Din clasele a II-a și a III-a profesorii pot începe să-i învețe pe elevi explicit care sunt strategiile de învățare. Dacă nimeni nu le-a dat vreodată strategii de învățare nu vor ști să învețe nici în clasa a X-a, spune cercetătoarea Thea Ionescu, formator de profesori într-un program cu impact real (P)

Într-o sală din București, plină de profesori veniți din toate colțurile țării, Thea Ionescu, expert în psihologia dezvoltării și formator de profesori, conduce un atelier în cadrul fellowship-ului Asociației Techsoup. Subiectul discuției este unul care preocupă profesorii: cum poate școala să fie un spațiu în care elevii rămân curioși, învață să gândească critic, să se autoevalueze și să se adapteze la lumea reală. Și cum reușesc profesorii să ofere suport elevilor pe toate aceste direcții importante în dezvoltarea copiilor, nu doar intelectuală, ci și ca viitori adulți. 

Într-un sistem despre care se vorbește adesea doar în termeni de criză, astfel de inițiative arată și o altă realitate: aceea a profesorilor care aleg să își pună întrebări despre cum pot ajunge mai bine la copii, cum pot crea un spațiu sigur în clasă, profesori care caută soluții, colaborează și încearcă să construiască, pas cu pas, o școală mai apropiată de nevoile reale ale copiilor, în care aceștia să învețe pentru ei, nu doar pentru note.

„Școala nu este doar despre note sau concursuri. Este despre a-i ajuta pe copii să devină adulți funcționali, curioși și încrezători în propriile forțe”, explică Thea Ionescu. 

În jurul meselor de lucru din Fellowship, profesorii schimbă exemple concrete din clasele lor: copii care învață diferit, elevi care își pierd rapid atenția, presiunea notelor și dificultatea de a păstra curiozitatea vie într-un sistem încă dominat de performanță și evaluare.

Predau Viitor Fellowship, program organizat de Asociația Techsoup, adună anul acesta 15 profesori din școli publice din nouă județe ale țării. Sunt profesori de informatică, istorie, limbi străine, consilieri școlari sau din învățământul primar, veniți din orașe mici și din mediul rural, care aleg să investească timp suplimentar în propria formare profesională. Nu pentru diplome sau credite, ci pentru a găsi răspunsuri mai bune la problemele reale din clasă.

Cadrele didactice sunt alese din rândul profesorilor care au absolvit cursuri organizate de Asociația Techsoup, precum Incubatorul Civic Digital – un proiect de cetățenie digitală care susține educația pentru competențe democratice și cetățenie digitală, prin pregătirea gratuită a 4.500 de profesori și învățători. Fellowship-ul se desfășoară în format hibrid, fiind structurat în mai multe etape menite să susțină dezvoltarea profesională a profesorilor pe parcursul unui întreg an școlar.

Etapele de dezvoltare la copii

Procesul de învățare nu poate fi înțeles corect fără o raportare permanentă la dezvoltarea cognitivă și emoțională a copilului, spune Thea Ionescu. Pentru că la clasă un profesor nu transmite doar informație, ci interacționează cu un sistem în dezvoltare, în care cogniția, emoțiile, corpul și mediul social funcționează împreună, diferit în funcție de vârsta și etapa de dezvoltare a elevului.

„Îmi place să spun că trebuie să readucem corpul copilului în clasă pentru că elevul nu e doar un cap, cum dăm impresia când spunem ochii și urechile la mine. Noi nu întrerupem, noi readucem tot corpul în oră”, spune Thea Ionescu.

În ansamblu, dezvoltarea între 6 și 20 de ani nu trebuie înțeleasă ca o simplă acumulare de cunoștințe, ci ca un proces dinamic de integrare între cogniție, emoție, corp și context social. Rolul educației rămâne acela de a susține dezvoltarea, de a cultiva curiozitatea, de a forma strategii de învățare și de a facilita trecerea treptată a elevului către autoreglare și autonomie cognitivă.

În copilăria mică și în primii ani de școală (aproximativ 6–11 ani), dezvoltarea cerebrală este caracterizată de reorganizare intensă și eficiență încă redusă a procesării complexe a informației. Studiile de neurodezvoltare arată că în această perioadă elevilor le ia mai mult timp să proceseze informația, învață predominant prin explorare și joc, iar curiozitatea este un motor central al învățării. 

În același timp, se formează progresiv conceptul de sine, iar stima de sine continuă să se dezvolte până la finalul adolescenței, fiind influențată puternic de feedbackul social și educațional. În acest sens, mediul școlar are un rol decisiv, deoarece poate să susțină dezvoltarea sau, dimpotrivă, să inhibe curiozitatea naturală a copilului.

Curiozitatea însă nu dispare după această vârstă, ci se transformă, explică Thea Ionescu, dintr-o manifestare deschisă, vizibilă și constantă, specifică școlarului mic, ea devine mai internalizată și reglată de metacogniție, adică de capacitatea copilului de a-și înțelege și controla propriile procese mentale.

În perioada 11–14 ani, începutul adolescenței aduce o intensificare a dezvoltării metacognitive și o creștere a gândirii critice, în paralel cu schimbări importante la nivel identitar. Adolescenții încep să înțeleagă nu doar conținuturi, ci și modul în care gândesc ei înșiși și ceilalți, iar asta le permite să își ascundă sau să își regleze mai conștient curiozitatea și reacțiile. Gândirea devine tot mai abstractă, crește controlul cognitiv care însă este încă instabil și influențată de grupul de egali și de validarea socială. De aceea, evaluările externe și comparațiile sociale au un impact major asupra imaginii de sine, iar sistemul educațional poate influența dezvoltarea motivației intrinseci sau orientarea excesivă spre performanță și competiție.

Între 14 și 17 ani, adolescența de mijloc este caracterizată de consolidarea metacogniției și de o capacitate tot mai mare de autoreglare a învățării. Adolescenții pot începe să analizeze critic sursele de informație, strategiile de gândire și modul în care iau decizii. Gândirea critică devine mai evidentă, iar învățarea nu mai depinde doar de conținut, ci și de strategiile utilizate. În această etapă apare capacitatea de a respinge informații false și de a evalua mai obiectiv sfaturile externe, ceea ce indică o maturizare progresivă a sistemului cognitiv și metacognitiv. 

„Teoretic ne așteptăm ca la finalul adolescenței copiii să poată să învețe singuri orice informație și orice cantitate de materiale, dacă vor. Asta ar trebui și noi să-i învățăm explicit în timpul orelor, să predăm strategii de învățare, să le arătăm de ce le folosim, ca să înceapă să se gândească și ei de ce învățăm într-un fel la o materie, de ce învățăm în alt fel la altă materie”, explică Thea Ionescu.

Iar în adolescența târzie, între 17 și 20 de ani, are loc o stabilizare relativă a identității și o creștere a capacității de autoevaluare realistă. Tânărul devine tot mai capabil să își regleze singur procesul de învățare, să își organizeze cunoștințele și să aplice strategiile metacognitive în mod autonom. Controlul cognitiv ajunge la un nivel apropiat de maturitate, iar cogniția este tot mai eficientă și mai precisă. În același timp, dezvoltarea rămâne influențată de experiențele emoționale și corporale, ceea ce confirmă ideea de cogniție ancorată: performanța intelectuală nu poate fi separată de starea emoțională și de contextul în care se produce.

Rolul metacogniției – abilitatea de a gândi despre felul în care gândești

Un concept central în explicațiile Theei Ionescu este metacogniția, anume capacitatea unei persoane de a reflecta asupra propriului mod de a gândi, de a învăța și de a rezolva probleme. Mai simplu spus, este abilitatea de a gândi despre felul în care gândești. Ea presupune atât conștientizarea propriilor procese mentale, cât și capacitatea de a le controla și regla, de exemplu atunci când o persoană își dă seama că nu a înțeles un text, că a făcut o greșeală sau că are nevoie de o altă strategie pentru a învăța mai eficient. Metacogniția apare treptat încă din copilărie, dar devine funcțională mai ales după 11 ani și îi permite copilului să-și monitorizeze învățarea, să-și observe greșelile, să își aleagă strategii și să evalueze critic informațiile sau sfaturile primite.

„Apropo de dezvoltarea metacogniției, câți îi învățăm cum gândim în domeniul nostru? Asta i-ar interesa. Tu cum înveți în domeniul tău? Tu cum rezolvi problemele în domeniul tău? Să învăț și eu ca tine. Dă-mi strategiile, nu-mi da numai conținut, peste conținut, peste conținut. Strategiile de învățare știm că facilitează învățarea. Din clasele a doua și a treia profesorii pot începe să-i învețe pe elevi explicit care sunt strategiile de învățare. Dacă nimeni nu le-a dat vreodată strategii de învățare nu vor ști să învețe. În școala românească cu precădere, ne așteptăm ca ei să știe să învețe. Și ei nu știu să învețe, și câteodată nu știu în a 10-a, pentru că nimeni nu i-a învățat explicit uite 1, 2, 3, ce simplu e, și la nevoie, pot să fac o schemă. Schema e strategia care îmi organizează anumite conținuturi. Tu o folosești sau nu, dar eu m-am asigurat că ți-am spus cum se învață mai ușor anumite conținuturi”, explică Thea Ionescu.

Evaluarea, autoevaluarea și rolul greșelii în învățare

Când înveți din curiozitate, înseamnă că nu înveți de frica evaluărilor, a rezultatelor, a notelor sau calificativelor. Thea Ionescu insistă asupra ideii că performanța școlară trebuie înțeleasă ca rezultat al efortului și al strategiilor de învățare, nu ca expresie fixă a valorii personale. Adică nu caracterizăm un elev pe baza notei pe care o obține. 

„De fapt, școala e pentru copilul mediu și ar trebui să mă dezvolte ca om, nu ca om care să vreau mereu să fiu pe primul loc. E foarte bine să vrei să te perfecționezi, un pic de perfecționism în societate românească n-ar strica. Lucrurile trebuie bine făcute, nu merge tot timpul și așa. Dar locul 1, locul 2, locul 3, e prea mult la vârste foarte mici”, spune Thea Ionescu.

În opinia sa, una dintre marile probleme ale sistemului românesc este accentul excesiv pus pe competiție și ierarhizare încă de la vârste foarte mici. Concursurile, comparațiile și presiunea pentru locul întâi transmit copiilor ideea că valoarea lor depinde exclusiv de performanța imediată.

„Foarte mare grijă că în sistemul nostru învățământ, încurajăm competițiile. Calificativele au fost introduse ca să nu mai fie ierarhie, dar nu s-a reușit. În același timp, nu-i bine nici fără competiție, dar nu e în regulă să fie exagerate, cum e și ideea care rămâne în mintea copiilor: dacă la mate nu fac în 3 secunde sunt prost. Întotdeauna este cineva pe locul 1, unul pe locul 2, unul pe locul 3 și atunci trebuie normalizat, locul 3 e la fel de bun ca locul 1. Nu dați recompense diferențiate. Dăm recompense că am parcurs concursul, nu pentru cine a ieșit locul 1, 2 sau locul 3”, explică Thea Ionescu.

Important e cum abordăm concursurile și evaluările atât cele constante la clasă, cât și cele naționale, din doi în doi ani – dacă definim copiii prin rezultatele pe care le obțin, sau le luăm ca sisteme de măsurare a ceea ce știe elevul, a nivelului său, pentru ca în funcție de asta profesorul să știe unde mai are de lucrat. 

În ceea ce privește evaluările naționale din clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, Theea Ionescu explică faptul că scopul lor inițial nu a fost clasificarea copiilor, ci identificarea nevoilor de dezvoltare pe intervale de aproximativ doi ani, deoarece psihologia dezvoltării permite predicții și intervenții relevante pe termen scurt, de maxim doi ani, și nu etichetări definitive despre viitorul copilului. Astfel, evaluarea din clasa a II-a ar trebui să arate ce competențe mai trebuie consolidate până în clasa a IV-a, iar cea din clasa a IV-a să indice ce trebuie dezvoltat până în clasa a VI-a. Rolul acestor testări este unul diagnostic și formativ: să orienteze intervenția profesorului și să susțină dezvoltarea progresivă a elevului, nu să creeze clasamente sau ierarhii premature.

Greșeala nu trebuie tratată ca eșec sau pedeapsă, ci ca mecanism prin care copilul își construiește autoreglarea și gândirea critică. Din această perspectivă, feedbackul profesorului trebuie să fie obiectiv și centrat pe comportamente și competențe concrete, nu pe etichete generale despre copil. Familia poate funcționa ca spațiu de susținere emoțională necondiționată, însă școala e bine sa să ofere evaluări clare și realiste care să-l ajute pe elev să înțeleagă ce știe, ce nu știe și ce are de îmbunătățit. Începând cu clasa a treia, evaluările copiilor se corelează cu cele ale profesorilor, nu ale părinților, datorită timpului îndelungat petrecut la școală. Cadrul didactic este cel care spune ce poate face un elev și ce nu poate face, unde trebuie să lucreze mai mult, de aceea e important ca feedback-ul oferit de profesori să fie obiectiv.

„Dacă noi continuăm să folosim lauda fără suport, scade interesul, nu se dezvoltă motivația intrinsecă, crește stima de sine care nu este optimă, un fel de “supra-stima de sine” și cred că sunt cel mai bun. Și nu înțeleg că performanța depinde nu de mine ca persoană, ci depinde de cât efort depun să învăț, și asta trebuie să mă învețe școala, cât trebuie să învăț și cum la mate, cât trebuie și cum să învăț la română, ca să zic daca am chef să depun efort sau nu. Dar trebuie să conștientizez că trebuie sa depun efort. Nici să sărim în cealaltă parte, că nu îl mai lăudăm deloc, ei nici nu și-au început bine viața și noi suntem serioși tot timpul, numai cognitiv, nu mai avem emoții, nu mai lăudăm. Nu. Pentru că întotdeauna îmi trebuie sprijin și încredere că voi putea. Dar trebuie să începi mai ales din clasa a treia să-mi spui obiectiv: acum știi atâta, acum știi atâta, acum știi atâta, ca să încep să învăț cum să schimb, ca să ajung la performanță optimă și apoi la stima de sine optimă.”.

Feedback-ul „pozitiv exagerat” rămâne în sfera familiei, explică Ionescu. „Ești nemaipomenit, și cu nota doi, și cu nota 10, tu ești copilul meu”.

Autoevaluarea este considerată un obiectiv major al educației. Asta înseamnă că elevul înțelege realist cât știe, cât efort a depus și ce strategie trebuie să folosească pentru a progresa. Iar rolul profesorului este exact acesta, de a oferi elevilor instrumentele prin care să ajungă să se evalueze singuri.

„La finalul liceului, copiii ar trebui să se auto-evalueze la examene cum evaluează profesorii cu acea marjă de un punct. Aceea este stima de sine optimă”, conclude Thea Ionescu.

Școala nu poate fi redusă nici la conținut, nici la note, nici la performanță măsurată prin clasamente. Rolul școlii este să susțină dezvoltarea copilului ca întreg, într-un proces care implică în același timp gândire, emoții, relații sociale, motivație și capacitatea de a învăța autonom. Iar asta doresc profesorii din fellowship să adopte și să genereze – o schimbare de perspectivă: de la accentul exclusiv pe rezultate imediate, la construirea unor competențe care rămân relevante pe termen lung.

Despre Dr. Thea Ionescu

Este conferențiar universitar la Departamentul de Psihologie, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Predă cursuri de Psihologia Dezvoltării și Cogniție Ancorată atât la nivel de licență, cât și masteral, și este cercetător în cadrul Laboratorului de Psihologia Dezvoltării, unde coordonează grupul Flexibilitate și Cogniție Ancorată.

Interesele sale de cercetare se concentrează pe dezvoltarea flexibilității cognitive și abordarea cogniției ancorate – cu implicații semnificative pentru înțelegerea proceselor educaționale. Alte direcții de studiu includ formarea conceptelor și categorizarea, supradotarea, insight-ul în rezolvarea creativă de probleme și educația timpurie. Este autoarea mai multor lucrări, printre care: „Copiii fac ordine! Categorizarea la vârsta preşcolară”, „Copiii altfel: Trasee specifice de dezvoltare cognitivă” și „Copiii şi oamenii mari: căi pentru optimizarea dezvoltării umane” și a tradus în limba română cartea „Introducere în psihologia copilului” De Rudolf Schaffer.

Despre Asociația Techsoup

Asociația Techsoup sprijină organizații nonprofit, profesori și elevii lor să își crească discernământul și autonomia ca utilizatori și creatori de produse digitale.

Programele Techsoup  sunt despre societate civilă, cetățenie digitală, literație în programare și în inteligență artificială, și propun resurse, metode și idei la intersecția dintre gândire critică și analitică, gândire creativă, gândire computațională și cultură democratică.

De 15 ani, Techsoup servește comunități din care fac parte în prezent peste 5.000 de organizații nonprofit și 20.000 de profesori din învățământul public obligatoriu din România și Republica Moldova.