Doru Căstăian: Despre vocația profesorului, de Paște

5.128 de vizualizări
Foto: Proiectul Merito
Să vorbim puțin despre centrarea pe elev și despre legătura acestui concept cu ideea de vocație pedagogică.

Pentru mine, nu este decât o străveche intuiție pedagogică îmbrăcată în haine noi, deși nu foarte noi. Una dintre ideile valoroase și ambivalente pe care ni le-a lăsat moștenire rousseauismul. Ideea e așadar suficient de veche cât să fie o parte a culturii pedagogice europene și suficient de imersată în politicile contemporane ca să pară (unora, cel puțin) suficient de nouă. Extrasă din contextul romantic în care a apărut, ideea este scufundată acum în contextul neofuncționalist, utilitarist și antreprenorial al epocii noastre. Personal, prefer un alt jargon pedagogic, în care este încă loc pentru terminologie filosofică și practici dubitative. Prefer cadre teoretice care să surprindă mai bine posibilitățile ființei umane, chiar dacă procedez într-un anume sens, „neștiințific”. Pentru mine, centrarea pe elev trece prin experiențele spiritului, prin artă, literatură, știință. Cadrul meu este eclectic, dar e singurul pe care îl găsesc satisfăcător.

Revenind, așa cum o văd eu, centrarea pe elev nu este atât o chestiune de focalizare a resurselor (materiale și umane) către cel care trebuie educat. Nici înțelegerea faptului elementar că tot ce se întâmplă într-o școală ar trebui să urmărească binele elevului. Nici faptul că, până la urmă, cea mai importantă ființă dintr-o comunitate școlară ar trebui să fie cel pe care vrem să îl educăm. Acestea sunt până la urmă truisme.

Discuția despre cum ar trebui să ne raportăm la elevii noștri este adesea gâtuită de limbajul sărac, imaginarul obtuz și lipsa de spirit. Acestea nu sunt neapărat patologii românești, cred că există un spirit al vremii, îngust și birocratic, care afectează nefericit pedagogia. Pentru mine, nu există vocație pedagogică fără un angajament profund și nechestionabil față de binele elevului. Cred că asta încearcă să surprindă, dar o fac inevitabil apatic și neconvingător, memele moderne ale centrării pe elev și ale stării de bine. Ele au, desigur, ceva plauzibil și preluabil. Ceea ce nu au este, cred, forța de a traduce pentru mintea omului modern (dar are nevoie omul modern de așa ceva?) toată grozăvia și complexitatea internă a unui angajament de acest fel, pe care eu îl văd în primul rând ca pe unul spiritual. Așadar, un angajament profund și nechestionabil. Pe de o parte, profund, bazal, fundamental, cu forță vectorială, matricea axiologică de unde derivă ansamblul gesturilor noastre mai mici sau mai mari. O forță constantă și indepasabilă, ca un fel de radiație de fond a universului care suntem. Ea nu presupune o psihologie tâmpă și descărnată. Nu presupune nici adularea stupidă a elevului, nici entuziasmul orb la orice dificultate, nici zeificarea copilului, nici laissez faire-ul ca atitudine de fond. Nu presupune nici contopirea cu o mască (altminteri, oricum ridicolă și necredibilă) a bunei dispoziții indiferent de situație.

De fapt nu cred că angajamentul despre care vorbesc este de factură inferențială și nici măcar psihologică. Este mai degrabă afectiv și dialectic, topește într-o sinteză tremurătoare și tensionată intern, toată grozăvia de care este capabil sufletește omul. Da, elevii mei mi-au făcut uneori viața foarte grea, m-au exasperat cu nepăsarea, uneori cu impertinența, m-au făcut să îmi doresc de nenumărate ori să renunț. Așa cum m-au făcut și să exult, să cânt de bucurie și să simt că am cea mai frumoasă meserie din lume. M-am simțit uneori disprețuit și luat în râs, așa cum alteori m-am simțit stimat și iubit. Mi-a fost bine și mi-a fost rău în sala de clasă. Am simțit cum e să fii chinuit pentru încăpățânarea de a respecta niște principii, am simțit și fascinația de a-i fascina pe alții. Am simțit că dau fără să primesc nimic, așa cum am simțit că primesc fără să dau suficient. Am simțit că nimeni nu are nevoie de ce aduc eu, așa cum am simțit că am schimbat vieți (ceea ce, apropos, este teribil). M-am simțit zeu, m-am simțit ultimul om. Am simțit că sunt cel mai bun, dar și cel mai slab profesor. M-am descoperit providențial, dar și ipocrit și orgolios. Am descoperit lucruri frumoase și lucruri teribile despre mine. Am făcut planuri la fiecare început de an, ca fumătorii care încearcă să se lase de la 1 ianuarie. Le-am văzut năruindu-se sub munți de indiferență și am suferit uneori din frustrare și neputință. Le-am văzut uneori năruindu-se sub indolența și autosuficiența mea. Am plecat extenuat și prăbușit spre casă doar ca să revin a doua zi gata iarăși să o iau de la capăt. Am simțit că sunt curajos pentru că nu renunț, am simțit că sunt laș pentru că nu renunț. Am simțit ghimpele îndoielii față de tot ceea ce simțeam, inclusiv față de îndoiala de sine. Mi-au trecut prin minte gânduri teribile, m-am întrebat dacă nu sunt până la urmă un impostor. Mi-am reproșat greșeli minore și mi-am trecut cu vedere reușite substanțiale. Am trecut prin nenumăratele tribulații ale unui suflet omenesc. Dar, și aici stă, teribilul miracol, angajamentul afirmativ despre care vorbesc, acest „da’ spus cu viscerele și  abia apoi cu mintea, rezistă, ca un adânc de ocean, forfotei de la suprafață. În acest „da” nietzschean, tragic, stă, cred, sensul vocației, ceea ce e mai valoros și mai temeinic în pedagogie. Profesorii care arată cu degetul spre elevi sau spre părinți au uneori dreptate. A-i educa pe alții nu e o afacere bună.

A rămâne profesor, în România de azi, dar nu numai, este o catastrofă în termeni utilitariști și economici. Unii echilibrează acest eșec economic fie sporindu-și veniturile prin meditații sau în alte feluri, fie reducând consumul de resurse pe principiul „de atât mă plătești, atât fac”. Există, desigur și cei care, vorba celor de la Taxi, sunt prea bătrâni să plece. Mai cred însă că nu e profesor adevărat decât cel care a descoperit în el puterea acestei dispoziții mirabile pe care am încercat să o surprind, cum am putut, mai sus. Sistemele mai funcționale reduc multe dintre neputințele și frustrările profesorilor. Aparent paradoxal, într-o lume disfuncțională, sunt mai multe șanse să îți dovedești vocația și umanitatea. La fel ca în război. Vocația poate fi, desigur, vândută, maimuțărită, transformată, cum se întâmplă adesea, într-un insuportabil kitsch. Prin kitsch înțeleg, în maniera lui Kundera, tendința de a te lăsa impresionat de propria măreție și de a-ți plânge de milă pentru propria mizerie, așa cum se întâmplă din păcate atât de adesea printre profesori. Vocația poate fi folosită pentru a duce, complet neonest intelectual, într-o zonă de inefabil deciziile pedagogice care ar trebui să fie, de fapt, inteligibile și transparente pentru toată lumea și, în primul rând, pentru elevii noștri. Vocația poate fi utilizată lacrimogen, pentru a ascunde sub stratul gros al tămâierii personale, nenumăratele lucruri pe care le-ai făcut greșit, tehnic sau moralmente. Pentru mine, vocația este munca aceasta discretă cu picioarele bine înfipte în solul afirmator, căutarea aceasta, adesea oarbă și ezitantă, a luminii și sensului de mână cu elevul tău. Solul acesta profund și nechestionabil pe care îl descoperim în iubire (în iubire descoperim probabil prima dată asta) și în credință.

Nu cred, nu am crezut niciodată că afinitatea profundă dintre pedagogie, credință și erotism este accidentală. Și probabil că e un moment bun, acum, de Paști, să medităm la gestul de a te sacrifica pentru cel care nu merită asta. În primul rând pentru el. In gestul incalificabil și monstruos al marelui preot întruchipându-l pe Hristos, care spală picioarele celui mai mic dintre oameni stă acest scandal al rațiunii economice de care eu cred că pedagogia nu se poate desprinde atât timp cât ambiția ei centrală rămâne educarea ființei umane. Moartea și învierea lui Iisus, adică a ființei perfecte de dragul ființei structural și inevitabil imperfecte, este un scandal pentru orice rațiune calculatoare. Și nu e vorba de doar de calculul beneficiilor, ci inclusiv de calculul costurilor în timp sau al șanselor de reușită. Un scandal prețios și plin de învățăminte chiar și pentru un agnostic ca mine. Un scandal pe care îl ratează atât hohotul ridiculizant al ateului urcat pe soclul „rațiunii”, cât și speranța de obor a credinciosului care își duce lumânarea acasă „ca să îi poarte noroc tot anul’. Credința nu exclude însă nici procesele controlabile, nici ameliorările tehnice, nici dreptul profesorilor de a lucra în condiții decente sau de avea salarii mari. Așa cum nu exclude nici dreptul elevilor de a găsi în școli locuri dedicate fundamental educării lor în condiții de respect și siguranță.  Însă acestea sunt niveluri diferite, chiar dacă deloc triviale, ale lucrurilor. Profesorul Liviu Papadima scria cu ceva timp în urmă un text memorabil în care propunea ca simbolul educației să fie un copil pe oliță. Un simbol scandalos, chiar dacă perfect inteligibil în logica pe care am propus-o aici. Pentru că nicăieri omul nu se abandonează mai deplin, în răspărul oricărui calcul, decât în fața bebelușului său. În fața umanității sale incipiente și a ghemului de posibilități care este.

Acesta este în primul rând un text  despre vocație. Nu cunosc alt sens alt vocației. Este o tensiune verticală pe care o vei dezamăgi de nenumărate ori și la înălțimea căreia vei fi reuși să fii numai ocazional. Un sol ferm, chiar dacă plin de țepi. Este dimensiunea care frânge și face asimetrică orice relație magisterială. Așa cum o înțeleg eu, vocația nu este nici rară, nici excepțională, nici dăruită de sus. Este o opțiune: opțiune de a cultiva și de a te cultiva. De a hrăni în tine, ca profesor, benevolența aceea de fond care nu e minunare tâmpă și facilă în fața copilului-zeu, ci hotărâre și fermitate sufletească, forță de a traversa deșerturile (in)umanului, muzeele atrocităților, micimile sufletești (ale tale și ale altora), ambiguitățile și ambivalențele care ne fac minunați și insuportabili și de a afirma umanitatea în fiecare copil care ți-a fost dat. Aceasta este deopotrivă magnanimitatea stoicilor și agape-ul creștin. Desigur că sunt posibile și alte modele pedagogice, cum e cel funcționalist și antreprenorial. Însă, pentru mine, acesta este modelul care, fără a-l invalida pe primul, îl așază acolo unde îi e locul de fapt: în dimensiunea tehnică și mai puțin în cea axiologică. Indiferent dacă, pentru voi, Hristos a înviat sau nu, darul său pedagogic rămâne de nedepășit.


16 comments
  1. Sunteti un visator, draga domnule. Nu se va schimba absolut nimic in bine in scoala romaneasca, comisii, forumuri, vorbe goale pentru o perioada si cam atat. Cei care conduc nu au interesul sa faca ceva bun, vor doar sa dezbina si sa cucereasca: parinti contra profesori, profesori contra copii, copii contra profesori. E singurul lor intereres fiindca altfel nu ar mai putea exista, nu ar putea pacali o populatie educata si unita.

  2. Oricat de mare ar fi vocatia unui profesor se va pierde in 2-3 ani cand vede ca din salariu nu isi poate acoperi traiul zilnic.

    1. Nu. 🙂 Paragraful de mai sus vorbește despre dragoste și există o întreagă tradiție care îl leagă pe eros de educație. Eu nu mă refer, evident, la sexualitate.

  3. Limbajul domnului profesor este prea elevat,nu ajunge mesajul la cine trebuie.As da în guvern,parlament,cancelariile,primării, etc o lucrare scrisă în care sa analizeze textul de mai sus

  4. Uneori, o salată pică bine! Dacă ne aducem aminte că suntem suflete și minți deopotrivă, înțelegem că vorbele sunt expresia umanului, Cuvântul e în-ființator(!).

  5. Eu cred ca este vorba despre cum sa vorbești puțin și sa transmiți mai multe cunoștințe, nu despre cum sa vorbești mult și sa transmiți puțin.

    1. Transmiterea de cunoștințe e ultima sarcina a educației în lumea de azi. Nu e triviala, dar nu e cea mai importantă și în niciun caz singura.

  6. Din păcate profesorul nu mai controlează educația. Rămânem în continuare un sistem centralizat, în care programa ne vine de sus. Autoritatea profesorului a scăzut treptat. Obligat să înghită programe pline de erori, făcute de persoane care n-au predat niciodată la grupa de vârstă respectivă, profesorul închide ochii. Ce poate face când un manual prost este înlocuit de altul catastrofal, dar făcut de cineva care deține o funcție în sistem? Ce poate face cu o metodică absurdă?
    Profesorul trebuie să recapete controlul asupra educației. Profesorul de la catedră, cel din prima linie, cel care lucrează zi de zi cu elevii.

  7. Ca de obicei la profesorul Căstăian, un text ce nu doar merită, ci trebuie citit și valorificat pedagogic.
    ”Indiferent dacă, pentru voi, Hristos a înviat sau nu, darul său pedagogic rămâne de nedepășit”, concluzionează Doru Căstăian. Ceea ce pentru mine sună ca o iluzie a validității. Pe de altă parte, sper că se subînțelege că, în ciuda așezării polare a exemplului hristic în textul de mai sus, nu înseamnă că trebuie să ne resemnăm, că nu trebuie încercat (Ceea ce se poate pierde nu însemnă că trebuie pierdut, nu-i așa ?!). ”Învățătorul” Isus rămâne un model, dar și un ideal. Un ideal transformat și transfigurat, desigur, de anii-lumină care ne despart de orice ideal.
    Să ne înțelegem, nu este vina profesorilor că lumea este extrem de complicată și că este haos în învățământul românesc, dar este, categoric, vina profesorilor care dau vina pe această lume complicată și pe haosul acesta, spălându-se pe mâini de responsabilitățile lor.
    Cât privește centrarea pe elev, deși un imperativ pedagogic la modă și demodat în același timp, nici personal și nici ca profesor, nu-mi plac cercurile care se închid, centrându-se pe ceva/cineva. Dimpotrivă, prefer deschiderea spiralei care crește din cercuri deschizătoare, nu centrate pe, ci ridicându-l pe acest ”pe” odată cu ele în deschiderea care, rezistând tendinței de centrare, se deschide la un nivel superior în spirala cunoașterii și formării.
    Așadar, nu centrare pe elev, pentru că forțele centrifuge îl pot și ne pot arunca (și deseori, iată, ne aruncă) în alte complicații nu doar vocaționale și pedagogice.
    Modelul vocațional minimal cvadripartit cred că ar funcționa și funcționează mult mai bine. Dar, despre asta, cu altă ocazie…
    Acum, un gând luminat tuturor profesorilor și școlii românești în țara aceasta ”needucată” pentru cei nevizitați de vocație, dar, pentru noi, truditori ai școlii trudite și ea, ”frumoasă ca un ou/pe care razele de stea se așează/și se îndoiesc ca un ecou/și mai și înviază.” (Nichita Stănescu)

  8. Problema este ca in sistemul de educatie tot timpul se cere fara a oferi o salarizarea decenta pentru toti angajatii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like
testarea la Matematică

Precedentul „Junior”. Școala Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași a luat toate procedurile de autorizare de la capăt ca să devină școală fără personalitate juridică, deși era acreditată din 2009

Școala primară „Junior”, a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași, înființată în 2003 și acreditată în 2009, a renunțat la toate acestea și a reluat anul trecut procedurile de la…
Vezi articolul

INTERVIU Fadia Saadah, director în cadrul Băncii Mondiale: Să se facă tot posibilul pentru deschiderea școlilor / Criza Covid-19 din educație ar putea crește cu până la 10% rata analfabetismului funcțional în rândul elevilor din România și să producă pierderi economice anuale de până la 1,4 miliarde de dolari

“Este important să se facă tot posibilul pentru deschiderea școlilor și pentru maximizarea șanselor de a le ține deschise pe viitor. Când sunt deschise, școlile trebuie să se asigure că…
Vezi articolul

O nouă competență-cheie va fi evaluată la capitolul Științe în cadrul testelor PISA 2025, la care vor participa elevi care încep acum clasa a VIII-a: capacitatea de a cerceta și folosi informații științifice atunci când acționează sau iau decizii

Următoarea rundă a evaluărilor internaționale PISA, ce va avea loc în 2025, aduce modificări în privința modului în care vor fi evaluate competențele-cheie ale elevilor la capitolul Științe, în ideea…
Vezi articolul

Colegiile centenare, eliminate din textul Planului Național de Redresare lansat în dezbatere. Cei 1 milion de elevi care “nu au avut acces la educație” după închiderea școlilor, din draftul PNRR, s-au transformat în „copii care au nevoie de dispozitive pentru educația online”

Forma finală, lansată joi seara în dezbatere publică, a Planului Național de Redresare și Reziliență nu mai conține nicio referire la colegiile centenare, așa cum conținea draftul documentului despre care…
Vezi articolul

Niciun proiect nou finanțat din fonduri europene nu e propus de Ministerul Educației pentru 2023, potrivit bugetului pe care Ligia Deca îl consideră “acoperitor” / Politicile și prioritățile instituției – copiate în mare parte din fișa de buget propusă acum un an, sub predecesorul Sorin Cîmpeanu

Fișa de buget aferentă Ministerului Educației, pentru 2023, nu menționează niciun proiect nou finanțat din fonduri europene, pe care această instituție să îl deruleze de anul viitor. Documentul menționează doar…
Vezi articolul