrivă, procesul e invers. Ca în povestea din romanul uitat al lui Marin Sorescu cu racul căruia drept recompensă ironică i s-a pus înainte o bucățică de zahăr ca promisiune imposibilă. Numai că, pentru că a avut profesori buni la școala racilor ambițioși și inteligenți, tot mergând înapoi, racul nostru a ajuns la bucata de zahăr ce i-a fost așezată înainte. Las cititorii să continue ei înșiși pe mai departe simbolistica acestui demers plin de semnificații și de optimism pedagogic.

Întorcându-ne la învățământul nostru plin de raci fără bucăți de zahăr înainte trebuie observat că intrarea în sistem se face prin acest simulacru de concurs national centralizat, irelevant pentru cariera didactică. Așa se face că, în formă cetralizată, sub coordonarea directă a ministerului și a inspectoratelor școlare (care hotărăsc totul, de la calendarul concursului, la subiectele de examen, comisiile de evaluare, până la repartiția pe post) mii de tineri sau mai puțin tineri, absolvenți de licee și colegii pedagogice, de învățământ superior de stat sau particular, se prezintă anual la acest examen, indiferent de rezultatele academice și de competențele lor pedagogice și metodice (de altfel, greu de observant și evaluat prin 1-2 lecții predate sau livrate online ca probă practică). Cei mai mulți fără o motivație puternică (învățământul nefiind un domeniu atractiv pentr absolvenții de top din universități), neavând nici măcar idee de ceea ce ar putea însemna vocație pedagogică. Un ceva inefabil pe care, sincer vorbind, cei mai mulți nu au avut nici unde și nici când să o întâlnească. Poate doar aceia care, la rândul lor, au avut ei înșiși profesori cu și de vocație pedagogică. Oameni excepționali prin dăruirea și sacrificul lor pentru cunoaștere. Profesori adevărați care luminează drumul cunoașterii elevilor lor și îi inspiră. Aici universitățile și școlile pedagogice și nu ministerul și inspectoratele ar trebui să aibă primul și ultimul cuvânt. Și aspiranții la profesia didactică, desigur. Pentru că, dacă profesorilor le sunt necesare cunoștințe temeinice în specialitate și o autoritate izvorâtă din excelență, nu este mai puțin adevărat că toate acestea trebuie dublate de o umanitate la nivel de excelență. Idee susținută într-un discurs relativ recent și de profesorul Georges Haddad, președintele Universității Sorbona, cea mai prestigioasă universitate din Franța, care afirma că ”O societate care nu-și iubește profesorii, nu-și iubește nici copiii”, apreciind că în viitorii 50 de ani îi vom trata pe profesori ca pe medici. Profesorii se vor antrena ca niște sportivi și vor face studii ca savanții. Vor fi maeștri ai învățării, predarea devenind ”meșteșugul suprem.”

De altfel, statisticile UNESCO arată că, pentru a se atinge obiectivele mondiale de dezvoltare, până în 2030 va fi nevoie de 69 de milione de noi profesori în toată lumea. Dublu numărului de profesori din prezent. Se estimează că la acea dată vor fi în școli aproximativ 1,5 miliarde de copii. Și că profesorii lor, fără a face magie, vor trebui să stăpânescă știința dezvoltării cognitive, practica creării de comunități de învățare și psihologia motivației, inclusiv pentru platformele de învățare personalizată. Pentru că, la maladiile și problemele lumii de azi, Educația și doar Educația este soluția imediată.

Personal, cred că previziunile și statisticile prezentate mai sus trebuie luate în serios și tratate la nivel macrosocial ca atare, investind și concentrându-ne în primul rând pe formarea profesorilor. Cu convingerea fermă că, nici măcar în Silicon Valley, profesorii roboți nu vin încă.

____

Despre autor:

Mircea Bertea este Directorul Colegiului Național Pedagogic “Gh. Lazăr” din Cluj-Napoca, profesor asociat la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare Paris, expert al Uniunii Europene pentru Educație și Cultură.

Foto: Mircea Bertea / colegiulaslancluj.ro

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI:RO76BTRLRONCRT0471641001

CONT EURO:RO26BTRLEURCRT0471641001

Deschis la BANCA TRANSILVANIA
Donează prin Patreon

Donează

6 comentarii
  1. Repet:singura solutia este institutionalizarea orelor de educatie remediala si introducerea acestora in norma didactica.Nu fiti ca ciobanul din Miorita,care scria scrisori de adio,vorba profesorului Rafila.M-am distrat.

  2. Toată stima pentru acest articol! Pe cat de tare m-am bucurat citindu-l,pe atât de rau ma întristez stiind ca multi vor spune ” da,uau” însă lucrurile vor rămâne la fel,daca nu si mai si……..
    Va multumesc, domnule Profesor!

  3. Foarte bine punctat, domnule director! O diagnoză necesară și binevenită. Sunt unul dintre cei care dă an de an acest examen, cu rezultate bune, dar fără loc de muncă. Uneori mă gândesc să renunț, dar îmi reamintesc pasiunea pentru drumul ales și sclipirea din ochii elevului care e absorbit de învățare și redeschid acest capitol sumbru din viața mea, numit examen de titularizare.

  4. Iar eu scriu, cu lacrimi în ochi și repetând pe ultima sută de metri materia pe care o tot repet an de an, că nu înțeleg cum, deși mulți oameni văd realitatea și știu că acest examen este doar un exercițiu de rezistentă psihică, nu se iau măsuri în acest sens.
    E vina mea că nu există posturi titularizabile anul acesta pe disciplina pe care o predau? Categoric, nu! Dar, ce credeți? Povestea se repetă an de an până te plafonezi și te complaci în această situație care se îndreaptă spre nicăieri…

    1. Vă înțeleg perfect. Și eu dau acest examen an de an. Mă pregătesc pentru o scrisoare comună adresată ministrului. Trebuie urgent o scrisoare. Ținem legătura. Dați un semn, dacă vreți.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole recomandate