Măsurile de austeritate din educație – iluzia de a salva o corabie găurită punând mai multă marfă la bord / Op Ed Directoarea Silvia Marinescu

Cu încăpățânarea de exponent al unui grup socio-profesional lucid și responsabil, de profesor hârșit în reforme și obligat să trăiască o mulțime de „crize”, am ascultat, am încercat să înțeleg rațiunea măsurilor din educație, am căutat logica explicațiilor oficiale, am analizat datele invocate și actualizate despre alte sisteme de educație din școli europene, am așteptat și apoi am sperat că nimic nu este definitiv. Normă didactică mai mare, clase cu mai mulți elevi, comasarea unităților de învățământ – un pachet de măsuri care, puse cap la cap, arată ca o comprimare a educației până la punctul de rupere.

Toate acestea împreună au un numitor comun: logica economică superficială aplicată mecanic asupra unui domeniu profund uman. Am realizat, cu amară claritate, că de această dată nu vorbim de reforme, ci de erori sistemice a căror toxicitate transformă școala într-un mecanism tot mai obosit, aproape sufocat. Aceste măsuri chiar taie respirația școlii…

Măsurile de austeritate din educație sunt împachetate ca fiind „măsuri de supraviețuire în situații de criză”. Promotorii acestor idei nu vin cu argumente brutale, ci cu explicații care poate sună, la prima vedere, rezonabil, mai ales pentru oameni care nu sunt direct implicați. Dar sub ambalaj se ascunde o realitate deloc onorabilă și total ilogică. Realitatea e simplă și dureroasă: în loc să sprijinim profesorii, îi împovărăm. În loc să  întărim sistemul, îl grăbim spre colaps tăcut, prin demotivare și epuizare.

„Avem deficit de profesori, mărim norma pentru a acoperi orele.” Aparent rezolvăm rapid lipsa cadrelor, fără costuri suplimentare. Dar: se evită cauza reală – profesia e puțin atractivă din cauza salariilor mici și a condițiilor grele. În loc de investiție, se face supraexploatare: mai multă muncă pentru aceeași plată, cu efect direct în oboseală cronică și plecări masive din sistem. Creșterea normei riscă să transforme relația cu elevii într-un proces mecanic, de tip „predare-încasare”, în care nu mai există spațiu pentru creativitate și adaptare. E ca și cum ai spune „nu angajăm pompieri noi, îi punem pe cei de acum să stingă focuri mai multe, mai repede”.

La prima vedere, creșterea normei didactice poate părea o soluție „economică”: mai multe ore prestate de fiecare profesor =  mai puțini angajați =  buget mai eficient. Dar educația nu este un exercițiu de contabilitate. Iar școala nu e o fabrică de ore, ci un spațiu de formare umană profundă.

Un profesor bun nu înseamnă un profesor care predă multe ore, ci unul care are timp:
– timp să se pregătească temeinic,
– timp să asculte elevii și să răspundă așteptărilor lor,
– timp să adapteze lecția, pentru remediere sau pentru excelență,
– timp să creeze resurse,

– timp să comunice cu părinții,

– timp pentru proiecte inovatoare, pentru pilotare și pentru încercări de a găsi soluții și calea cea mai bună,
– timp să evolueze profesional.

Creșterea normei didactice nu face decât să transforme profesorul într-un executant de ore, alergând de la o clasă la alta, cu mai puțin timp pentru reflecție, inovație, colaborare și – poate cel mai important – echilibru personal.

„Aglomerăm clasele pentru a folosi mai eficient spațiul și personalul.” Reducem costurile,  optimizăm „producția” educațională. Dar: educația nu este fabrică. Clasele mari reduc calitatea predării, cresc problemele de disciplină, fac imposibilă atenția individuală, generează uzura mai rapidă a echipamentelor și mobilierului, fac imposibilă personalizarea învățării, spațiu devine insuficient și ventilația deficitară, etc. Ce pare economie în buget se transformă rapid în costuri ascunse și pierderi ireversibile în calitatea învățării. Costurile reale – abandon școlar, rezultate slabe, integrare dificilă pe piața muncii – sunt mult mai mari decât economiile de pe hârtie.

„Comasăm școlile pentru a scădea cheltuielile de întreținere.” Menținem mai puține clădiri, deci plătim mai puține facturi. Dar: în teren, apar costuri noi: transport, absențe, pierderea identității comunitare. Elevii din zone defavorizate devin primii pierzători, iar comunitățile își pierd nucleul social. Deși „pe hârtie” aceste măsuri optimizează bugete, în practică slăbesc coeziunea socială și accentuează inegalitățile.

„Și în alte țări profesorii au norme mari și clase numeroase.” Dacă funcționează acolo, ar trebui să meargă și la noi. Dar: modelele invocate vin la pachet cu infrastructură modernă, asistenți la clasă, suport psihopedagogic și salarii competitive. Se importă doar partea „ieftină”, fără investițiile care o fac sustenabilă.

„Nu avem bani.” Bugetul este limitat, trebuie să ne încadrăm. Dar: lipsa banilor este un pretext 

pentru a evita reformele reale. Educația nu e un consumator de fonduri, ci o investiție strategică. Tăierile de acum înseamnă pierderi masive în viitor: forță de muncă slab pregătită, economie fragilă și costuri sociale uriașe. Economia aparentă este erodată rapid de costurile suplimentare și de pierderile sociale. În realitate, seamănă mai mult cu un test de rezistență aplicat unui pod crăpat, în timp ce pe el trec zilnic zeci de  mii de oameni. 

Cei care iau astfel de decizii uită că educația nu înseamnă doar program încărcat la maxim – înseamnă prezență vie, pasiune, răbdare, relație umană. Iar toate acestea nu pot fi susținute la infinit de oameni obosiți și desconsiderați.

Școala românească duce lipsă de timp pentru calitate, de respect față de efortul nevăzut al profesorului și mai ales de  politici care să pună omul, nu sistemul, pe primul loc. Pentru că un profesor nu e doar o fișă de pontaj. Nu este o mașină de livrat lecții. Un profesor este un model. O sursă de echilibru. Un constructor de destine. Și totuși, i se cere mai mult timp, mai multă presiune, mai mult efort, fără a i se oferi sprijinul necesar. Se vorbește despre eficiență, despre ore suplimentare, despre economie.

Dar educația nu e un exercițiu de economie. Educația este un exercițiu de umanitate!

O normă didactică mai mare nu aduce calitate. Ci, dimpotrivă, aduce epuizare, retragere, abandon tăcut.

Vrem educație performantă?
Atunci haideți să ne întrebăm:
Ce fel de oameni vrem în fața elevilor noștri?
Obosiți? Grăbiți? Sufocați de hârtii?
Sau vii, inspirați, sprijiniți, valoroși!

Un profesor motivat poate schimba vieți!
Dar un profesor epuizat… abia mai are grijă de viața lui.

Educația de calitate nu se face cu presiune, ci cu încredere.
Nu cu mai multe ore, ci cu mai multă grijă față de omul care predă.

De aceea, azi profesorii nu cer privilegii. Cer respect pentru munca lor, cer condiții decente pentru performanță și să fie ascultați, nu doar numerotați și împovărați.

Pentru că, în final, nu cifrele (din bugete veșnic insuficiente pentru educație!) cresc o țară. Ci oamenii care cred în ea și sunt lăsați să o construiască, în liniște și cu rost.

Dacă vrem educație de calitate, nu trebuie să le cerem profesorilor „să muncească mai mult”, ci să-i sprijinim să muncească mai bine! 

________________

Despre autoare: Silvia Marinescu este directoarea Colegiului Național „Zinca Golescu” din Pitești.

Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.

Foto: Ilfede | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.