Editoriale Știri

Drumul de la frică la încredere

Citire în 6 min
Frica. Emoție și cuvânt puternic prezente în spațiul nostru. De la familie, la loc de muncă, pe scena politică, în școală, pe stradă. Frica de a nu fi diferit de ceilalți și de a nu ne pune ochii celor din jur pe noi. Frica, învățată din interacțiunea cu oamenii care, în mod bizar, ne oferă iubire și protecție. O luăm apoi cu noi mulți ani în viață și nu știm ce să facem cu ea. E ca un bun ce merge din generație în generație de care nu poți scăpa. Realitatea arată, însă, că acolo unde există deschidere către propria dezvoltare personală ea poate fi înlocuită cu altceva, să spunem cu încrederea.

Despre frică și lipsa încrederii ori a vulnerabilizării povestesc în rândurile de mai jos și cum acestea pot fi piloni sau frâne în dezvoltarea unei educații care să ofere șansa celor care trec prin sistem formal sau nonformal de educație să se dezvolte și să-și împlinească viața.

Ascultam ieri piesa celor de la Vama – Pe de rost, o melodie manifest pentru felul în care cel puțin două lumi, cea a copiilor din băncile școlii și cea a celor care îi formează, sunt tot mai îndepărtate și greu de adus la mijloc. Primul sentiment a fost de revoltă, urmat apoi de neputință. La câteva ore după, am realizat că tipul acesta de stare e păguboasă și că dincolo de frustrare poate ar trebui să fac un pas mai departe spre a vedea cum aș putea contribui cu resursele pe care le am de timp, cunoaștere, relații cu alți oameni, la dezvoltarea celor care deschid, în felul lor, căi spre cunoaștere și acțiune pentru copii.

Despre profesori, copii și părinți scriu de vreo 4 ani. Uneori din interacțiunile directe cu aceștia, alteori încercând să aduc perspective ce cred eu ar putea să dezvolte sistemul educațional. Uneori se întâmplă să iau o pauză, căci apar comentarii atât de lipsite de orice empatie, încât îmi zic că poate e vremea să stau deoparte și să-mi văd de bucuriile alea mici de zi cu zi care vin din lucrul direct cu oamenii mari sau oamenii mici.

Și pentru că povesteam despre cât de multă sau puțină empatie arată oamenii când sunt în spatele unui ecran și se hotărăsc să-și spună părerea, cu ea voi încerca să deschid inima și mintea celui sau celei care citește textul acesta. De ceva vreme, dincolo de teoria aflată în cărțile și studiile parcurse cu privire la educație, am descoperit că o viață împlinită se vede în calitatea relațiilor pe care oamenii aleg să le construiască zi de zi, ceas de ceas. Relațiile se pot naște prin faptul că avem experiențe comune, prin faptul că ne solidarizăm cu celălalt, din dorința de a explora ce e în jurul nostru atunci când ne simțim în siguranță. Pentru asta, atunci când vorbim despre sistemul educațional, înseamnă să avem școli cu profesori care înainte de orice să se simtă în siguranță, văzuți, validați cu încredere, care să construiască relații în cancelarie ce să se hrănească cu AER. 

Cum adică cu AER? Să investească Atenție în felul în care interacționează cu ceilalți colegi, să facă tot posibilul să fie Empatic și să acorde Respect. Par lucruri de bun-simț și firești, însă realitatea pe care am trăit-o în toți acești ultimi ani din rolul de învățător în sistemul public, cât și cel privat, de trainer, om care a lucrat cu directori de școli, profesori, inspectori, prin intermediul trainingurilor pe care le țin sau a invitațiilor primite la evenimente formale organizate de școală, mă fac să spun lucrurile acestea.

Unul dintre cei mai apreciați pedagogi ai zilelor noastre, Peter Senge, spune în cartea sa ”A cincea disciplină – școli care învață” că o clasă de copii nu va colabora, atâta vreme cât nu-i vede pe profesori în școală că sunt dipuși să se asculte și să coopereze între ei.

Povesteam ceva mai sus despre lipsa de interacțiune dintre nevoile profesorilor și ale copiilor. Această situație, pentru mine, vine din suferința pe care atât adulții, cât și copii o simt. Pe de-o parte, adulții se simt neajutorați, arătați cu degetul, făcuți vinovați, situație care nu-i face deschiși către zona de vunerabilizare ori de recunoaștere a propriilor slăbiciuni pentru a face loc sprijinului specializat. Rușinea ia tot mai mult locul încrederii, nevoia de a arăta că ești în rând cu ceilalți, iar astfel disponbilitatea de a recunoaște cu adevărat că nu, nu ești bine cu ceea ce ai început să devii, scade tot mai mult.

Pe de altă parte copiii, care prin faptul că văd și simt lumea din jurul lor prin intermediul emoțiilor, îi observă pe adulții din fața lor furioși, revoltați, nemulțumiți. Faptul că fiecare dintre noi are în aparatul său biologic neuroni oglindă ne face să preluăm din ce vedem în jurul nostru și să internalizăm. O fac asta inclusiv uitându-se la filme, desene animate. Îi vedem dar astfel pe copii cum și ei la rândul lor se simt nemulțumiți de faptul că profesorii nu au ochi să le vadă suferința ori adevăratele nevoi.

Da, nevoia de schimbare a existat și va exista multă vreme de azi înainte pentru specia umană. Face parte din ADN-ul nostru și din faptul că am supraviețuit, în ciuda felului în care natura de-a lungul sutelor de mii de ani s-a transformat. Odată cu ea și ființa umană s-a adaptat și a căutat soluții pentru a duce mereu un trai mai bun.

Schimbarea, pentru oricare dintre noi, aduce cu ea un pachet de temeri și anxietăți. Nu știm cum și în ce fel ne va afecta, nu avem întru totul puterea de a o controla, nu e întotdeauna previzibilă. Uneori poate aduce mai multă suferință, alteori poate aduce mai multă bucurie și împlinire. Totul însă vine dacă o începem. A ÎNCEPE să faci fie și un pas mic către ceea ce înseamnă schimbare și dezvoltare personală, către a fi ok cu incertitudinea, cu faptul că fiecare dintre noi are frici pe care știe mai mult sau mai puțin să și le gestioneze, ne poate apropia și ne poate arăta că transformarea nu e bau baul care va pune capăt vieții noastre.

Educația ar putea fi despre cum putem duce împreună un trai mai bun – că suntem copii, profesori, părinți, tineri sau bătrâni, într-o lume atât de diversă, însă care simte la fel. Despre șansa de a ne putea crea o viață îndestulată, cu grijă față de aproapele nostru, cu relații funcționale, cu apreciere pentru ceea ce planeta ne oferă. Educația ar putea fi despre a înlocui frica atât de mult prezentă în viața noastră, cu mai multă încredere în binele din jur.

___

Vasile Brașovanu coordonează programul educațional al Seeding Knowledge Foundation și dezvoltă sesiuni de training pentru profesori și părinți în întreaga țară. A fost învățător în cadrul programului Teach for Romania, având o experiență de 7 ani în educație.

Doneaza prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO76BTRLRONCRT0471641001
CONT EUR: RO26BTRLEURCRT0471641001

Deschis la Banca Transilvania pe numele "ASOCIATIA EDUPEDU PT EDUCATIE".

Te mai poate interesa

Premierul Dăncilă contrazice ministerul Educației, Matematica și chiar pe ea însăși

Mihai Peticila

UBB Cluj și Universitatea București au regresat serios în Top Shanghai față de anul trecut. Singurele universități românești sunt la coada clasamentului dominat de instituții academice din SUA și Marea Britanie

Matei Pop

Premierul Dăncilă susține că părinții i-au cerut să renunțe la Programul „Merg la școală”, prin care toți elevii primeau vouchere de 250 de lei pentru cărți, manuale, rechizite și echipament sportiv

Mihai Peticila

Lasă un comentariu

* Folosind acest formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dumneavoastră pe acest site.