David Popovici: Profesorii mă lăsau, uneori, să trimit un proiect mai târziu sau să dau testele o săptămână mai târziu, pentru că eram plecat la concursuri, mi-ar fi fost mult mai dificil fără aceste mici ajutoare

Campionul olimpic la înot, David Popovici, a spus că unii profesori îl lăsau să dea un test mai târziu după ce se întorcea de la competițiile de înot, sau să predea un proiect mai târziu. „Mi-ar fi fost mult mai dificil fără aceste mici ajutoare”, a spus David Popovici într-un interviu pentru Digi 24. El a povestit și despre clipele în care se întâlnește cu copii care vor să devină ca el și cum gestionează succesul dar și înfrângerile.

Recent, o elevă de liceu, olimpică de performanță la înot, le reproșează unor profesori că nu o ajută să recupereze materia: Unii mi-au spus să mă descurc singură și dacă am întrebări să folosesc inteligența artificială

David Popovici, campion olimpic la înot, a spus că în școala generală, uneori profesorii îl lăsau să dea un test mai târziu după ce se întorcea de la competiții sau să predea un proiect mai târziu. „Mi-ar fi fost mult mai dificil fără aceste mici ajutoare”, a spus David Popovici.

Întrebat ce îl întreabă copiii când îl întâlnesc, David Popovici a spus că: „mă întreabă care e mâncarea mea preferată sau la ce oră mă culc seara. Adică întrebări mult mai simple la care trebuie să mă gândesc un pic mai mult. Și îmi place să interacționez copiii pentru că-mi iau și o energie de la ei și mă văd pe mine în ei”.

David Popovici a povestit că materiile de la real „pur și simplu, nu s-au lipit de mine matematica, fizica, chimia. În schimb materiile umane mai degrabă. Îmi plăcea foarte mult engleza (…) româna cât de cât, Istoria, dar oricum mai mult pe limbi străine, germană, materiile umane”.

A spus că în primii ani de școală a încercat să depună efort egal și pentru școală și pentru înot. „În primii ani școala aș spune că a fost pe același loc ca și înotul. Mă trezeam foarte, foarte devreme la niște ore imposibile, intram în apă la 5:30 terminam pe la 7:30 după care fugeam la școală, îmi terminam orele, poate mă lăsau profesorii să plec un pic mai devreme cu o oră înainte și fugeam la al doilea antrenament.

Așa că chiar mă străduiam să le fac pe amândouă și chiar reușeam. Pe măsură ce am crescut și parcursul meu profesional a devenit din ce în ce mai plin, complex, dificil a trebuit, cum cred că are fiecare puști sau fiecare copil de pe la 13-14 ani, am avut nevoie să aleg căreia îi voi acorda un pic mai multă atenție. Și a fost înotul. Și ăsta e un soi de mic pariu pe care trebuie să-l faci cu tine. Și e și în funcție de ce îți dorești să faci și de cele mai multe ori varianta cea mai sigură e școală”, a spus David Popovici.

Sportivul a terminat în 2023 Colegiul Național Bilingv George Coșbuc, când a luat Bacalaureatul cu „o medie muncită”. A anunțat atunci că își face studiile superioare în România, la Facultatea de Psihologie și Științele Educației de la Universitatea din București.

Între timp, David Popovici s-a mutat la Facultatea de Asistență Socială tot la Universitatea București: „Am vrut eu să fac schimbarea asta”.

Întrebat cum face să „nu i se urce la cap succesul”, David Popovici a spus că familia, prietenii dar și antrenorul său l-au susținut mereu: „Antrenorul meu, domnul Adi, mi-a spus mereu să nu las niciodată succesul să mi se urce la cap și nici eșecul să-mi coboare la inimă. [Citește aici interviul acordat de antrenorul Adrian Rădulescu pentru Edupedu]

Redăm fragmente din interviul cu David Popovici

Ionela Năstase, jurnalist: Școala pe ce loc era în primii 3 ani? Care erau materiile la care-ți făcea plăcere să înveți? La ce nu-ți făcea plăcere să-ți faci temele?

David Popovici: Cred că n-am fost niciodată un fan al materiilor reale, pur și simplu, nu s-au lipit de mine matematica, fizica, chimia. În schimb materiile umane mai degrabă, da.

Îmi plăcea foarte mult engleza. Ai mei m-au dus la o școală de engleză când eram foarte mic, după care am urmat din clasa a V-a până într-a XII-a liceul Bilingv George Coșbuc și așa că-mi plăcea foarte mult la engleză, româna cât de cât, Istoria, dar oricum mai mult pe limbi străine, germană, materiile umane. În primii ani școala aș spune că a fost pe același loc ca și înotul. Mă trezeam foarte, foarte devreme la niște ore imposibile, intram în apă la 5:30 terminam pe la 7:30 după care fugeam la școală, îmi terminam orele, poate mă lăsau profesorii să plec un pic mai devreme cu o oră înainte și fugeam la al doilea antrenament.

Ionela Năstase, jurnalist: Ai avut profesori care te-au tratat diferit, pentru că erai David Popovici. Și de bine și de rău?

David Popovici: Am avut și nu am avut. Adică de ce să mint, am avut și profesori care m-au tratat un pic diferit. Poate când zic diferit, cu ce mă ajutau poate era faptul că mă lăsau să trimit un proiect mai târziu sau să dau testele tot împreună cu clasa, dar o săptămână mai târziu, pentru că eram plecat în Azerbaijan la nu știu ce concurs când eram a VII-a sau a VIII-a. Nu cine știe ce favoruri. Dar dacă nu avem aceste mici ajutoare, mi-ar fi fost mult mai dificil.

Ionela Năstase: Cum a fost viața de licean, când toată lumea știa cine ești?

David Popovici: Interesantă. Când eram mai mic, înainte să fi intrat la liceu, mama îmi spunea încontinuu că anii de liceu sunt cei mai frumoși ani și pentru mine au fost cei mai cei mai frumoși. Mi-am făcut o mulțime de prieteni. Am continuat liceul în același loc în care am făcut școala gimnazială, am cunoscut mulți oameni, am creat multe prietenii pe care încă le am. Și în cariera pe care am avut-o în paralel cu școala am evoluat extrem de mult, cât eram la liceu am fost și la primele mele Jocuri Olimpice. Cred că fix când am început clasa a IX-a sau cred că la finalul ei am mers la Tokyo la primele Jocuri Olimpice. Între timp, pe parcursul liceului am ieșit campion mondial.

Ionela Năstase: La ce vârstă a fost prima performanță notabilă?

David Popovici: Cred că la 14 ani, aproape 15. Deci eram undeva la clasa a VII-a, dacă nu mă înșel.

Ionela Năstase: Și de atunci medaliile au tot curs. Știi astăzi câte ai?

David Popovici: Le-am numărat când eram mai mic, de curiozitate, țin, în general, medaliile în niște cutii transparente, încăpătoare și le-am numărat când era mai mic, mă plictiseam. Erau vreo 300.

Acum, să zicem că sunt 360, pentru că adică nu sunt cu mult mai multe, pentru că nu mai merg la atât de multe competiții pe cât mergeam cât era mic, merg la mai puține, dar mult mai importante.

Ionela Năstase: Te-a speriat vreodată succesul? De aceea te întrebam de toate titlurile importante pe care tu le-ai obținut până astăzi. Există cumva, în cazul unui sportiv, riscul să te crezi invincibil?

David Popovici: Clar, clar it’s a blessing and a curse, (n. red e o binecuvântare și un blestem în același timp) în același timp. Cred că înainte să-l fi obținut, nu mă speria absolut deloc succesul. Nici nu-l înțelegeam neapărat. Știam doar că vreau să fiu cel mai bun. Știam că vreau să fiu de succes. Nu știam neapărat ce presupune. În timp ce, după ce l-am obținut, cred că începând cu 16-17 ani, m-a copleșit cumva tot ceea ce a urmat.

Ionela Năstase: Cum rămâi cu picioarele pe pământ când toată lumea te privește? Cm faci, pe românește, să nu ți se urce succesul la cap?

David Popovici: Antrenorul meu, domnul Adi, mi-a spus mereu să nu las niciodată succesul să mi se urce la cap și nici eșecul să-mi coboare la inimă. Și mi-am amintit întotdeauna chestia asta de fiecare dată când am simțit că poate o ia un pic în altă parte. Dar sincer, ce m-a ajutat cel mai mult să rămân tot pe românește, cu picioarele pe pământ, au fost oamenii mei, părinții mei, iubita mea, antrenorii mei, oameni care au avut întotdeauna grijă să-mi dea o palmă imaginară, reamintindu-mi că nu am de ce să mă comport în vreun alt fel. Poate dacă la un moment dat eram tentat și sincer, cred că dacă nu erau ei de aproape și de alături de mine să mă ajute să navighez prin tot succesul acesta, nu știu, nu cred că aș fi fost la fel de cumpătat acum și liniștit.

Ionela Năstase: Ce e mai greu de gestionat: Înfrângerea sau succesul?

David Popovici: O întrebare foarte bună, foarte foarte bună. Aș zice că deci ambele sunt grele de gestionat în felul lor însă trecând prin ambele, am și pierdut la cel mai înalt nivel. Am mers să concurez la Campionatul Mondial, fiind favoritul de departe. În probele mele, 100 și 200m liber, nu am luat niciun podium și în mintea mea, am înregistrat-o ca pe un eșec.

Așa c-am trecut prin asta și am trecut și prin multe victorii și aș spune că succesul e mai greu de gestionat. Știu că poate sună aiurea și nu știu exact cum să explic. Nu știu, cred că noi, ca oameni cum suntem concepuți, cum am evoluat de-a lungul a zeci de mii de ani, nu suntem neapărat în stare să procesăm atât de multă validare, de multă dopamină deodată și în momentul în care de la plimbatul pe stradă unde sunt recunoscut în România, unde sunt recunoscut absolut tot timpul, inclusiv în străinătate, de destul de multe ori, la atenția pe care o primesc în toate rețelele sociale și așa, inclusiv la banii care au venit odată cu succesul pe care l-am obținut din nou, m-am simțit în anumite momente copleșit și n-au fost puține dăți în care ar trebui să mă dau un pas în spate sau să fiu tras un pas în spate, să privesc cumva din afară și să pot să mă repun cu picioarele pe pământ.

(…)

Nimănui nu-i place să piardă, mai ales nouă sportivilor, suntem competitivi între noi. Dar întotdeauna am învățat mult mai mult dintr-o înfrângere decât dintr-o victorie. Sunt bune victoriile, îți hrănesc ego-ul, îți demonstrează că toată munca aia nu a fost în zadar, îți adaugă titluri în palmares, însă nu înveți mare lucru din ele. Mai degrabă, dacă nu gestionez cum trebuie s-ar putea să te strice într-un fel. Și așa că datorez foarte mult eșecurilor pe care le-am avut și le mulțumesc de acum și le sunt recunoscător viitoarelor eșecuri pe care o să le am, pentru că as live is acest live, nu știu, așa o să fie.

Ionela Năstase: Ce te întreabă copiii care te întâlnesc, pentru că există și știu că nu-ți place să se vorbească despre fenomenul David Popovici, dar este un fenomen. Tot mai mulți copii s-au înscris la cursurile de înot. Ce-ți spun când te văd?

David Popovici: Când, când o spui așa, „Fenomenul” în sensul în care cât mai mulți copii se duc la înot pot accepta. Nu mi-a plăcut niciodată să mi se spună mie Fenomenul sau ce porecle mai dădeau jurnaliști la început.

Nu e nicio surpriză. Copiii au cele mai amuzante sau trăznite întrebări și care îmi plac oricum mult mai mult. Dacă mă întâlnesc cu niște părinți, mă întreabă: «uite, cum să-l fac să stea mai puțin pe telefon sau începe să plângă în momentul în care nu urcă pe podium » și încerc să le dau sfaturi pe cât de bine pot. Dar copiii mă întreabă care e mâncarea mea preferată sau la ce oră mă culc seara. Adică întrebări mult mai simple la care trebuie să mă gândesc un pic mai mult. Și îmi place să interacționez copiii pentru că-mi iau și o energie de la ei și mă văd pe mine în ei.

Mă văd pe mine uitându-mă la cei pe care îi idolatrizam când eram mic și așa că imaginez că vorbesc cu David mic.

(…)

M-ar fi ajutat probabil când era mai mic, mai mult, acces mai multă, inclusiv susținere din partea statului. Și când zic asta mă refer inclusiv la echipamentele de care aveam nevoie, pentru că notă nu e un sport ieftin și slipi ăia cu care ne vedeți, noi notăm, costă destul de mult. Ai meu au făcut niște sacrificii financiare destul de mari, de la abonamentul pe care îl aveau de plătit, la toate deplasările, la toată mâncarea care trebuia să fie sănătoasă, ideal, la echipament și așa mai departe. Și multe familii, din păcate, se opresc undeva pe drumul ăsta, pentru că nu tuturor le e ușor. Alor mei nu le-a fost ușor, dar din fericire, au avut suficient de mulți bani cât să poată să facă asta cu greu, dar au reușit.

Am avut în schimb mulți colegi ai căror părinți nu au mai putut să-i aducă la înot. Pur și simplu și e acolo. Se pot pierde și de fapt, se pierd foarte mulți viitorii nu știu, «Davizi Popovici», cum ai zis tu. Sau mulți alții în toate sporturile.

(…)

Ionela Năstase: Ce să se schimbe în România pentru ca următorul, David Popovici, să apară mai devreme?

David Popovici: Mi-ar plăcea să apară cât mai mulți sportivi buni. Noi avem potențialul, avem materialul, avem materia primă, numai că foarte mult sportivi își pierdem potențial pe drum, de cele mai multe ori sau de multe ori. De fapt, nici măcar din vina lor, pentru că brusc nu mai au acces la terenul de care ar avea nevoie la refacerea de care ar avea nevoie, la nutriția de care ar avea nevoie.

(…)

Ionela Năstase: Mai ești student la psihologie?

David Popovici: Nu mai sunt student la psihologie. În schimb, sunt student în cadrul aceleiași universități, Universitatea București. Doar că la asistență socială, am vrut eu să fac schimbarea asta.

Ionela Năstase: Asistență socială.. ești implicat. Ești ambasador pentru Hope and Homes for Children, care a fost motivul pentru care tu, David, din timpul tău așa puțin cum e, ai ales să te implici în astfel de acțiuni?

David Popovici: Ceva ce mi-a insuflat mama, ai mei, dar mai ales mama: atâta timp cât putem, ar trebui să ajutăm și să dăm mai departe, mai ales celor care nu au același noroc pe care îl avem noi și din nou mi se pare ceva complet natural să ajut atât timp cât pot și în același timp mi se pare că nu am absolut nimic de făcut mai bun cu faptul că sunt foarte cunoscut decât să încerc să dau mai departe aceste mesaje și să îi ajut pe cei care nu au avut aceleași șanse pe care le-am avut și eu.

(…)

Ionela Năstase: De unde crezi că ai moștenit emoția mai puternică. Ce ai luat de la mama, ce ai luat de la tata?

David Popovici: Cu siguranță de la mama e moștenită emoția mai puternică. Taică-mi e un tip foarte rațional. (…) Eram mic, mic de tot și mergeam la competiții unde nu eram încă. Adică eram locul, eram undeva în spate în clasament. Și totuși taică-mi îmi spunea mereu că ești un Popovici, nu uita, ești un Popovici și așa că indiferent pe ce loc terminam competiția, atâta timp cât știam că sunt un Popovici, atâta timp că atâta timp cât știam că noi oricum vom merge și vom mânca aceeași prăjiturică, indiferent de rezultat, da, aceste mici detalii au contat. Eram bine.

Ionela Năstase: Sunt părinții mereu în tribune la competițiile tale?

David Popovici: Da, da aproape mereu da.

Năstase: Și iubita vine te susține din tribune?

David Popovici: Da, a călătorit în toată lumea cu mine.

(…)

Ionela Năstase: Cum te raportezi la bani, e nevoie de bani ca să călătorești. Cum trebuie să funcționeze educația financiară? În familie, de unul singur ai niște consultanți?

David Popovici: Cred că România nu avem atât de mult accent pe educația financiară pe cât cred că ar trebui să avem. Adică cred că ar trebui să fie din școală chestia asta învățată și încă de când am început să fac mai mulți bani, le-am spus alor mei și nu știu exact ce a fost în capu meu atunci, dar, eu cred că am procedat bine. Le-am zis că nu vreau să aflu despre câți bani fac. Nu știu dacă-s puțin mulți sau foarte mulți, dar nu vreau să aflu. Și asta a ținut de pe la vreo 16 la 19 ani. Ajunsesem în interiorul meu și din nou o să sune ciudat să am o frică de a nu mă schimba odată ce aflu, pentru că îmi făceam niște filme și aveam impresia că am nu știu ce sume despre care nici măcar nu știu în cont.

Dar bineînțeles, aveam încredere totală în ai mei să gestioneze toate asta. Și pe la 19-20 de ani mi-am făcut curaj și am întrebat-pe mama «hei, câți bani am în cont?» și erau mult mai mulți decât mă așteptam. Și asta m-a și speriat. M-a și bucurat, normal și de atunci am început să îmi văd de viață cu ei, pentru că nu au de ce să te schimbe ca om, nu au de ce să schimbe principiile, așa că am avut noroc. Am avut în jurul meu parte de oameni care au știu să mă sfătuiască, de la de la ai mei la bancheri foarte talentați, muncitori și buni, pe care i-am cunoscut. Și am avut grijă inclusiv în momentul în care, am aflat câți bani am de fapt și ce câștig, am avut grijă să investesc în ceea ce contează, ceea ce trebuie.

Îmi aduc aminte în momentul în care mi-am cumpărat prima mașină, mai sport. Adică am avut grijă înainte să să-mi fac orice fel de poftă de de genul ăsta. Să fiu deștept totuși cu banii, pentru că poate că nu voi câștiga întotdeauna la fel de mult cum fac acum. Și trebuie să fiu deștept în legătură cu asta.