INTERVIU Iuliana Mănescu, profesoara care și-a convins elevii din rural să citească și să-și înscrie prezentările video după cărți la un festival național: Pentru ei a fost un efort supraomenesc să ducă o carte la bun sfârșit

7.165 de vizualizări
Iuliana Mănescu și elevii de liceu / Foto: Edupedu.ro
Dacă vrei să faci ceva cu elevii, trebuie să vii tu ca profesor spre ei, să-i stimulezi, spune într-un interviu pentru Edupedu.ro Iuliana Mănescu, profesoară de Limba și literatura română din Vâlcea, care a convins elevi din două școli, una din mediul rural să citească și să realizeze prezentări video după cărți, în așa fel încât să participe la un festival național de book-trailere, în competiție cu echipe de liceeni din orașe mari.

Cu Iuliana Mănescu am discutat când am întâlnit-o la festivalul Boovie, ținut la Brașov între 25 și 28 iulie pentru peste 2.000 de elevi și profesori care au participat la ateliere de educație cinematografică, teatru și educație financiară. Iuliana este profesor suplinitor: nu are post pe perioadă nedeterminată și asta înseamnă că se împarte în mai multe școli.

Predă la un liceu din orașul Băbeni, județul Vâlcea, unde are clase de științe ale naturii și tehnologic și la școala din satul Scundu unde predă, în regim simultan, elevilor de la câte două clase de gimnaziu, cuplate, pentru că satul este în scădere demografică.

„Sunt niște copii cu personalități diferite, zvăpăiați, fetele mai rele, băieții mai puțin harnici la școală și, la un moment dat, i-am văzut delăsători și am încercat tot felul de variante, de la a le citi eu în față ce voiau ei să citească, la discuții pe diverse teme. Când i-am pus să citească „Mara”, ei m-au păcălit, au văzut filmul, dar eu m-am mulțumit și cu partea asta, apoi le-am mai citit ceva fragmente ca să se obișnuiască cu stilul. Am văzut apoi că un băiat din clasă e pasionat de tehnologie…”, începe profesoara.

Iuliana spune că este deci o provocare să trezești interesul elevilor pentru citit, dar că tehnologia în care sunt cufundați copiii de azi este un instrument pentru a-i ține în priză, să realizeze ceva interesant și mai complex decât o prezentare în PowerPoint, cum sunt trailerele după cărți.

Atât copii de clasa a IX-a de la Băbeni, cât și de clasa a VII-a, de la Scundu, au încercat să ilustreze mesajul cărților pe care le-au citit așa cum au înțeles ei mesajul mai bine, chiar dacă procesul a fost dificil: elevii a trebuit să se înțeleagă odată ce au format o echipă, să își asume o viziune asupra cărții, să filmeze și să editeze cu aparatura din dotare, dar și să își gestioneze înscrierea numai la școli, pentru că nu au toți conexiune la Internet acasă, povestește aceasta.

Până la un produs final este, însă, nevoie de multă răbdare și putere să motivezi continuu elevi care observă că, în jurul lor sau în orice altă parte a țării, sunt echipe de elevi cu camere de filmat profesioniste, recuzită aleasă și programe de editat imagini, mișcări și sunete. Iuliana a știut să îndrepte micile dezamăgiri cu suport material și încurajări, spune ea.

„’Vă sprijin cu o locație, dacă vreți, eu știu, să filmați în muzeul de istorie, că am niște prieteni acolo, vă duc la Muzeul Satului, dacă vreți’. Le-am cumpărat un stabilizator ca să-și pună telefonul, să nu se bâțâie: ‘vă ajut cu ce vreți voi, dar din punct de vedere al viziunii nu vă ajut cu nimic, pentru că vreau să fie viziunea voastră, vreau să fie varianta voastră, să fie cum vedeți voi cartea’. Una peste alta, eu zic că a ieșit o treabă bună cu copii care nu citesc, pentru ei a fost un efort supraomenesc să ducă o carte la bun sfârșit”, a povestit aceasta.

Delăsarea poate apărea și în cazul copiilor performanți care se înscriu la olimpiade și pleacă din școlile de la sat spre fazele pe județ. Cu premii atractive acest fenomen se poate evita, dar resursele profesoarei nu sunt nici ele infinite. „Dacă vrei să faci ceva cu ei, trebuie să vii tu spre ei. I-am dus la olimpiadă și acum că nu a luat copilul premiul I pe județ, dar a luat un punctaj de 78 de puncte sau un punctaj de 80 de puncte, nu pot să îl las (…) în „bravo, felicitări”. De exemplu, atunci când le-a spus că vor intra pe Internet și le cumpără ce carte vor ele, să îi dea linkul de la magazinul online, mai multe fete s-au ambiționat anul acesta să obțină peste 70 de puncte la una din olimpiadele de română.

„Mai rămâne, da, parcă de unde dau, mai mult primesc. Nu poți altfel, dacă vrei să faci ceva cu ei și nu îi și recompensezi, li se taie tot cheful”

După ce a absolvit facultatea de Litere și a predat doi ani seminare de morfologia și sintaxa limbii române la universitate, Iuliana a realizat că poate să modeleze mai temeinic oameni dacă ar preda copiilor la școală. Metodologia de mobilitate a personalului didactic era stufoasă și acum aproape 15 ani, spune profesoara: „era ideea că dacă nu îți dai Definitivatul în primii doi ani după ce ai terminat facultatea, nu mai poți să predai în învățământul preuniversitar. Au fost mai multe zvonuri și eu fiind atunci ca copilul ăla de la țară care abia terminase facultatea, pe cine să întreb? Te duceai să întrebi pe cineva și pe câți întrebai, atâtea răspunsuri primeai”.

„N-aș da școala din Scundu pe cel mai bun liceu din oraș”

S-a înscris la Titularizare și cu prima notă pe județ din acel an, 9.15, a prins un post de suplinitor: „Ce să iau dacă n-am ce?”. Profesoara, care are un doctorat, echivalent cu gradul didactic I, a repetat concursul de angajare, până acum, de 11 ori. „Am luat întotdeauna peste șapte. M-am și plictisit. Deja ajungi la un moment dat să te plictisești. Știi că scrii, scrii, scrii și când știi că nu te bați pentru nimic nu mai e motivația. (…) Începând din mai și până în septembrie când te duci și trebuie să participi la toate ședințele și știi că ți-ai făcut acolo un post e un stres continuu”, spune Iuliana Mănescu.

Există o satisfacție aparte de a preda unor copii care au multe de descoperit, sentiment care înlocuiește orice pretenție de a lucra cu elevi de oraș, potrivit acesteia. Crede că poți să ajungi mai ușor la mințile copiilor și să le ajuți să se dezvolte, pe când în mediul urban, unde a mai predat, este greu și să oferi o perspectivă elevilor de liceu care au alte așteptări și sunt altfel obișnuiți cu viața și accesul la resurse, pregătiri suplimentare pentru școală. „Eu n-aș pleca de la Scundu, chiar mi-am găsit locul. N-aș da Scundu pe cel mai bun liceu din oraș pentru că simt că acolo chiar pot să fac ceva și să schimb ceva”, mărturisește profesoara.

Redăm interviul complet mai jos:

Edupedu.ro: Povestiți-ne unde predați și cum ați ajuns la festival cu cele două echipe.

Iuliana Mănescu: Sunt suplinitoare, deci asta înseamnă că schimb școlile de la an la și nu din cauză că nu am luat examenul de titularizare, din cauză că nu sunt posturi. În Vâlcea nu s-au mai scos, cred că de vreo 10 ani, decât unul sau două posturi ca să ne putem titulariza. Și atunci prindem suplinire. Anul acesta am avut la două școli: 14 ore la o școală de gimnaziu, în sat, la Scundu, și alte 4 ore la o școală din Băbeni, un liceu care e cotat, așa, nu în fruntea județului. Copiii – am avut clasa a IX-a A, cea mai bună clasă, copii bunicei, cei care, cum să zic, au luat note mari la Evaluarea Națională la o materie și mai mică la cealaltă, de regulă la matematică. Și este acolo o clasă frumoasă.

Sunt niște copii cu personalități diferite, zvăpăiați, fetele mai rele, băieții mai puțin harnici la școală și, la un moment dat, i-am văzut delăsători și am încercat tot felul de variante, de la a le citi eu în față ce voiau ei să citească, la discuții pe diverse teme. Când i-am pus să citească „Mara”, ei m-au păcălit, au văzut filmul, dar eu m-am mulțumit și cu partea asta, apoi le-am mai citit ceva fragmente ca să se obișnuiască cu stilul. Am văzut apoi că un băiat din clasă e pasionat de tehnologie. Adică era singurul lucru care-l scotea din zona de confort. Aveam ore cu ei de la 7:00 și tot timpul erau adormiți și, când vorbeam de ceva, de tehnologie, făceam cine știe ce aluzie, se aprindea. Îl întrebam: „De ce ai ochii așa de roșii?” și toți colegii lui izbucneau: „De la jocuri, doamna, se culcă la cinci dimineața”. Știam de proiectul ăsta și am zis că trebuie să îi înscriu, deci, la Boovie.

Și am venit la începutul anului și le-am prezentat proiectul, zic, „uite, m-ar interesa dacă reușim să ne înscriem” și m-au întrebat ce înseamnă, „trebuie să citim?”. Da, trebuie să și citim, dar nu doar atât, și-n momentul în care le-am povestit despre ce e vorba, că trebuie să lucreze și cu un pic de tehnologie și cu telefoane, au devenit curioși. Le-am dat o foaie, „vreau să văd doritorii, vă scrieți numele pe hârtie cei care vreți să participați”. S-au înscris 11, o fată a renunțat pe loc și am rămas 10. Băiatul ăsta despre care vorbesc, pe care nu-l interesează absolut nimic decât jocurile pe calculator, dintr-odată s-a transformat. L-am numit lider că am văzut că îl interesează mai mult decât pe toți și și-a luat atribuțiile în serios și a început să-i mobilizeze pe colegi.

Ne-am prezentat proiectul, el era foarte interesat. Copiilor le plac banii și la un moment dat m-au întrebat: „Doamna, și dacă câștigăm, ce ne dau, cărți?” Le-a spus că nu, „nu vă dau numai cărți, sunt diferite chestii între care premiul cel mare, acum nu vă garantez-o că o să-l luați voi, e premiu în bani”. „Păi merită să ne jucăm un pic”. Și, în fine, a mers foarte repede cu înscrierea pentru că băiatul îi mobiliza, hai să facem aia, aia, aia. Ce mi-a plăcut la el e faptul că noi trebuia să licităm pentru cartea respectivă, adică să fim pe fază când se anunță cărțile și trebuia să fii iute de mână dacă voiai o anumită carte și doar liderul putea să o prindă, iar el era „Doamna, au amânat cu cinci minute, sunt aici, la butoane, doamna, ce fac?”. E minunat să vezi o transformare când aici e vorba de băiatul care înainte mărturisea că a fost o singură dată la bibliotecă până în clasa a IX-a: să-și lase bagajele la simulare.

Dacă proiectul ăsta îl face pe el să se mobilizeze așa, să nu fie delăsător, înseamnă că ceva facem bine. Am reușit să ne înscriem și am reușit să prindem cartea asta pe care ei au vrut-o, cea cu „Sfârșitul șoaptelor”, ceva cu perioada comunistă, ei nu prea au idee despre ce e vorba, doar ce știu de la noi, de la părinți. Eu le-am prezentat pe toate, am încercat să le prezint subiectul și au ales-o pe asta, le-a plăcut lor. Le-am cumpărat cărțile și am prins și varianta cu autograf, nu știu de la ce editură am luat-o. Era cu autograf lipit și, cum ei cu cărțile nu prea sunt, când au văzut, au întrebat cine a semnat-o, s-au bucurat, i-a mai scos un pic din ideile lor că volumele apar de nicăieri, că nu știm cine le scrie. Ei de regulă sunt rupți de lumea asta.

S-au demoralizat când au văzut că alții au mai multe dotări, alte echipe din edițiile anterioare aveau nu știu ce cameră și copiii ziceau triști „dar noi avem să filmăm cu telefonul”. Le-am spus că e calitate și cu telefonul, apoi și-au cumpărat ei un program de editare ca să poată să editeze.

I-am rugat să citească cartea pe bucăți, să se împartă, cum vor ei, numai să o citească, ca să facem treabă și, da, m-au convins că au citit-o și au înțeles despre ce este vorba. Le-am spus apoi că eu nu o să o citesc pentru că vreau să văd dacă trailerul lor mă face s-o citesc, că ăsta e scopul, dacă nu-mi place, înseamnă că „nu v-ați făcut treaba cum trebuie”. Am avut o fetiță care a spus la un moment dat „Doamna, dar știți, puteam să facem treabă mai bună dacă vă impuneați un pic mai tare și erați un pic mai rea” și i-am explicat că eu nu mă impun, că „e creativitatea voastră, nu vreau să mă impun, e viziunea voastră, dacă eu vin cu ideile mele, ar fi viziunea mea”. „Vă sprijin cu o locație, dacă vreți, eu știu, să filmați în muzeul de istorie, că am niște prieteni acolo, vă duc la Muzeul Satului, dacă vreți”. Le-am cumpărat un stabilizator ca să-și pună telefonul, să nu se bâțâie: „vă ajut cu ce vreți voi, dar din punct de vedere al viziunii nu vă ajut cu nimic, pentru că vreau să fie viziunea voastră, vreau să fie varianta voastră, să fie cum vedeți voi cartea”. Una peste alta, eu zic că a ieșit o treabă bună cu copii care nu citesc, a fost un efort pentru ei supraomenesc ca să ducă o carte la bun sfârșit.

Ideea e că s-au sudat și că am făcut și pentru secțiunea Boovie Plus cu cartea de poezie a lui Gabriel Cărtărescu. Ce mi-a plăcut e că în grupa asta, în care noi avem o fetiță imobilizată, Patritzia, și care scrie poezii, ea a luat din fiecare poezie a lui Cărtărescu câteva versuri și, pentru fiecare membru al echipei, a făcut câte o strofă de prezentare, cu doar un singur vers în care ei își puneau numele – era, cum ar veni, din afara poeziei lui – și mi-a plăcut ideea. Îmi place că și pe ea au integrat-o și au dus-o peste tot și efectiv trebuia să o poarte pe sus când au filmat pe scări, n-a deranjat-o și a jucat și ea în trailerul Boovie Plus. În partea cealaltă i-au dat rol de voce, ea spune povestea și sunt replicile ei, textul e făcut de ea. Ea era creierul echipei, ea îi corecta când greșeau, ea le spunea „aici nu ne-am exprimat cum trebuie”, traducerea în engleză la fel – ea spunea „vezi că aici n-ai scris cum trebuie”. Deci o mână de om. Și uite așa s-a făcut așa-o o treabă frumoasă. Mi-a plăcut rezultatul, mi-a plăcut că am putut să facem ceva din nimic, ne-am pus puțin în mișcare.

La școala din Scundu, unde predă în regim simultan, profesoara ne-a spus despre legătura pe care a stabilit-o cu o fată care refuza să vorbească cu ea și să fie atentă la ce se discuta în clasă.

Am o fetiță cu părul lung, desenează divin. Un an de zile s-a uitat pe geam, i-am spus să se mai uite și la mine și răspunsul pe care îl primeam era „ce văd afară e mai plăcut decât ce văd în clasă”, o spunea flegmatic, dar încet, încet, ne-am apropiat. E greu cu ei, au niște lipsuri de mult timp, mai ales la partea de gramatică, punem cratima când ne aducem aminte, e mult de recuperat, e foarte mult și se plictisesc repede și încercăm tot felul de variante. La literatură o mai scăldăm cum o mai scăldăm, că putem să facem lecții mai antrenante. La gramatică merge un pic mai greu, că se plictisesc foarte repede, dar față de cum eram… Am acolo în echipă un băiat la care în clasa a VI-a efectiv nu se înțelegea nimic din ce scrie. Nu. Și în continuare citește, dar după scris tipărit. Acum am evoluat, înțeleg ce scrie. Poți să îl pui să îți răspundă, înțelege textul, înțelege ce îi comunici, dar totul oral, nu-l pune să scrie. La scris suntem certați rău de tot și caligrafic și ortografic.

Era groaznic. Acum tot simte cuvântul când se termină, erau cuvintele de nu știai că când se termină unul, când începe celălalt. Acum putem să facem texte mici, compuneri mici, care să aibă coerență, care să aibă sens, care să fie și corect scrise. Pe oral, lucrează foarte bine, adică înțelege textul, știe să răspundă la întrebări, știe să caute informații într-un text. Aici era problema, de scris. Eu cred că e de mult problema asta cu scrisul, din clasele primare pornește.

Revenind la fata care desenează frumos și care are mâini de aur, am făcut o colaborare între Patritzia care scrie poezii de la Băbeni și ea care desenează, fără să se cunoască. I-am spus, „fă-mi 15 desene cu ce simți tu, fă-mi-le în timp” și le-am asociat fiecărei poezii ale Patritziei, care are și ea zbaterile ei, problemele ei, uneori scrie mai vesel, alteori mai trist. Și am făcut un volum de versuri printr-o asociație la care am câțiva prieteni, m-au sprijinit cu bănuți. Am făcut și o mică lansare la Muzeul Satului la noi în Vâlcea.

Edupedu.ro: Pe cei din clasa a VII-a cu care ați făcut echipa de la școala cu regim de predare simultan cum i-ați convins să participe?

Iuliana Mănescu: I-am întrebat frumos dacă vor, știam că doar două fete în clasă sunt dispuse să citească. Adică chiar știam că citesc, tot ce le-aș putea da să citească, ele citeau. Ce facem că nu putem să facem echipă din doi. Nu voiam să-i combin nici cu altă clasă, că nu prea aveam cu ce. La clasa a V-a erau foarte puțini, am trei copii acolo, iar pe cei de-a VIII-a nu voiam să-i implic în nimic, că aveau examen și știam că le face probleme matematica și am zis măcar la română să ia note bune. Mi-a luat o fetiță 9.45, adică sunt mândră de ei. Sunt fetele care sunt, fata care desenează și care la fel nu prea se dă cu gramatica, dar de citit citește, un băiat care e cu diabet, insulină, pe care a trebuit să-l las într-un ritm și să găsesc ceva în ce să-l implic, pe el nu pot să-l obosesc foarte mult. Acum de când a descoperit problema asta trebuie să-i las un ritm mai liniștit. El se înțelege foarte bine cu băiatul care are probleme de scris, am zis „citiți jumătate – jumătate, nu vă pun să citiți o carte întreagă”.

Și-au ales ei „Făuritoarea de albastru” că le-a plăcut numele și le-am descărcat un fragment, au citit 10 pagini, au zis că pe asta o aleg, apoi le-am spus să își povestească unul altuia ce au citit fiecare. Au fost receptivi, adică chiar își doreau să facă ceva, pe ei nu i-a vizat partea asta cu banii. A fost mai greu cu tehnologia, ne-am descurcat un pic mai greu, doar pe telefoane, am intrat pe internetul de la școală, uneori aveam nevoie de ei să aibă internet acasă, dar nu au toți, ne-am nimerit unii cu alții la treabă mai greu, putem spune că au fost piedici. Am reușit totuși să încărcăm documentele la timp. Ei sunt deschiși la chestiile astea, adică sunt entuziasmați la început și pe parcurs își mai pierd în interes. Aici am avut tot așa liderul care îi coordona foarte bine, adică eu nu trebuia să-i cert pe ei, doar îi reaminteam coordonatorului de grup că mai au X zile la dispoziție să facă ce au de făcut. (…)

Am făcut chestia asta care eu zic că e un câștig pentru ei că au și citit ceva. Am și reușit să implic în tot felul de chestii care se pun acolo la formarea lor, încet, încet, se pune.

Iuliana Mănescu / Foto: Arhiva personală

Edupedu.ro: Cum e cu învățământul simultan?

Solicitant. E greu. Bine, într-un fel am un avantaj că, fiind foarte puțini, ai timp de fiecare. Eu am făcut ore și cu clase de câte 20-30 de elevi și sunt mulți. Chiar dacă aceștia sunt simultan, adică să zicem că ai cinci într-a VI-a și cinci într-a VIII-a, tu trebuie să te împarți cumva, ora aia s-o împarți la amândouă clasele, eu mai luam o oră de muzică, recunosc, ca să pot să continui, mai ales la clasa a VIII-a. Am timp de fiecare în parte, chiar dacă e greu în sensul ăsta, că trebuie să fii cu atenția și colo și colo, treci de la unii la alții: lucrează unii, stau ceilalți. În timp ce unii lucrează și tu vorbești cu cealaltă clasă, cumva un pic ceilalți sunt distrași și mai participă la lecția ăstora și le zic „măi, voi aveți altceva de făcut”. Dar cu toate astea avantajul e că ai timp de fiecare în parte, îi treci pe fiecare la tablă sau îi bagi în seamă, îi întrebi să vezi ce au lucrat de cel puțin trei ori. Ai cum să-l treci de trei ori la tablă, să-i dai să analizeze un substantiv. Suntem ca la meditație.

Din păcate, e sătucul îmbătrânit, dar măcar nu avem abandon școlar: ce avem, vin la școală și se duc și mai departe, fie la liceu, fie la profesională. De exemplu, anul ăsta în clasa a VIII-a am avut opt copii, unul cu o problemă medicală, cu care s-au chinuit foarte mult cei dinaintea mea să-l înscrie în sistemul de învățământ, adică are 17 ani și-a terminat clasa a VIII-a, pentru că nu voiau să-l dea părinții, a insistat directorul de atunci să vină să dea la școală. El n-a dat mai departe, dar a terminat opt clase. Am avut patru fete care au dat evaluarea și au luat note bunicele. Anul ăsta chiar toți care au care s-au înscris au luat peste șapte. La matematică au stâlcit, au luat 6.5, 6.7. Am avut o notă de 9.45, mândria mea, nu mai puteam de fericire, a unei fetițe foarte, foarte dedicată. N-avem abandon școlar cu tot simultanul acesta. Ăștia care sunt, vin la școală.

Reporter: Aveți ceva program de masă caldă acolo?

Iuliana Mănescu: A fost un timp o colaborare cu Fundația Vodafone, a fost fain, am prins și eu în 2019, cred că un an. Era frumos și știți de ce? Pentru că dincolo de faptul că le dădeau masă – și mulți dintre ei, mamă, câtă nevoie aveau de ea -, aveam program de after school, adică ei stăteau în școală până la ora 4, ceea ce era ok, că se duceau acasă cu temele făcute, aveau ocazia să vină să întrebe acolo unde aveau nevoie, până la sfârșit. Mulți dintre ei când se duc acasă se duc și muncesc și, ținându-i la școală, îi mai protejam așa un pic. Deci era și partea asta că stăteam până la patru la școală, făceam și activități de dezvoltare personală, jocuri frumoase, era plăcut. Acum nu mai este la gimnaziu, s-a restrâns programul, nu mai e decât la primar. Aveau și tabără, vara îi ducea într-o tabără, cred că la Straja. Era mișto.

La gimnaziu nu mai au și copiii vor. Am reușit noi să facem singuri pentru clasa a VIII-a, anul ăsta, am reușit să facem chestia asta, numai la română și matematică, pregătire suplimentară cu ei, stăteau cel puțin de două-trei ori pe săptămână, până – tot așa – pe la 3 – 4, să recapitulăm. Și primeau și ei masă. (…)

Am simțit că nu e locul meu, mie îmi place gramatica foarte mult, dar mai era și ideea că dacă nu îți dai Definitivatul în primii doi ani după ce ai terminat facultatea, nu mai poți să predai în învățământul preuniversitar. Au fost mai multe zvonuri și eu fiind atunci ca copilul ăla de la țară, care abia terminase facultatea, pe cine să întreb? Te duceai să întrebi pe cineva și pe câți întrebai, atâtea răspunsuri primeai. Am mers să dau Titularizare și atunci am luat la Brezoi, am fost suplinitor. Am fost o singură dată prima pe județ, am avut prima notă, 9.15, iar atunci n-au fost posturi și ce să iau dacă n-am ce. În rest m-am am plimbat prin tot județul și mai mult în rural, că pe acolo mai sunt ore. Am avut-o câteva ore și la Liceul Sanitar…

Edupedu.ro: E vreo școală din cele la care predați care să fi aplicat pentru dotări prin Planul de Redresare (PNRR)?

Iuliana Mănescu: Da, știu că am făcut, am aplicat împreună, acolo suntem puțini profesori, dar ce facem, facem toți. Adică știu că am aplicat pentru unul dintre ele, cred că cu mobilier și altul – cu tablă inteligentă. Noi avem una, e bună și aia, e perfectă, când avem activități de genul ăsta care implică utilizarea ei, îi ducem în sala mare pe copii, cum zicem noi și facem acolo. Deci avem deja o tablă, da, am aplicat și pentru mobilier. Acum avem bibliotecă, avem o problemă, că sunt cărțile foarte vechi. Adică ți-e frică că iei vreo ciupercă, la cât de vechi sunt, eu le-am mai aranjat, am luat și ciupercă, dar cei de la World Vision au cerut doamnei director un necesar și am inclus și biblioteca și am cerut și niște cărți, mobilier cerusem în partea cealaltă și nu ne-a mai permis să cerem. Sperăm să facem și biblioteca, că e varză, trebuie lucrată. Știți cum este, nu sunt fonduri. În rest școala e bună.

Profesoara explică că a dat de 11 ori titularizarea.

Am dat 11 ori, că atunci când am fost gravidă nu am dat, am stat acasă. Am luat întotdeauna peste șapte. M-am și plictisit. Deja ajungi la un moment dat să te plictisești. Știi că scrii, scrii, scrii și când știi că nu te bați pentru nimic nu mai e motivația. Te duci la examen și zici „măi, eu vin la examenul ăsta și tot ce poți să sper este ca cineva” – pentru că în momentul ăla tu n-ai ore – „până în toamnă cineva să nască, să plece în străinătate sau, Doamne, ferește!, să moară, ca să poți să te duci”, asta am auzit de la alți candidați la examene, deci așa am ajuns, pe cuvânt. Începând din mai și până în septembrie când te duci și trebuie să participi la toate ședințele și știi că ți-ai făcut acolo un post e un stres continuu. (…) Eu n-aș pleca de la Scundu, chiar mi-am găsit locul. N-aș da Scundu pe cel mai bun liceu din oraș pentru că simt că acolo chiar pot să fac ceva și să schimb ceva.

Edupedu.ro: Ceilalți colegi ce vârste au, sunt și ei suplinitori?

Iuliana Mănescu: Cred că sunt titulari toți, au în jur de 45 de ani. Doamna director care este de istorie – geografie e titulară, profesorul de matematică la fel, e titular. În rest, cei tinerei vin pe informatică, vin, le iau, dar după aia pleacă, pentru că cum să faci tu fizic, să te duci la toate școlile? Iei două ore la Scundu, că sunt două ore de informatică fiind simultan, mai iei 4 ore la Ionești și nu poți să te duci fizic.

Ei le iau în ședință, dar se duc în recunoaștere, le văd pe fiecare unde sunt, își fac o socoteală să vadă la care se duc și apoi încep să renunțe și de regulă la materiile astea, la muzică – vin, văd unde e, își fac socoteala și pleacă. Nu mai vin a doua oară. Deci noi care suntem, suntem o mână de oameni constant de câțiva ani. Istoria, geografia, româna, matematica și învățătoarele.

Școala Gimnazială din Scundu, județul Vâlcea / Foto: captură – Google Maps

Edupedu.ro: Naveta se decontează sau cum se procedează? E scumpă?

Iuliana Mănescu: Na, depinde de unde faci naveta. Dar se decontează. Adică chiar și mie care sunt relativ aproape, sunt localități vecine, îmi decontează.

Edupedu.ro: Școala sau primăria?

Iuliana Mănescu: Primăria. La școală e greu cu banii, abia avem bani de lemne, de tăiat lemne, bine, pentru tăiat lemne mai trimit oameni de la primărie. Pentru coli, pentru markere, mai cheltui și eu că-i mai duc pe la un concurs… Ni s-a format așa o echipă și, nu știu, chiar ne dăm tot interesul pentru copii, din punctul meu de vedere care am fost așa prin mai multe școli. Și când treci prin mai multe școli poți să tragi linie și să faci așa o comparație.

Edupedu.ro: De ce alte probleme vă mai loviți acolo în rural?

Iuliana Mănescu: Mi se pare că lipsește implicarea familiei. Familia vrea doar rezultate și atât. Implicare în sensul că trebuie să faci așa o echipă. Dacă eu îi fac o observație copilului și el se duce acasă și zice „m-a certată aia de română” și părintele îi spune „dar dă-o încolo”, s-a rupt tot, s-a terminat, deci eu aici aș vedea că e așa, o ruptură, că în rest tot se poate rezolva. Că nu sunt bani, niciodată nu sunt bani, că nu sunt fonduri, niciodată nu sunt. Dar aici, la colaborare este de lucrat, să fie colaborarea asta, și eu întotdeauna am căutat să le spun părinților, să menținem o comunicare și să știe și părintele la ce să se aștepte și să știe și copilul la ce… Aici, e o chestie de colaborare. Și între profesori, câteodată, nu prea… Sunt zone și zone, medii și medii unde nu prea…

Edupedu.ro: Cât contează și directorul?

Iuliana Mănescu: Contează pentru că dacă directorul vrea să facă o echipă și vrea cu adevărat să îi educe pe copii, se poate, da, din punctul meu de vedere. Adică la noi la Scundu e chiar o doamnă care ne implică pe toți și știe cum să ne adune astfel încât să vrem toți să facem ceva. În rest, na, ne-am obișnuit chestiile astea: nu-s markere, nu-s coli, nu ai tuș la imprimantă, dar le rezolvăm, până la urmă se rezolvă, până la urmă sunt de toate, voință să fie. Până la urmă vin. Că nu vin azi, vin mâine, vin poimâine.

Edupedu.ro: Adică cine le rezolvă?

Iuliana Mănescu: Tot noi. Adică mai facem necesar, mai vine primăria la jumătate cu bani, când nu avem deloc, cumpărăm și noi. ”Markere, coli și nu știu ce, material din acesta îți pun la dispoziție, da”… Dar dacă eu vreau să fac altceva… anul acesta am cumpărat eu cărțile de premiu, de exemplu, și anul trecut la fel. La final de an școlar nu poate să vină copilul și să-i dau doar diplome, pe care le-am cumpărat tot eu, din banii mei. Fata mea glumește și zice „mami, tu investești mai mult în alții decât în noi”. Deci dacă vrei să faci ceva cu ei, trebuie să vii tu spre ei. I-am dus la olimpiadă și acum că nu a luat copilul premiul I pe județ, dar a luat un punctaj de 78 de puncte sau un punctaj de 80 de puncte, nu pot să îl las. N-a luat nici mențiune, că s-au dat altora cu puncte mai mari.

La Olimpiada Lectura ca abilitate de viață (OLAV) am avut o fetiță care a luat 47 de puncte din 60, zic că e bine. La olimpiada mare de română, OLLR, am avut o fetiță care a luat 75 de puncte. Pentru mine… Adică sunt copii de la țară, copii care nu mai fuseseră niciodată la o olimpiadă sau ceva și vin și emoții… Am fost și olimpiada pentru mediul rural și acolo mi-au luat toți peste 80 de puncte. Când copilul vine cu punctaj, nu poți să îl lași în „bravo, felicitări”, le-am luat câte o cărticică. Le-am zis: „dacă luați peste 70 de puncte, primiți ce carte vreți voi”. S-au antrenat fetele între ele și au luat toate peste 70 de puncte, așa că după rezultate le-am spus „bine, intrați pe internet, căutați și lăsați-mi un link”.

Edupedu.ro: Și cum vă descurcați cu finanțele, vă mai rămâne ceva?

Iuliana Mănescu: Eu zic că-s norocoasă așa, da, mai rămâne, parcă de unde dau, mai mult primesc. Nu poți altfel, dacă vrei să faci ceva cu ei și nu îi și recompensezi, li se taie tot cheful.

Tot anul ăsta am avut un concurs de eseuri și a câștigat o fetiță de la mine premiul II și organizatorii nu i-au trimis pur și simplu banii – acestea au fost premiile -, ci ne-au chemat în oraș și am fost la un restaurant. Ei nu ies mereu la restaurant, din când în când sau poate deloc. Și îi mai schimbă activitatea asta, faptul că ies, că văd alți oameni, că stau de vorbă cu oameni deștepți, asta îi schimbă și se vede că îi face să-și dorească mai mult.

(…) Eu n-am învățat niciodată la simultan și am fost totuși șapte-opt în clasă, pe unul l-am pierdut prin clasa a V-a, a fost repetent. Eram șapte în clasă și nu eram la simultan, eram în clasă de sine stătătoare. Dacă ni s-ar permite în general la școală și cu 10 copii, minimul acela să fie de 10 – cred că este de 10 – sau, hai, 15 copii, să ni se permită cu mai puțin… ar fi… Nu cu trei, nu cu cinci, aici raportat la mediul rural, dar ar fi mult mai bine pentru că lucrezi altfel, poți să îi supraveghezi, poți să te uiți la toți.

Cei de la liceu sunt 27 în clasă. Păi când intru în clasă și văd atâtea perechi de ochi, trag aer în piept pentru că știu că nu pot să îi cuprind cu ochii pe toți. Unul se uită pe geam, unul e cu ochii în telefon, fetele se machiază că le-a curs un pic rimelul. E solicitant să te împarți la fiecare. Dar cu o clasă micuță lucrezi bine.

Ca dezavantaje, e vorba că părinții nu vor să își dea copiii la simultan, adică sunt îngrijorați. De exemplu, anul ăsta am făcut o clasă independentă de a V-a. Clasa a VI-a este cu a VIII-a și mai avem și clasa a VII-a independentă. Dar în ceilalți ani părinții am văzut că erau îngrijorați, atunci când treceau era dintr-a IV-a într-a V-a, dacă nu se face clasă (de sine stătătoare – n. red.)… Nu le convine că sunt la simultan, mai ales cei care știu că au copiii mai buni, ei zic că poate nu au parte de o educație pe care și-ar fi luat-o din altă parte. Dar nu i-au trimis în altă parte. Le-am zis: dacă rămân copiii aici, se face clasă. Dacă plecați, normal că facem simultan cu cei care rămân. Și au rămas, dar tot sunt aici cu tragere de inimă. Oricare părinte se gândește că poate nu se muncește ca și cum s-ar munci când ai o oră pentru o singură clasă. Și părinții au grija asta. Dar când văd că lucrurile nu stau rău și copiii au rezultate, nu mai zic…

Alt dezavantaj e că trebuie tot timpul să-i ții în priză, să nu își piardă atenția. Eu lucrez cu unii ceva interesant, altora le dau ceva de lucru și poate li se pare mai interesant ce fac cu ceilalți, că poate sunt la literatură și avem o poveste frumoasă – deja s-au pierdut, numai verbe nu mai analizează ei. Am avut într-un an clasele a V-a și a VII-a în simultan și am avut la o clasă „Moara lui Călifar”, cu legende, erau fascinați, ascultau toți ce citim noi, ce povestim acolo. Au vrut să asculte, i-am lăsat, ce să le faci. Le dădusem să facă o fișă de lucru, dar s-a rupt, dacă le-a plăcut, lasă că recuperăm la altă oră. Sunt copii buni și cu ei faci treabă bună dacă te implici.

Edupedu.ro: Ați schimba ceva din toate astea?

Iuliana Mănescu: Nu. Eu mi-am găsit locul acolo. N-aș da munca la Scundu pe nimic pentru că chiar simt că schimb ceva. Când te duci la o școală fițoasă, deja ei vin cu un bagaj de comportamente și e greu până îi cunoști, stai mult timp să îi cunoști, e și moda meditațiilor, simți că bați pasul pe loc, transmiți o informație și nu te implici foarte mult emoțional. Dar aici cu aceștia nu transmiți doar informație. Am avut situații când am ieșit cu ei la restaurant și au întrebat cum să se îmbrace, modești, că nu știau ce este potrivit. Te implici altfel, le dai un sfat.

Dilemele pe care le mai avem noi ca profesori este dacă se prinde de ei chiar mereu ce le zicem noi. Suntem profesori, dar nu ne iese mereu, nu îmi iese nici mie mereu, mă mai gândesc și eu că nu ajung cu mințile lor chiar acolo unde îmi propun. Le mai zic uneori că sunt recidiviști, glumim noi între noi, pentru că fac câte o prostie, lucrăm la ea ca să nu se mai întâmple și ei tot o fac.

Am fost la Tâmpa, că nu se știe când mai ajung și ei la Brașov: i-am văzut fericiți, bucuria lor e și bucuria mea. Chiar dacă sunt obosiți sau îi plictisește ceva, dar văd un rezultat la ei, mă mobilizez și mai fac, chiar dacă tot dau de provocări. Mereu zici gata, nu mai fac nimic. În momentele de respiro de după tu vezi la ei obiectivele pe care ai vrut să le atingi. Cea mai frumoasă formă de educație nu e cea pe care o faci voit. E cea în care copilul nu simte direct că face educație, așa cum este, de exemplu, venitul la festival, cea în urma căreia se simte schimbarea la copil. La noi la școală suntem o mână de profesori și de învățătoare și toți lucrăm și ne ajutăm și îi ducem și încercăm să facem tot ce ține de noi. Dar avem și noi limitele noastre”.


6 comments
  1. un gest admirabil,domnule Alin dar cat de corect fata de dvs?
    e firesc oare ca profesorii sa doteze biblioteci,cabinete si laboratoare din salariile lor? Cunosc multi profesori ca dumneavoastra,care mereu au pus scoala pe primul plan si au investit in ea…in timp,aceasta le a cam intors spatele…acum,unii dintre acesti domni si doamne care au respirat pentru scoala,au parte de “judecata” unor neaveniti care i catalogheaza ca fiind bugetari de lux…sau,mai cinic, ii intreaba cat mai vor marire la pensie pentru cat au facut la catedra. Uitam repede multi dintre noi lucrurile frumoase facute de dascalii care ne au indrumat!

  2. Biblioteca clasei mele e dotată de mine, personal, din salariul propriu. În plus, sunt ani de zile de când cumpăr cărțile de premiere din banii mei, cărți alese de copii de pe site-uri (nu i-am pus să se uite la preț, nu e treaba lor).

    De ce? Pentru că nu s-a mai investit în biblioteca școlii de cel puțin 30 de ani. Doar manualele mai intră în inventar. Nu există pic de literatură pentru elevi mai nouă, universală sau românească. Cărțile vechi sunt în stare destul de proastă, cu hârtie îngălbenită, neatractive, citite, dacă sunt citite, ”de nevoie”. Dacă vrem să-i facem să citească, ar trebui să avem și cărți noi, adecvate vârstei.

    Dar nu sunt bani pentru asta, familiile nu cumpără (nici nu-i învinovățesc, la ce prețuri au ajuns cărțile), nici de la anticariat nu le poți lua prea ieftin (Legendele Olimpului, de exemplu, au ajuns la vreo 50 de lei pe volum pe Târgul Cărții, dacă vrei o carte în stare mai bună).

    Iar apoi ne mirăm de ce le e greu să citească, de ce nu au un vocabular și o cultură generală minimale, de ce îi atrag mai degrabă filmulețele de pe tiktok decât o carte, ș. a. m. d.

    Nu știu dacă anul ăsta îmi permit să înnoiesc biblioteca clasei și nici dacă mă mai trage inima. Până la urmă… nu sunt profesor de limbă și comunicare, ci de științe. Îmi place să citesc și vreau să le insuflu dorința de a citi și elevilor mei, dar e o muncă de Sisif și dacă ministerul ar aloca suficiente fonduri pentru o funcționare minimală a oricărei școli normale, ar fi bani și pentru biblioteci și n-ar mai fi nevoie să acționeze fiecare profesor separat, dacă îl lasă buzunarul. La un moment dat, începi să te întrebi de ce faci treaba altora și de ce nu-ți vezi și de viața și problemele tale.

  3. nu i condamnati pe copii ca au incercat sa va pacaleasca cu romanul Mara…nici cei din orase mari si scoli bune nu citesc de placere bibliografia scolara obligatorie…

  4. Felicitări acestei doamne profesor. Mă înclin în fața dumneaei pentru că i-a determinat pe copii să citească și să le placă lectura.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Competiție pentru studenți: “România fără dosar” – hackaton pentru realizarea unor soluții de digitalizare pentru reducerea birocrației

Studenții din toată țara sunt invitați să înscrie soluțiile lor pentru debirocratizarea și simplificarea proceselor administrative în instituții publice într-un hackaton studențesc organizat de Universitatea din București. Evenimentul, intitulat “România…
Vezi articolul