Dirijorul renumit Cristian Măcelaru, director al Festivalului George Enescu, a povestit în cadrul conferințelor Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu despre pasiunea sa pentru muzică, de unde s-a născut și relația cu profesorii care i-au marcat viața: „Eram pasionat de muzică. De fapt, nici măcar nu știam altceva, pentru că muzica era totul în familia noastră, toți cântam la un instrument”, a spus Cristian Măcelaru, el fiind al zecelea copil al familiei. Dirijorul a enumerat și care sunt cei șapte pași pe care i-a gândit „pentru a deveni un muzician profund sau un dirijor profund”.
- Cristian Măcelaru este director muzical al Orchestre National de France, director muzical al Cincinnati Symphony Orchestra și director artistic al George Enescu Festival. A câștigat și un premiu Grammy pentru activitatea sa de dirijor și este invitat frecvent să conducă unele dintre cele mai prestigioase orchestre din lume, inclusiv New York Philharmonic.
- Invitat la FITS 2026, Cristian Măcelaru se numără printre artiștii care au primit o stea cu numele lor pe Aleea Celebrităților din Sibiu, proiect al FITS
Dirijorul Cristian Măcelaru a povestit cum a descoperit pasiunea pentru muzică clasică. Deși avea un pian în casă și cânta la el, tatăl său care a format o orchestră de amatori i-a spus că ar avea nevoie de un violonist. „Toată familia cânta la instrumente, iar eu eram al zecelea copil, cel mai mic dintre cei zece frați. Aveam pian în casă și îmi plăcea la nebunie să mă așez la el și să compun. (…) în clasa a V-a cântam la vioară de la început, studiam, totul era bine, dar nu o făceam neapărat din dragoste pentru vioară ci pentru că tata avea nevoie de violoniști în orchestra sa de amatori, a mărturisit dirijorul în dialogul cu Octavian Saiu, critic de teatru, moderator și coordonatorul conferințelor din cadrul FITS.
„Apoi, pe la 14-15 ani, tot datorită orchestrei tatălui meu, care mă încuraja să compun și să scriu pentru orchestră, am început să mă gândesc la altceva. (…) Interpretasem Fantezia Carmen de Sarasate și mi-am spus că trebuie neapărat să o cânt și cu orchestra școlii. Asta se întâmpla în 1995, după Revoluție. (…) Primisem caseta de la sora mea, care mi-o cumpărase de ziua mea. Era o înregistrare Deutsche Grammophon cu Fantezia Carmen. Am ascultat caseta aceea cred că de un milion de ori și, neștiind cum să fac rost de partitură, m-am gândit, la cei 15 ani ai mei, să scriu direct la Deutsche Grammophon. Am văzut adresa pe spatele casetei și le-am trimis o scrisoare: „Mă numesc Cristian Măcelaru, am 15 ani, sunt elev la Liceul de Muzică «Ion Vidu» din Timișoara. Ați putea, vă rog, să-mi trimiteți partiturile?” Nu știam cum funcționează lucrurile, cum intri în posesia unei partituri. Desigur, nu am primit niciun răspuns. Și acum îi mai tachinez pe cei de la Deutsche Grammophon pentru faptul că nu mi-au răspuns la scrisoare. Atunci mi-am spus: „Stai puțin. Muzica este muzică. Este un limbaj pe care îl cunosc.” Mi-am pus căștile pe urechi, am luat o partitură goală și am transcris întreaga orchestrație după înregistrare. Așa am ajuns să cânt Fantezia Carmen cu orchestra, folosind orchestrația pe care o reconstruisem eu de pe casetă. (…) Acela a fost un alt moment decisiv”.
La 17 ani, Cristian Măcelaru a plecat să studieze muzica în SUA.
Dirijorul a vorbit despre cum profesorii mari din viața sa i-au influențat viața și ce lecții de viață a primit de la aceștia:
„Unul dintre marii mei profesori a fost Larry Rachleff. A avut o influență enormă asupra mea și asupra modului în care înțeleg muzica, dar mai ales asupra modului în care înțeleg relațiile dintre oameni. Îmi amintesc că, la un moment dat, mi-a spus un lucru care m-a urmărit toată viața: „Cristi, niciodată să nu uiți că oamenii nu-și vor aminti exact ce le-ai spus, nu-și vor aminti nici măcar exact ce ai făcut, dar își vor aminti întotdeauna cum i-ai făcut să se simtă”, a povestit Cristian Măcelaru.
„Marele violonist Sergiu Luca, un alt profesor de al meu, avea pe perete un citat, povestește Cristian Măcelaru: „În cultură, în artă, în literatură, în muzică, nimic nu este al tău decât atunci când îl dăruiești altcuiva”.
Redăm fragmente din discuția lui Octavian Saiu cu dirijorul Cristian Măcelaru în cadrul conferințelor FITS
Octavian Saiu: Aș începe cu ceva perfect previzibil, ceva ce sunt convins că ai abordat de multe ori în nenumărate conversații: momentul în care ai descoperit muzica. Sunetul și muzica. Și poate un alt moment decisiv: când ai înțeles că aceasta este chemarea, vocația ta. Iar mai târziu, când te-ai apropiat de un anumit instrument: vioara. Și, mai târziu sau mai recent, când ai înțeles că, dincolo de pasiunea pentru vioară, există acel ceva care te motivează să fii, vorbind simbolic, în centrul orchestrei.
Cristian Măcelaru: Țin minte foarte bine primele momente și sunt, de fapt, două momente care au rămas foarte clar păstrate în memoria mea. Aveam vreo 4-5 ani și îmi amintesc foarte limpede că aveam pian acasă. Toată familia cânta la instrumente, iar eu eram al zecelea copil, cel mai mic dintre cei zece frați. Aveam pian în casă și îmi plăcea la nebunie să mă așez la el și să compun, adică să creez melodii, să cânt, să încerc armonii, să văd exact ce se întâmplă. Iar tatăl meu, foarte pragmatic, mi-a spus: „Măi, Cristi, știu că-ți place să cânți la pian. Nici nu exista discuția dacă vei merge sau nu la liceul de muzică, asta era deja dat, dar uite care este problema: dacă vrei să cânți la pian, de fiecare dată când trebuie să susții un concert undeva, depinzi de instrumentul pe care ți-l oferă orchestra sau organizatorii. Dacă însă cânți la vioară, poți să-ți iei vioara cu tine oriunde”. Era o explicație foarte pragmatică. Bine, de fapt, motivul pentru care îmi spusese asta era altul: avea nevoie de violoniști în orchestra de amatori pe care o formase. Avea nevoie de oameni care să cânte la vioară, nu la pian.
Octavian Saiu: Deci era pragmatic de două ori.
Cristian Măcelaru: De două ori pragmatic. Și pentru el, și pentru mine. Ei, și țin minte foarte, foarte clar când am ajuns în clasa a V-a… Cântam la vioară de la început, studiam, totul era bine, dar nu o făceam neapărat din dragoste pentru vioară. Eram pasionat de muzică. De fapt, nici măcar nu știam altceva, pentru că muzica era totul în familia noastră. Când am ajuns în clasa a V-a, îmi amintesc foarte clar că profesoara de vioară, înainte să înceapă vacanța de vară, la sfârșitul anului, mi-a dat repertoriul pentru vacanță. Era obiceiul să primești repertoriu pentru vară, să iei o mică pauză, iar apoi să revii și să începi să studiezi. Mi-a dat o mazurcă de Henryk Wieniawski, marele compozitor și violonist polonez. Wieniawski a scris atât de frumos pentru vioară… Și țin minte că am ajuns acasă, am deschis partitura, curios să văd ce aveam să studiez toată vara, apoi am început să o cânt. Pentru prima dată, îmi amintesc, m-am îndrăgostit pur și simplu de vioară. Felul în care Wieniawski scria era atât de organic pentru instrument, atât de bine așezat în degete, pentru că scrisese pentru el însuși, ca interpret. Până în momentul acela, toți compozitorii pe care îi cântasem adaptaseră muzica lor pentru a fi interpretată la vioară. Acum cântam, pentru prima dată, muzica unui virtuoz extraordinar. Parcă am văzut o lumină. Am descoperit felul în care el reușea această magie de a arăta publicului ceva extraordinar. Exact cum un actor sau un artist de circ face un lucru atât de perfect, atât de profund, încât nu înțelegi care este secretul. Dintr-odată, cineva mi-a deschis ușa acelui secret: ce se întâmplă atunci când cunoști cu adevărat posibilitățile viorii și știi să le folosești într-un mod care pare extraordinar de dificil, dar care, de fapt, este firesc pentru instrument. Atunci m-am îndrăgostit de vioară. Apoi, pe la 14-15 ani, tot datorită orchestrei tatălui meu, care mă încuraja să compun și să scriu pentru orchestră, am început să mă gândesc la altceva. El făcea aranjamente pentru orchestră și orchestra lui cânta absolut orice. Numai ce interpretasem Fantezia Carmen de Sarasate și mi-am spus că trebuie neapărat să o cânt și cu orchestra școlii. Asta se întâmpla în 1995, după Revoluție. Aveam o înregistrare cu Anne-Sophie Mutter și, apropo, ca o paranteză, cred că am dirijat-o în vreo șaizeci de concerte între timp. I-am spus povestea aceasta de multe ori. Primisem caseta de la sora mea, care mi-o cumpărase de ziua mea. Era o înregistrare Deutsche Grammophon cu Fantezia Carmen. Am ascultat caseta aceea cred că de un milion de ori și, neștiind cum să fac rost de partitură, m-am gândit, la cei 15 ani ai mei, să scriu direct la Deutsche Grammophon. Am văzut adresa pe spatele casetei și le-am trimis o scrisoare: „Mă numesc Cristian Măcelaru, am 15 ani, sunt elev la Liceul de Muzică «Ion Vidu» din Timișoara. Ați putea, vă rog, să-mi trimiteți partiturile?” Nu știam cum funcționează lucrurile, cum intri în posesia unei partituri. Desigur, nu am primit niciun răspuns. Și acum îi mai tachinez pe cei de la Deutsche Grammophon pentru faptul că nu mi-au răspuns la scrisoare. Atunci mi-am spus: „Stai puțin. Muzica este muzică. Este un limbaj pe care îl cunosc.” Mi-am pus căștile pe urechi, am luat o partitură goală și am transcris întreaga orchestrație după înregistrare. Așa am ajuns să cânt Fantezia Carmen cu orchestra, folosind orchestrația pe care o reconstruisem eu de pe casetă. Acum, când am partiturile originale, îmi dau seama că nu era chiar totul exact. Dar ajunsesem undeva la nouăzeci la sută din ceea ce scrisese Sarasate, ceea ce, zic eu, nu este rău. Acela a fost un alt moment decisiv. Atunci am început să descopăr frumusețea unei perspective mai largi asupra muzicii. Nu doar perspectiva unui instrument, ci perspectiva întregii orchestre. Experiența aceea mi-a deschis o ușă și am început să compun foarte mult. De fapt, la un moment dat voiam chiar să renunț la vioară și să devin compozitor, dar când am ajuns în Statele Unite, m-am îndrăgostit de dirijat dintr-un motiv cât se poate de banal. Trebuia să-mi aleg cursurile și discutam cu câțiva colegi care, la fel ca mine, erau obsedați de studiu și de muzică. Și ei mi-au spus: „Cea mai ușoară clasă este dirijatul. Iei nota zece fără probleme. Nu ai nimic de învățat. Te duci și dai din mâini de două ori”. Am zis: „Perfect!” Și m-am înscris la clasa de dirijat. În momentul în care am început cursurile și m-am urcat pentru prima dată în fața unui ansamblu care cânta, a fost clar în sufletul meu că este singurul lucru pe care vreau să-l fac în viață. Soția mea încă păstrează toate fișele de evaluare de atunci. După fiecare clasă de dirijat, profesorul meu îmi scria observații, o pagină întreagă: ce a fost bine, ce trebuie îmbunătățit. Le am și acum acasă. Din când în când le recitesc. Și ceea ce mă impresionează este că se aplică și astăzi. Pentru că dirijatul are mai puțin de-a face cu o tehnică și mai mult cu o filozofie. Cu o înțelegere a relației dintre oameni. Îmi amintesc că profesorul mi-a spus încă din primul an: „Cristi, când urci pe scenă, trebuie să decizi că-i iubești pe oamenii cu care lucrezi”. Aveam 17 ani. Și a continuat: „Pentru că «a iubi» este un verb activ. Nu este ceva care apare ca reacție la o relație. Este o decizie pe care trebuie să o iei înainte să începi relația”. Este un lucru atât de profund. Poate că nu toată lumea știe asta, dar, înainte să urce pe podium, dirijorul este cel mai singuratic muzician din lume. Tot ceea ce faci când studiezi o partitură faci singur. Citești, asculți, gândești, imaginezi, analizezi. După nenumărate ore de studiu, urci în fața orchestrei. Și, dintr-odată, ești înconjurat de oameni, dar parcă ești și mai singur. Nimeni nu vorbește cu dirijorul pe scenă. Așa funcționează această ierarhie. Și atunci faci un pas înainte și-ți spui: „Îi iubesc pe acești oameni.” Nu știu exact ce se întâmplă, dar ceva se schimbă. Se schimbă felul în care te uiți la oameni. Se schimbă felul în care ei se uită la tine. Și transformarea nu are loc în ceilalți. Transformarea are loc în tine. Pentru că a dărui dragoste înseamnă, înainte de toate, să accepți să te iubești pe tine însuți, iar acesta este unul dintre cele mai profunde adevăruri ale unei relații umane. De aceea mă întorc mereu la lecțiile pe care mi le-a dat profesorul în primul an de studiu. Și încă învăț din ele. De fiecare dată când le recitesc, descopăr ceva nou. Sunt lecții care continuă să crească odată cu tine. Așa am ajuns la dirijat.
(…)
Octavian Saiu: În ce măsură un profesor, întâlnit la momentul potrivit, poate schimba un destin? În ce măsură poate să cristalizeze toate aceste energii? Tu ești acum profesor, dar ai avut, și vorbești despre asta de fiecare dată, mari maeștri care au însemnat repere esențiale în parcursul tău și poate chiar momente de metamorfoză interioară. Te rog, dacă poți, să ne vorbești despre acele întâlniri cu profesorii care au contat și care continuă să conteze. Profesorii despre care știi că, deși sunt dincolo, rămân mereu cu tine, alături de tine, într-un sens profund.
Cristian Măcelaru: Vă mulțumesc pentru această întrebare. În primul rând, cred că profesorii au o influență extraordinară asupra noastră, dar nu neapărat în felul în care ne imaginăm când suntem tineri. Când ești elev sau student, ai impresia că profesorul îți transmite informație, tehnică, cunoștințe. Și, desigur, toate acestea sunt importante, dar, privind în urmă, îmi dau seama că lucrurile care au rămas cu adevărat în mine sunt mult mai puțin legate de informație și mult mai mult legate de felul în care acei oameni au trăit. Unul dintre marii mei profesori a fost Larry Rachleff. A avut o influență enormă asupra mea și asupra modului în care înțeleg muzica, dar mai ales asupra modului în care înțeleg relațiile dintre oameni. Îmi amintesc că, la un moment dat, mi-a spus un lucru care m-a urmărit toată viața: „Cristi, niciodată să nu uiți că oamenii nu-și vor aminti exact ce le-ai spus, nu-și vor aminti nici măcar exact ce ai făcut, dar își vor aminti întotdeauna cum i-ai făcut să se simtă”. Mi s-a părut o idee frumoasă atunci. Astăzi mi se pare una dintre cele mai profunde lecții despre leadership, despre educație și despre viață. Pentru că profesorii care ne schimbă cu adevărat nu sunt cei care ne impresionează prin autoritate. Sunt cei care ne ajută să devenim mai mult noi înșine. Am avut și profesori extraordinari de vioară. Am avut profesori care m-au învățat disciplină, rigoare, respect pentru muzică. Dar ceea ce îi unește pe toți este faptul că au văzut în mine ceva ce eu încă nu vedeam. Cred că acesta este unul dintre cele mai mari daruri pe care le poate face un profesor: să vadă în tine posibilitatea înainte ca tu însuți să o vezi. De multe ori, când sunt în fața studenților mei, mă gândesc la asta. Încerc să-mi amintesc ce au făcut profesorii mei pentru mine și să înțeleg că rolul meu nu este doar să predau dirijat sau muzică. Rolul meu este să creez un context în care cineva să poată descoperi cine este. Iar profesorii despre care vorbești, cei care nu mai sunt printre noi, continuă să fie prezenți. Poate chiar mai prezenți decât înainte. Pentru că, atunci când erau lângă mine, îi puteam asculta. Astăzi îi aud în mine. De multe ori mă surprind spunând studenților mei lucruri pe care le-am auzit acum douăzeci sau treizeci de ani de la profesorii mei. Uneori folosesc chiar aceleași cuvinte. Și atunci îmi dau seama că ei nu au dispărut. Trăiesc prin ceea ce au lăsat în noi. Cred că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de continuitate pe care le avem ca oameni. În muzică se vede foarte clar. Un profesor influențează un student. Studentul devine, la rândul lui, profesor, iar ceea ce a primit merge mai departe. Este un lanț al generozității. Și poate că acesta este unul dintre motivele pentru care iubesc atât de mult să predau. Pentru că simt că am responsabilitatea de a da mai departe ceea ce am primit. Nu exact în aceeași formă. Nu prin imitație, ci prin același spirit de generozitate cu care mi-a fost oferit mie.
(…)
Octavian Saiu: Înainte să te întreb despre altceva, despre o altă vocație a ta – una pe care nu mulți muzicieni o au – aș vrea să fac o scurtă trecere. Această vocație are legătură cu autenticitatea, cu vulnerabilitatea, cu prietenia și cu acea binecuvântare rară de a crea un spațiu protejat, ocrotitor, în care oamenii pot învăța și se pot descoperi pe ei înșiși. Tu ești profesor. Și cunosc pe cineva care te admiră pur și simplu în această ipostază, poate chiar mai mult decât te admiră ca muzician. Mai știu și un mic secret, pe care te rog acum să-l faci public. Știu că ai o filozofie concentrată în câteva principii esențiale. Nu avem timpul necesar să le detaliem pe toate, dar nu-mi pot reprima curiozitatea de a le auzi măcar enumerate. Te rog să le treci în revistă, cât se poate de succint, pentru că ele nu alcătuiesc doar o filozofie, în sensul pretențios al cuvântului, ele formează, mai degrabă, un autoportret, o mărturisire de credință!
Cristian Măcelaru: În primul rând, valoarea cea mai importantă pe care am învățat-o de la soția mea. Ea era profesoară de fagot și a scris o carte, un manual pentru a învăța fagotul, iar la ea, pe birou, în studio, avea un citat pe care îl moștenise de la un profesor extraordinar al ei de dinainte. Și citatul era de fapt o promisiune pe care și-o făcea ei și studenților ei, pe care eu l-am adoptat și eu. Și citatul spune așa: „În tot ceea ce fac, voi crea o atmosferă pentru succes.” Adică nu a crea succesul, ci a crea atmosfera în care succesul poate exista. În același fel, cel mai bun lucru pe care pot să-l fac este să „fur” din ce mi-au spus mentorii mei și să transmit în continuare, pentru a crea acea atmosferă bazată pe vulnerabilitate, pe realitate, pe onestitate, care e necesară. Și am scris, pentru că nu am vrut să uit. Pentru că le spun studenților mei cei șapte pași pe care-i gândesc eu, cei șapte pași pentru a deveni un muzician profund sau un dirijor profund.
Primul pas este a descoperi. Mă fascinează ideea de a începe să caut muzică fără să am un scop, fără să am un țel. Nu piesa, compozitorul, perioada… Nu, e ok. Nu e o obligație. Și această idee de a căuta fără a avea un scop e atât de important ca prim pas. Apoi, a te familiariza. Adică găsești ceva ce e interesant și începi să cauți mai mult despre acel lucru. Iarăși, fără un scop, dar începi să cunoști contextul, contextul istoric. Cine a fost acest compozitor? De ce a scris? Ce s-a mai întâmplat? Apoi vine pasul următor, care este pasul de cunoaștere, de a înțelege. Iar aici începi să te concentrezi pe acel lucru individual. După momentul de concentrare trebuie să lași ceea ce studiezi și să accepți momentul în care absorbi tot ceea ce ai învățat. Pentru că ai timp. Dutoit îmi spunea acest lucru, Charles Dutoit, și anume că în cultură sau în artă nu poți învăța nimic direct. Trebuie să dai voie timpului să absoarbă ceea ce este necesar. Apoi, a păstra. A păstra înseamnă ceea ce ai învățat, ceea ce ai absorbit, să încerci să păstrezi într-o memorie care creează sau recreează ceea ce ai descoperit. Apoi, acea memorie, de fiecare dată când revii (acesta este și punctul în care încep eu să dirijez compozițiile, după ce le-am reținut) aici încep să dezvolt ceea ce am învățat, în care încep să mă joc cu tot ce am descoperit. Iar apoi, ultimul pas și cel mai esențial este să dăruiești altcuiva ceea ce ai descoperit. Pentru că, exact așa cum spunea Ionesco, și cred că este un citat pe care l-am spus de fiecare dată când am vorbit, pentru că îmi place la nebunie, un citat pe care Sergiu Luca, profesorul meu, îl avea deasupra lui, pe perete, și de fiecare dată când cântam, citeam citatul. Și spunea așa: „În cultură, în artă, în literatură, în muzică, nimic nu este al tău decât atunci când îl dăruiești altcuiva”. Acesta este momentul cel mai frumos și cel mai profund în artă: momentul în care dăruiești daruri, darul care este un dar efemer. Pentru că, în momentul în care ai creat muzică, a plecat, nu mai revine, cel puțin nu în experiența pe care ai avut-o, dar este important să-l dăruiești altcuiva, pentru că în acel moment acele sunete devin, de fapt, artă”.
Despre FITS 2026
Timp de 10 zile la FITS 2026 vor fi evenimente indoor și outdoor pentru toate vârstele. Tema ediției cu numărul 33 este SUFLET. Multe spectacole și instalații speciale de creație sunt inspirate din această temă. Programul FITS 2026 include 848 de evenimente și așteaptă peste 5.000 de artişti din 83 de țări.
Publicul care nu poate ajunge la spectacole poate vedea online 38 de spectacole prin secțiunea FITSonline, în baza unui bilet cu preț unic de 30 de lei sau în baza unui abonament de 400 lei, care include accesul la toate spectacolele online. (Vezi aici detalii)
23 de conferinţe speciale vor avea loc pe parcursul celor 10 zile de FITS, cele mai multe dintre evenimente fiind moderate de criticul de teatru Octavian Saiu, dramaturgul Matei Vişniec şi dramaturgul şi jurnalistul Ionuţ Sociu.
De-a lungul celor 10 zile de festival, Octavian Saiu va intra în dialog cu Cristian Măcelaru, Gigi Căciuleanu, Silviu Purcărete, Wim Vandekeybus, Ofelia Popii, Cristian Mungiu, Lemi Ponifasio, Milo Rau şi Akihiro Yamamoto.
Matei Vişniec va dialoga cu Luk Perceval, Marcel Iureş şi Alexandru Dabija, Israel Galvan şi Mohamed El Khatib şi Fanny Ardant, iar Ionuţ Sociu va modera discuţiile cu Dragoş Buhagiar, Velica Panduru, Philip Bussman, Cathy Hasse, Miguel Gane şi o dezbatere despre aniversarea Ibsen 200 cu Hege Knarvik Sande, Jan Koslowski, Chris-Simion Mercurian, Kathrine Nedrejord şi Ovio Olaru. Accesul la conferinţele speciale din cadrul FITS este gratuit, în limita locurilor disponibile. Vezi aici programul
Citește și:
Echilibrul dintre pragmatism, perfecționism și blândețe. Andrei Miu, cercetător în neuroștiințe cognitive și genetică comportamentală: Te grăbești să-ți realizezi scopul, te străduiești să faci lucrurile în cel mai bun fel în care le poți face, însă blândețea e cea mai mare virtute
Mesajul a două doamne voluntare de la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu: Voluntariatul este ceva fără de care n-aș putea să trăiesc și încurajez pe toată lumea să facă acest lucru. Nu stați în casă! / Prin voluntariat dai înapoi societății
Azi începe Festivalul de Teatru Internațional de la Sibiu 2026, cu tema „SUFLET”, unde vor fi peste 800 de evenimente cu 5.000 de artiști din 83 de țări / Actrița Ofelia Popii și marele dirijor Cristian Măcelaru vor primi câte o stea pe Aleea Celebrităților
