La ce îmi folosește dacă învăț cât pentru 8 ani, deși stau în școală 12? Meritele mele vor conta într-o recrutare? Motive de emigrare – Madlen Șerban, fostul director al agenției europene de formare

4.969 de vizualizări
scoala
Madlen Serban
“Copiii noștri se duc la școală, dar nu știm ce știu. Răspunderea publică pentru politica publică mi se pare că nici decidentul nu o practică, nici consumatorul nu o revendică”, a declarat pentru Edupedu.ro fostul director al agenției europene de formare, Madlen Șerban. Fostul oficial european a realizat, pentru Edupedu.ro, o analiză cuprinzătoare a noului Index al Capitalului Uman lansat de Grupul Băncii Mondiale.
  • România ocupă ultimul loc în Uniunea Europeană în noul Index al Capitalului Uman, lansat de Grupul Băncii Mondiale
  • Rezultatele sunt dezarmante pentru România: deși timpul petrecut la școală de un elev este de 12,2 ani, în medie, elevii învață propriu-zis doar 8,8 ani (detalii aici)

Și dacă învăț cât pentru 8 ani, deși stau în școală 12 ani, la ce îmi folosește? Vor fi meritele mele cele care vor conta într-o recrutare, avansare, promovare? Voi fi eu mai bine plătit pentru că am învățat mai mult sau contează în continuare cine mă recomandă, cine mă susține? Poate că acesta e și un motiv pentru care oamenii pleacă din țară. Fără să fie îngeri în alte locuri, există mai multă obiectivitate în relaționarea dintre recunoașterea meritelor și nivelul de capabilitate”, a declarat pentru Edupedu.ro Madlen Șerban.

Madlen Șerban a fost directorul Fundației Europene pentru Formare (European Training Foundation) din 2009 până în 2017, agenție a Uniunii Europene care susține țările în dezvoltarea capitalului uman și în reformele în educație și piața muncii. Este expert internațional, implicat în numeroase rapoarte OECD, ale Băncii Mondiale sau UNESCO. Contactată de Edupedu.ro, Madlen Șerban a explicat pe larg cauzele poziției codașe a României în indexul BM, dar și posibile soluții.  

Care sunt principalele două vulnerabilități ale României, care au dus la aceste rezultate prezentate de Banca Mondială:
Madlen Șerban: “Nu avem o răspundere publică pentru ceea ce facem prin politici publice. Și aici mă refer nu numai la decidentul din politicile publice, ci și la consumator. Cetățeanul – în numere mari – nu este educat în rolul său de coautor al politicii publice și nu acționează. La ora actuală, are rolul numai de consumator și de cele mai multe ori de consumator pasiv.

Spre exemplu, participarea la realizarea unei părți a bugetului comunității am văzut-o la Cluj, dar nu îmi aduc aminte să o fi văzut în alte părți; publicarea execuției bugetare a unei comunități sau școli este foarte la început, iar dacă ea se publică, în ce măsură cetățenii pot înțelege ce se publică? Nu am auzit foarte multe experiențe.

Același lucru se întâmplă în educație: copiii noștri se duc la școală, dar nu știm ce știu. Răspunderea publică pentru politica publică mi se pare că nici decidentul nu o practică, nici consumatorul nu o revendică, nici ca rol, ca participare, nici din punct de vedere al contribuției. Aceasta este o vulnerabilitate.

Apoi, atâta timp cât modelul de succes în România nu are legătură cu nivelul de cunoștințe, de abilități și de competențe, atâta timp cât modelul de succes nu are legătura cu nivelul de educație și cu ceea ce știi, nu există o presiune asupra sistemului de educație să își schimbe practicile actuale de orientare către non-rezultat, către procese care nu conduc la achiziții de învățare reale.

Și dacă învăț cât pentru 8 ani, deși au stau în școală 12 ani, la ce îmi folosește? Vor fi meritele mele cele care vor conta într-o recrutare, avansare, promovare? Voi fi eu mai bine plătit pentru că am învățat mai mult sau contează în continuare cine mă recomandă, cine mă susține? Poate că acesta e și un motiv pentru care oamenii pleacă din țară. Fără să fie îngeri în alte locuri, există mai multă obiectivitate în relaționarea dintre recunoașterea meritelor și nivelul de capabilitate”.

“Nu mai putem să ignorăm faptul că schimbările de miniștri din păcate în România înseamnă și schimbări de priorități”

Raportul din anul 2018 nu este primul astfel de raport al Băncii Mondiale, după cum nu e pentru prima dată când se realizează analize ale modului în care politica publică de educație este realizată. Care sunt noutățile pe care, din punctul meu meu de vedere, le semnalează raportul din anul 2018:

În primul rând, încercarea de definire a capitalului uman printr-un index și capitalizarea pe analize realizate anterior.

Discutăm despre faptul că politica publică de educație din România nu e pentru prima dată în analiză. Dar cea mai dureroasă constatare este poziționarea în cadrul UE a șanselor pe care le are o tânără/un tânăr privit evolutiv, de la intrare în sistem la vârsta de 18 ani. Faptul că suntem ca oportunitate ultimii în UE, în opinia mea, de data aceasta nu implică, ci impune obligatoriu, imperativ o analiză de evoluție a ceea ce se întâmplă în politica publică privind educația.

Dar abordarea este de asemenea imperativ să fie sistemică. Deci nu mă uit numai la rezultat, numai la ceea ce vreau să decupez pentru că atât știu eu, ca decident sau expert; situația presupune o analiză sistemică: de ce suntem aici?

Spun acest lucru pentru că am făcut deja afirmația că nu e prima dată când punem sub microscop și analizăm fie în detaliu, fie întreg. Mă voi referi la analizele făcute de OECD și UNICEF acum 2 ani, la Raportul dezvoltării globale din 2018, când învățarea a fost tema centrală. Într-o dezbatere publică a fost subliniată ineficiența sistemului din România, care ține tinerii 12,2 ani la școală, ca șansă de participare, pe care o semnalez ca un succes al sistemului din România – pentru că sunt țări care nu reușesc să dea această posibilitate tinerilor. Dar ce folos, dacă din 12,2 ani achizițiile de învățare se pot dobândi în 8,8 ani? Ce facem cu diferența de 3,4 ani, cine le-o restituie?

Dar asta știam de anul trecut și știam de anul trecut nu pentru că era o noutate, chiar și anul trecut. O altă analiză care se realizează sistematic cu privire la educație este cea a contextului european, la care România este parte, și aici am în vedere toate raportările care se fac în contextul Educație și formare profesională 2020, a semestrului european, la fel după cum atunci când vom vorbi despre ce este de făcut, mă gândesc că dată fiind imediata președinție rotativă a Consiliului UE, probabil că România se autopropune ca studiu de caz.

Ca noutate: apare o încercare de definire a capitalului uman. În opinia unor autori, mai ales dintre aceia care sunt implicați în abordările OECD, observăm că lipsește dimensiunea care ține de bunăstare sau de fericire. Ultimele rapoarte au fost date chiar anul acesta. Comportă discuție dacă noi avem în vedere în România dezvoltarea capitalului uman pentru beneficiile lui personale și de dezvoltare profesională sau nu. Este o dezvoltare per se, pentru el însuși, sau am și o restituire către comunitate?

Bunăstarea capitalului uman nu este abordată de acest index și nici contribuția la comunitate nu este explicită. Este o dimensiune pe care o putem discuta și nu pentru că din cauza asta suntem pe ultimul loc în UE, dar mă refer pur și simplu la definiția obiectivă a indexului și spun că există în demersurile internaționale această dimensiune a bunăstării și a fericirii. Cele două dimensiuni lipsesc din indexul Băncii Mondiale și sunt avute în vedere de OECD.

Ceea ce mi se pare important și de avut în vedere de către decidenți este această abordare de perspectivă: raportul vorbește despre ce i se întâmplă unei persoane pe durata a 18 ani. Cum va fi cel care intră în sistemul de educație după 18 ani. În opinia mea, aceasta are implicații cu privire la realizarea, dezvoltarea, elaborarea de politici publice pe termen lung. Nu mai putem să ignorăm faptul că schimbările de miniștri din păcate în România înseamnă și schimbări de priorități. Iar dacă aceste schimbări de miniștri nu se vor realiza în condițiile în care un decalog al politicii publice privind capitalul uman nu va fi realizat pe termen lung și respectat ca atare, vom rămâne perdanți.

Nu vreau să anticipez rezultatele analizei referitoare la motivele pentru care am ajuns aici, dar cred că o analiză va evidenția această inconsecvență de obiective și priorități și punere în aplicare a politicii publice. Lipsa unei abordări de termen lung. Din păcate, România nu a avut nici politici de 4 ani, acum ni se propun 18 ani.

Rep: Când vorbiți despre schimbările dese de miniștri, vă referiți la miniștrii educației sau aveți în vedere și miniștrii sănătății?
Răspunsul este și, și. Nu am nicio politică de educație care să fie coerentă pe termen măcar mediu, dacă nu și lung, deci 5-10 ani spun termen mediu. Nu avem astfel de politici publice pentru educație. Ceea ce Indexul Capital Uman al Băncii Mondiale ne aduce în atenție este referirea atât la educație, cât și la sănătate. Foarte rar spre deloc găsim în România abordările acestea coordonate. Noi nu avem o politică de capital uman. Vorbim despre Programul capital uman, dar îl folosim ca instrument, fără să fie subsecvent unei politici de capital uman pe care să o citesc în 2018.

Rep: Pactul pentru educație din 2008 poate fi folosit ca document de politică în educație pe termen mediu sau este un element de trecut?
Nu este un element de trecut Pactul pentru educație din 2008, trebuie el însuși analizat de ce a eșuat și dacă se numește la fel sau diferit – etichete putem pune oricâte -, dar esența demersului trebuie avută în vedere. Vorbim despre schimbarea unui sistem. Sistemele sociale, prin natura lor, au inerții și modificările se fac pe termen mediu. Nu pot obține rezultate decât pe termen mediu. Am actori multipli cărora trebuie să le pun la dispoziție nu numai orientări, dar și instrumente de acțiune sistematică, pe durate de timp care coincid cu capabilitatea sistemului de a fi schimbat.

Desigur că în România nu pornim de la zero. Acelea sunt niște rezultate statistice, pe care indexul ni le pune în vedere. Și atunci ar fi de identificat experiențele bune pe care le avem în țară. Am observat, fără să fiu sistematică în această analiză, pentru că nu am avut instrumentele necesare, lecturând presa de specialitate sau experiențele pe care le am în organizațiile neguvernamentale în care particip – și oare cui mai folosește experiența ONG-ului având în vedere recentele evenimente din Consiliul Economic și Social – că în grupuri mici există comunități deja de practică în care se întâmplă aceste lucruri.

Am văzut Țara lui Andrei, ce face World Vision, Fundatia Științescu, ce fac cei de la Oradea. Sunt foarte multe inițiative punctuale, pentru că oamenii nu mai cred într-o schimbare de sus în jos. Și eu cred că schimbarea ar trebui să fie simultan de la decident către practicant și de la comunitate către decidentul național, dar riscul mare este atunci când decidentul național taie schimbările pe care le încearcă cel local. Am dat exemplul cu CES, care demonstrează cât de mult poți ține cont de opinia celui de la firul ierbii. Dacă aceste practici care duc către rezultate, nu vor fi recunoscute, atunci nu am făcut nimic. Dar cred că ele trebuie identificate și susținute în multiplicări care pot fi într-o anume teritorialitate a relevanței.

Citește și:

Sursa foto: www.etfqual.eu

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI:RO76BTRLRONCRT0471641001

CONT EURO:RO26BTRLEURCRT0471641001

Deschis la BANCA TRANSILVANIA
Donează prin Patreon

Donează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Efectele Covid-19 asupra educației: cum vedeau miniștri, directori de companii și instituții de învățământ din 50 de țări impactul epidemiei pe termen scurt și lung, când școlile lumii abia se închideau – sondaj

Un număr foarte mare de factori de decizie din învățământul global se așteaptau, în momentul când școlile se închideau în tot mai multe țări, ca instituțiile de învățământ să aibă…
Vezi articolul