Din trei cărți nu vom mai face una. Când? – cercetătorul Virgil Iordache

A plecat dintre noi un Profesor de la care am învățat că din trei cărți se face una. Nu ai nevoie de mai mult de trei manuale mai vechi ca să pregătești un al patrulea, al tău, și să îl publici ca autor. Un om generos și cald care s-a înscris în cultura organizațională din comunism a universităților noastre. Dumnezeu să îl odihnească. Cum s-a ajuns la aceste practici academice și cum vom scrie manuale de acum încolo?

Cum s-a ajuns la aceste practici academice

Existe cauze obiective ale instituționalizării acestui mod de abordare, pentru că a fost o soluție agreată organizațional într-o formă sau alta peste tot în România, nu una practicată subteran. O cauză a fost lipsa accesului la literatură: primară (articole științifice), secundară (articole științifice de sinteză) și cărți (monografii științifice). De aici obsesia pentru a prezenta abordări moderne, aspecte moderne, pe măsura ce mai reușeai să faci rost de o sursă valoroasă, care îți oferea un avantaj competitiv în fața celorlalți.

A altă cauză a fost eludarea diferenței dintre cărți științifice și manuale. Manualele nu sunt cărți științifice, nu reprezintă cunoaștere științifică, ci numai facilitează în diferite strategii de abordare accesul la cunoașterea științifică. Miza lor este una didactică, conținuturile sunt simplificate, cunoașterea selectată adesea veche. Manualele oferă o imagine distorsionată și defazată în timp față de frontul actual al cunoașterii. Într-o lume în care cărțile științifice erau atât de dificil de scris, fiind la îndemâna puținilor de încredere care puteau circula și putea comanda literatură, însăși noțiunea de carte științifică devenise ceva exotic.

Motorul acestei situații a fost poate nevoia politică a unei mentalități sociale omogene, care urma să fie asigurată de educație în științe. Diversitate de idei și gândirea critică necesare procesului metodologic al științei nu puteau fi agreate public. Cărțile de știință nu pot fi la unison și oneste intelectual în același timp. Ca rezultat, manualele au fost ridicate la rang de cărți, de produse intelectuale științifice, de forme materiale ale gândirii, iar publicul românesc a fost îndoctrinat prin ele timp de decenii. Piața omogenizării minții oamenilor a fost una lucrativă pentru multă lume.

Cum vom scrie manuale de acum încolo

Atunci și acum nu înseamnă altceva decât treizeci de ani, care poate vor fi urmați de alte câteva decenii. Este un atunci și acum la scara istoriei. Azi statul mizează pe alte valori pentru a asigura o mentalitate socială omogenă, cele ale democrației liberale. Nu mai există o cerere publică de manuale uniforme, nu se mai plătesc, nu se mai îmbogățește nimeni din ele, sunt numai suport pentru mici pași de carieră. Diferența majoră dintre cărți și manuale s-a instituționalizat la toate scările, pe hârtie, dar efectele acestei recunoașteri întârzie să se propage la nivel operațional, al efortului efectiv al profesorilor. Accesul la literatură este și el ieftin din perspectiva profesorilor, pentru că statul plătește milioane de euro prin biblioteci universitare, institute și universități ca să cumpere serviciile bibliotecilor electronice și editurilor de prestigiu. Ce mai lipsește?

Lipsesc cunoașterea tacită, know-how-ul, cum se scriu astfel de manuale altfel decât din trei una. În mod paradoxal, putem învăța ceva de la puținii autorii din comunism care aveau poziții privilegiate și puteau scrie așa ceva și să aibă venituri serioase din asta.

Nu e nevoie să scrie toată lumea manuale, a scrie manuale implică un efort enorm care trebuie recompensat. În toate țările civilizate manualele (eng. textbooks) sunt relativ puține și aflate în competiție pe o piață, având numeroase ediții mereu și mereu îmbunătățite. Cel mai prestigios manual de lucrări practice de ecologie din SUA a avut opt ediții. Unele manuale au devenit un brand, fiind continuate de foștii studenți prin ediții noi sub același nume al Profesorului plecat între timp dintre ei. Nu neapărat numai din recunoștință, ci și pentru că piața cerea asta, orice inițiativă de la zero ar fi fost mult mai scumpă.

Cei mai mulți profesori din ciclul de licență și chiar la master se pot concentra pe predare-învățare (eng. teaching) folosind manualele excepționale de pe piață. Standardul academic este să nu recomanzi propriile tale produse. E lipsit de etică să spui din poziția de autoritate studenților să cumpere ce ai scris tu și faci bani din drepturile de autor. Excepții există numai când predai ceva în care nici un specialist nu a mai produs ceva folositor.

Tehnica elaborării unui manual bune presupune:

• Analiza și compararea tuturor produselor similare de pe piață la scară internațională, caracterizarea abordărilor, identificarea limitelor lor. Aici ajută foarte mult literatura științifică din domeniul predării științelor, există reviste mai generale sau mai specializate pe domenii științifice în care sunt puse la dispoziție sinteze recente despre manualele existente. Nu e nevoie să explorezi singur toată piața internațională, au făcut-o alții deja cel mai adesea. Eventual se poate vedea dacă a mai apărut ceva important de la ultimul articol științific de sinteză disponibil.
• Cartarea teoretică și conceptuală a domeniului disciplinei. Acest efort este la îndemâna cuiva care a avut o practică științifică consistentă în domeniu, a produs deja cărți științifice (monografii), articole de sinteză validate prin publicare în reviste de prestigiu, adică este un om de știință care s-a hotărât să producă și pe plan didactic. Apare aici în prin plan nevoia ca în universitățile mari, unde s-ar putea produce manuale universitare de referință, carierea didactică și cea de cercetare să fie împletite. Nu e vorba numai de aspectul predării despre cum se produce știința, la nivel de master și doctorat, ci și de capacitatea de a scrie manuale în sensul propriu al termenului. 
• Formularea argumentată a abordării proprii manualului. Nu are sens să scriem ceva care nu are o abordare didactică proprie, într-un astfel de caz putem folosi manualele deja existente pe piața internațională, părți din ele alături de surse științifice primare, secundare și terțiare. Azi toți studenții cunosc limba engleză, traducerea permanentă de manuale poate fi un proiect numai pentru culturile mari care își permit să investească în asta.
• Dezvoltarea conținuturilor fiecărei părți de o manieră didactică. Deosebirea față de metoda „din trei cărți una” este că această parte folosește rezultatele cartării teoretice și conceptuale, nu mai livrează o imagine statică, dogmatică a științei, sau o selecția aleatorie a unor conținuturi, ci pune în lumină diversitatea, complementaritate abordărilor. Insistența pe un conținut efectiv sau altul este cu titlu de exemplu, pentru reprezentativitatea sa.

O abordare de acest fel permite oricărui neinițiat să știe cu ce se ocupă știința, care e specificul ei metodologic în domeniul respectiv, cum se schimbă știința în timp și să contextualizeze responsabil conținuturile asimilate. Consecințele sociale și politice sunt imediate: educația universitară susține spiritul unei democrații liberale, de libertate și creativitate responsabilă, de gândire în raport cu niște instituții și niște tradiții preexistente care ne permit viața așa cum o cunoaștem.

Din trei cărți nu vom mai face una. Când? Pe măsură ce convergem prin dezvoltare cu lumea civilizată. Cum lumea civilizată nu stă nici ea pe loc, probabil că e necesar și un anumit efort.

___

Despre autor:

Virgil Iordache predă și cercetează la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, din 1993; este licențiat în biologie specializarea biochimie, doctor în ecologie pe probleme de ecotoxicologie și licențiat și în filosofie pe probleme de evoluția instituțiilor. Este autorul a numeroase cărți și articole, este directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București.