De ce copiii inteligenți ajung uneori să urască școala și ce pot face părinții. Paradoxul copiilor inteligenți cu rezultate slabe la școală

În educația copiilor, există un fenomen care îi surprinde adesea atât pe părinți, cât și pe profesori: copii care par foarte inteligenți, gândesc rapid, pun întrebări complexe și înțeleg idei abstracte, dar care la școală au rezultate slabe sau chiar ajung să respingă complet mediul școlar.

În literatura de psihologie educațională acest fenomen este cunoscut sub numele de gifted underachievement. El descrie situația în care există o diferență semnificativă între potențialul cognitiv al unui copil și performanța sa academică. Cu alte cuvinte, copilul are capacitatea de a performa mult mai bine decât o arată rezultatele sale școlare. 

Unul dintre cele mai citate studii pe această temă este realizat de cercetătoarele Sally Reis și D. Betsy McCoach, care au analizat peste trei decenii de cercetări despre acest fenomen în articolul The Underachievement of Gifted Students. Studiul arată că subperformanța copiilor cu potențial ridicat este o problemă persistentă în educație și reprezintă una dintre cele mai mari provocări pentru profesori și părinți. 

Link către studiu:
https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/001698620004400302

Pentru părinți acest lucru este adesea greu de înțeles. Cum este posibil ca un copil care înțelege lucrurile rapid și poate discuta idei complexe să ajungă să aibă note mici sau să nu mai fie interesat de școală?

Cercetările arată că explicația nu ține de inteligență, ci de relația dintre motivație, autonomie, mediul educațional și sensul perceput al activității. 

Un prim factor este lipsa sensului perceput. Copiii cu gândire analitică ridicată pun frecvent întrebări de tipul „de ce trebuie să învăț acest lucru?”. Dacă nu văd relevanța activității sau conexiunea ei cu lumea reală, motivația lor scade rapid.

Acest mecanism este explicat de teoria autodeterminării dezvoltată de psihologii Edward Deci și Richard Ryan, care arată că motivația intrinsecă apare atunci când sunt îndeplinite trei nevoi psihologice fundamentale: autonomia, competența și sentimentul că activitatea are relevanță personală pentru elev.

Ce înseamnă concret pentru copil

Un copil simte sens într-o activitate atunci când percepe că:

• îl ajută să înțeleagă ceva care îl interesează
• este legată de pasiunile lui
• îl ajută să devină mai bun la ceva ce contează pentru el
• are o utilitate reală pe care o poate vedea.

De exemplu:

Un copil pasionat de aviație poate fi extrem de motivat să învețe fizică dacă problema este formulată astfel: „Cum funcționează forța de portanță la un avion?”

Dar același copil poate pierde complet interesul dacă trebuie să rezolve 20 de exerciții repetitive despre aceeași formulă fără context.

În primul caz, activitatea are relevanță personală.
În al doilea caz, devine doar o sarcină abstractă.

Mai multe despre această teorie:
https://selfdeterminationtheory.org/theory/

Un alt factor important este perfecționismul. Mulți copii cu potențial ridicat sunt obișnuiți să reușească ușor în primii ani de școală. Atunci când apar sarcini dificile, pot dezvolta o teamă puternică de eșec. În loc să riște să greșească, unii preferă să evite complet sarcina.

Din exterior, acest comportament poate părea lipsă de interes sau lene. În realitate este adesea o strategie de evitare a eșecului.

Un alt mecanism frecvent este plictiseala academică. Cercetările despre plictiseala în mediul educațional realizate de psihologul Thomas Goetz arată că elevii devin dezangajați atunci când activitățile sunt percepute ca fiind prea repetitive sau lipsite de stimulare intelectuală.

Pentru copiii cu procesare cognitivă rapidă acest lucru se poate întâmpla destul de frecvent.

În activitatea noastră de la Centrul Educațional Parentropolis întâlnim destul de des acest tipar. Lucrăm cu copii care vin cu note mici, cu lipsă de interes pentru școală sau chiar cu refuzul de a merge la cursuri.

Dar atunci când sunt puși în contexte de lucru diferite, apar adesea surprize.

Aceiași copii pot lucra timp de aproape o oră pe fișe cognitive complexe, analizând probleme dificile, argumentând idei și căutând soluții cu o claritate impresionantă.

Un exemplu foarte sugestiv este cazul unei fete cu profil cognitiv ridicat care vine la centru de ceva timp. La școală este percepută ca un copil plictisit, cu rezultate slabe și cu multe absențe.

În schimb, la centru situația este complet diferită.

Este pasionată de pilotaj și arhitectură și poate vorbi cu entuziasm despre aceste subiecte mult timp. Atunci când lucrează pe instrumente cognitive și fișe complexe, se concentrează aproape o oră fără întrerupere, analizează cu atenție problemele și revine asupra lor până găsește soluția.

Este același copil.

Diferența este contextul în care apare provocarea intelectuală și sensul personal al activității.

De aceea, atunci când un copil inteligent începe să respingă școala, explicația nu este întotdeauna lipsa de potențial. Uneori este doar semnalul că mediul în care învață nu mai reușește să stimuleze curiozitatea și motivația de care acel copil are nevoie.

Cercetările despre gifted underachievement arată că există câteva semne recurente care apar frecvent la acești copii.

Primul semn este discrepanța mare dintre gândirea copilului și rezultatele sale școlare. Copilul poate discuta idei complexe sau poate rezolva probleme dificile în contexte informale, dar notele sale sunt surprinzător de mici.

Al doilea semn este concentrarea selectivă. Copilul poate sta concentrat ore întregi pe un subiect care îl pasionează, dar devine rapid dezinteresat atunci când activitatea este percepută ca fiind lipsită de sens.

Al treilea semn este rezistența puternică la sarcinile repetitive. Activitățile bazate pe memorare sau repetiție mecanică sunt adesea evitate.

Al patrulea semn este perfecționismul ascuns. Copilul evită uneori sarcinile dificile nu pentru că nu ar putea să le rezolve, ci pentru că nu este sigur că le poate face perfect.

Al cincilea semn este pierderea treptată a interesului pentru școală, chiar dacă interesul pentru alte domenii intelectuale rămâne foarte puternic.

În astfel de situații este important ca părinții să înțeleagă că problema nu este neapărat lipsa de inteligență sau de potențial.

De multe ori, problema este că acel copil nu a mai găsit de ceva timp un context în care să simtă bucuria autentică de a gândi, de a explora și de a descoperi.

În școala publică de masă plictiseala academică nu poate fi eliminată complet. Sistemul este construit pentru „media clasei”, iar copiii cu ritm cognitiv diferit – fie mai rapid, fie mai lent – vor simți uneori că activitățile nu sunt calibrate pentru ei.

Asta nu înseamnă însă că părinții nu pot face nimic. Nu putem schimba structura sistemului, dar putem influența modul în care copilul trăiește experiența învățării.

Există câteva lucruri care, conform cercetărilor din psihologia motivației și educației, fac o diferență reală.

Primul lucru este crearea unor contexte de provocare intelectuală în afara școlii.

Copiii care se plictisesc la școală nu sunt neapărat copii care evită gândirea. De multe ori, ei au nevoie de sarcini mai complexe, de probleme deschise sau de activități care le permit explorarea.

Aceste contexte pot fi foarte diferite: dezvoltare cognitivă și emoțională, ateliere, cluburi, proiecte, programare, design, arhitectură, dezbateri, jocuri strategice. Ideea este ca copilul să aibă un spațiu unde gândirea lui este provocată real.

Al doilea lucru este încurajarea proiectelor personale.

Mulți copii dezvoltă o motivație foarte puternică atunci când lucrează la ceva care le aparține.

Poate fi orice: construirea unui model de avion, proiectarea unei case, crearea unui joc, documentarea unui subiect care îi fascinează, scrierea unei cărți sau dezvoltarea unei reviste școlare.

În astfel de contexte apare ceea ce psihologii numesc motivație intrinsecă, adică dorința de a învăța pentru că activitatea în sine este interesantă.

Al treilea lucru este schimbarea modului în care vorbim despre școală acasă.

Când discuțiile sunt centrate exclusiv pe note și performanță, copilul începe să perceapă școala ca pe un sistem de evaluare permanentă.

Când discuțiile sunt centrate pe idei, întrebări și curiozitate, școala devine doar una dintre multele surse de învățare.

Această schimbare poate părea mică, dar are un impact mare asupra motivației.

Un al patrulea lucru este dezvoltarea toleranței la sarcini plictisitoare.

Este important ca părinții să transmită copilului un mesaj realist: nu toate activitățile vor fi interesante sau provocatoare.

Capacitatea de a face un lucru chiar și atunci când nu este captivant este o abilitate importantă pentru viața adultă.

Copiii trebuie să învețe că uneori temele sunt doar o etapă de trecut, nu neapărat o experiență intelectuală profundă.

În același timp, este important ca viața copilului să nu fie definită doar de aceste sarcini.

Al cincilea lucru este protejarea curiozității naturale.

Mulți copii nu își pierd interesul pentru cunoaștere, ci pentru formatul în care aceasta este prezentată.

Atunci când părinții încurajează întrebările, discuțiile, explorarea și ideile copilului, curiozitatea rămâne vie chiar dacă unele experiențe școlare sunt monotone.

În realitate, rolul părinților nu este să transforme școala într-un loc perfect.

Rolul lor este să se asigure că experiența copilului cu învățarea este mai largă decât școala.

Pentru că, în final, copiii care își păstrează curiozitatea și plăcerea de a gândi vor continua să învețe, indiferent de limitele sistemului educațional în care se află.

___

Laura Ion este trainer acreditat specializat în domeniul siguranței online pentru copii și consilier în dezvoltare personală și vocațională, Data Privacy Officer acreditat, formator și mediator acreditat internațional Feuerstein.