Criza acută a sistemului de învățământ din prezent, care vine, complet de anticipat, în prelungirea și exacerbarea indiferenței crase cu care a fost tratat vreme de aproape patru decenii, reliefează, mai mult decât absurdul în care se afundă societatea românească, prin falimentul moral al statului, și intențiile, în substanță tragice, ale actualului „program” de guvernare. Este vorba despre o degradare vădită și deliberată a gradului de cultură generală așteptat din partea populației și, prin extrapolare, a valorii implicite a acestuia. Într-un concurs de împrejurări de-a dreptul orwellian, societatea românească contemporană se află în perpetuă deziluzie relativ la propria funcționalitate și, în fond, relativ la viitorul ei, unul condamnat la incertitudine și totală atârnare de circumstanțe externe.
Pentru a trage o paralelă la fundamentul teoretic antepus, se propune următoarea situație, dealtfel banală:
– D-l Goe (de dragul unei aluri caragialești), pentru a nu rămâne repetent și anul acesta, călătorește cu trenul dintr-o anume urbă X spre meleagurile Bucureștilor. Drumul său este prelungit dintr-un anunțat parcurs de patru ore la, să zicem, șase-șapte ore. Acceptând cu deplină calmitate situația, Goe își raportează experiența și, așadar, calitatea acesteia, la totalitatea informațiilor descriptive pe care le posedă asupra acesteia, adică durata prevăzută în Mersul Trenurilor. Apelând și la experiențele precedente, acesta deduce și acceptă ca pe o realitate rigidă parcurgerea unui drum feroviar într-o perioadă cu 50-75% prelungită, în contextul în care, pe același traseu, călătoria cu mijloacele auto durează numai două ore, adică jumătate din parcursul feroviar, în teorie. –
În acest concurs de împrejurări, tânărul este invitat să își raporteze experiența la un prestabilit normal de patru ore pentru o călătorie, fără a pune la îndoială evoluția acestui parametru în timp. Ba mai mult, indiferența se extinde și la contextul spațial al situației, întrucât, stabilindu-se și inoculând-se o anumită normă socio-comportamentală, incontestabilă prin simplă lipsă de date, Goe nu percepe o dorință de îmbunătățire a situației prezente, darămite o posibilitate de materializare a acesteia. Pentru el, o călătorie de patru ore, prefăcută într-un calvar de șase-șapte ore, reprezintă un „status quo” absolut, care nu necesită schimbare, care nu se vrea și, automat, nu trebuie contestat.
„Desfăcând” analogia anterioară, este lesne de înțeles că individul care se confruntă cu un aparent adevăr universal nu recurge la un imbold de temeraritate spre a-l infirma, a-l ameliora. Bineînțeles, ceea ce poate fi numit cu ușurință „apatie”, în acest context, se datorează în totalitate sistemului de referință la care se raportează presupusul adevăr, care este, din lipsa unor elemente de comparație și a unor unelte empirice pentru a le determina, perceput drept absolut. Ridicând situația la rangul de absurd, pe baza premisei că fenomenele de înghețare, respectiv fierbere a apei sunt necunoscute, un individ ar putea concluziona, în lipsa unor contraargumente elocvente, experimentale, că apa nu îngheață, respectiv nu fierbe!
Paradigma adevărului general în aparență, însă postulat pe baza unor experiențe particulare, este invalidată de introducerea unor informații suplimentare, atât de natură empirică, concretă, cât și teoretică, derivată din experiențe străine, din alt domeniu spațial și/sau temporal. Dacă d-l Goe ar cunoaște, spre exemplu, faptul că, în urmă cu, să zicem, 30 de ani, același traseu pe care acesta îl parcurge cu trenul era realizat în numai două ore și jumătate, cu siguranță ar considera prezenta realitate, adineauri o medie acceptabilă, de-a dreptul odioasă! Pentru cea de-a doua situație, imaginea unui lac înghețat sau a unui ceaun clocotind ar produce efecte similare, dacă nu chiar la o intensitate superioară, pe măsura absurdului presupunerii în sine.
Firește, constatarea unei schimbări radicale a situației concrete cu care individul se confruntă, fie aceasta în viața de zi cu zi sau, din contră, apartenentă unor sfere mai înalte de cunoaștere și aplicație, vine ca un șoc profund asupra percepției și conștiinței individului. Depinzând de amploarea revelației la care acesta este supus, poate avea loc un colaps al întregului sistem de convingeri, rezultând în contestarea normelor prestabilite, conducând la întrebări, căutări, cercetări și, la urmă, răspunsuri. Ulterior, după suficiente revelații de acest tip, individul devine, în adevăratul sens al cuvântului, conștient, întrucât își asumă, atât față de propria ființă, cât și față de colectivul din care face parte, dezvăluirea unui adevăr cât mai apropiat de absolut. Fie că este vorba despre știință, artă, sau, cel mai îngrijorător, politică, individul care ia destinul propriului intelect în mâinile sale devine, prin aceasta, un membru al societății pe care se simte obligat să o construiască, o societate lipsită de ignoranță, care, în fond, naște o națiune care luptă pentru independența sa și pentru binele colectiv, căci, inevitabil, binele individual, caracterizat de o oarecare obtuzitate față de funcțiunea societății în care se înscrie, devine cuantificator și subaltern al binelui colectiv, atâta vreme cât acesta este dezvoltat pe baza unei atitudini conștiente de realitatea în care trăiește.
Pesemne că, în punctul acesta, modul în care teoria antepusă se imprimă asupra realității colective din România este unul evident. Este lesne de constatat că, deși mediul informațional românesc, atunci când este vorba despre învățământ, discută, alarmat, despre ratele ridicate de analfabetism funcțional, susținând cu ardoare restructurarea unui sistem „anacronic” pe baza canoanelor occidentale, criza educațională nu se ameliorează, ba din contră, se agravează. Experiența proprie, fundamentată de studii pe care orice individ este capabil să le realizeze, îmi relevă faptul că sistemul românesc de învățământ, în goana sa de analfabetism funcțional, se îndreaptă spre… analfabetism funcțional. Laurii șabloanelor de învățământ preuniversitar ce se doresc cu atâta jind implementate în țara noastră ascund, de fapt, realități precum:
– Studiul de matematici „avansate”, de forma „x+2=8”, în clasa a X-a;
– (In)abilitatea elevilor de a forma fraze coerente în anii terminali de liceu;
– (In)competența politică a absolvenților, (in)capabili să înțeleagă noțiuni sociopolitice și geopolitice elementare.
Motivul pentru care aceste situații-problemă pot suna cunoscute pentru cititori este, în mod paradoxal, tocmai efortul de a „progresa” spre un tipar educațional care să corespundă societății „moderne”, în fruntea căruia se află actualul stat român, aproape ca dintotdeauna. Singura concluzie logică ce se poate formula, prin prisma intenției vădite a statului de a degrada calitatea actului educațional și, concomitent, a eroda competența societății de a produce indivizi capabili de cuget propriu, care posedă potențial de schimbare, de îmbunătățire, este că statul român, în manieră deloc surprinzătoare, vizează construcția unei societăți pe deplin obediente, lipsită de vertebralitate și, așadar, de identitate, atât particular-intelectuală, cât și colectiv-culturală. Printr-o împletire dibace a tehnicilor rodate de către romani, „divide et impera”, respectiv „panem et circenses”, se profilează „omul nou” al secolului XXI, cu o cultură insuficientă pentru a contesta o realitate impusă, în consecință apatic în fața acesteia sau, în cazul conștientizării condiției mizere, balzaciene a societății, înfricoșat de posibilitatea demascării acelei conștiențe, care riscă să fie nimicită prin alienare socială, precum și prin modalități mai „subtile”, nicidecum învechite.
Parafrazându-l pe atemporalul George Orwell, se poate spune că, în secolul XXI, o „repulsie organică” este singurul nostru indiciu despre molima ce pândește, amenințător, viitorul societății și națiunii românești. Molima, în sine un somn prelung, se auto-proliferează precis prin predispoziția față de sine de care dispune. Se autosusține până la cote morbide, naturaliste, așa cum ilustrează tragedii precum uciderea unui adolescent de către alți adolescenți. Totalitatea reformelor din educație, politică și, în ansamblu, societate, totalitatea fenomenelor absurde din țară, care au fost intens mediatizate, sunt simptome a ceea ce cu greu evită clasificarea drept psihoză colectivă indusă.
Faptul că este nevoie de situații extreme, de crime, scandaluri, sinucideri și umilințe pentru a pune în atenția colectivității sugerează natura cronică a condiției degradante la care a fost supusă națiunea. Rezultă, din contrastul format între pretinsele progrese afirmate de către conducerea României, în toate ramurile și în orișice context, și situația dezastruoasă, că interesul confidențial al întregului aparat conducător, al clasei politice, este precis denaturarea realității și a percepției asupra ei, deservind interese proprii și, în fond, superioare lor. Este, așadar, evident că singura posibilitate rămasă națiunii pentru a evada din fața unui viitor sumbru este o „trezire colectivă”, marcată de efort unitar și prompt, atât în învățământ, responsabil de prefigurarea viitorului, cât și în guvernare, responsabilă de condiția prezentă.
Concluzionând, sumar, este adecvată o revenire la Caragiale. Uitându-l pe Caragiale, uităm povața acestuia. Uitând povața, uităm un trecut atemporal, prin magnitudine. Uitând trecutul, prezentul rămâne al celor ce și-l amintesc.
______________
Despre autor: David Dumitrescu este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Carol I” din Craiova, medaliat cu argint și cu aur la olimpiadele europene și internaționale de geografie în perioada 2023-2025, scriitor de proză și poezie, cu un vădit interes pentru problemele politice, sociale, respectiv economice, atât naționale, cât și internaționale.
Nota redacției: Opinia elevilor este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al nostru. Încurajăm și susținem elevii să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze viziunea lor asupra Educației. Publicarea opiniilor elevilor pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
Matei Pop
Ștefan Lefter
Alexa Stănescu
Redacția