Mihai Coman: Opriți aberațiile!

Între alte gânduri, transmise presei atunci când a aflat a fost demisă, dna Andronescu si-a exprimat regretul că nu a putut să finalizeze proiectul unei noi Legi a învățământului. Anunțurile oficialilor guvernamentali legate de elaborarea unei noi Legi a învățământului și a concepției care îi va sta la bază au generat comentarii – cel mai adesea acide – legate de slăbiciunile respectivelor documente sau de dificultățile implementării și promovării lor prin articole de lege. Dar dincolo de discuțiile legate de viziuni, strategii, alternative etc, prea puțină lume se arată preocupătă de disfuncționalitățile sistemului, derivate din articole de lege rupte de realitate sau, mai rău, care distorsionează ceea ce ar trebui să fie normalitatea universitară.

Îmi permit, ca o veche victimă a inconsecvențelor și ”ciudățeniilor” din legile și reglementările referitoare la mediul academic, să ofer un mic inventar al absurdităților legislative cu care m-am confruntat de-a lungul timpului. Aparent articole mărunte, referitoare nu la strategii și principii, ci la organizarea procesului didactic, cele de mai jos confirmă zicala care spune că diavolul se ascunde în amănunte.

Să începem cu art 126 (3) din LEN/2011: ”Spaţiul universitar este inviolabil. Accesul în spaţiul universitar este permis numai în condiţiile stabilite prin lege şi prin Carta universitară”. Consecvente altui articol din LEN/2011, anume art. 213(6), care spune că ”Rectorul reprezintă legal universitatea în relaţiile cu terţii şi realizează conducerea executivă a universităţii”, universitățile au precizat în Cartă că accesul în acest spațiu ”inviolabil” trebuie să fie aprobat… de rector. În termenii legii, conceptul de ”inviolabil” se aplică pentru a proteja spațiul universitar de intruziunea forțelor de represiune sau a altor instanțe care ar amenința conceptul și realitatea ”autonomiei universitare”. Spre exemplu, o razie a poliției nu se poate face în cămine fără acordul rectorului. În absența unor precizări, se ajunge la situația în care, în aplicarea strictă a acestei prevederi, nici furnizorul de sandwich-uri si coca-cola pentru automatele din facultăți și nici părinții sau colegii care își dau întîlnire cu studenții în curtea universităților nu ar putea intra în spațiul universitar fără să ceară o adeveriță de la Rectorat! Veți spune că exagerez, dar cu câțiva ani în urmă un decan (al unei facultăți de jurnalism) a interzis intrarea jurnaliștilor în clădire (http://www.ziare.com/scoala/studenti/jurnalistii-interzisi-la-facultatea-de-jurnalism-fostul-decan-reactioneaza-sunt-siderat-1246610), iar jurnalista Emilia Șercan și alți colegi ai ei au descoperit că nu pot intra în bibliotecile universitare fără asemenea aprobări… și poate cazurile sunt mai numeroase decât cele mediatizate.

În acest context, reamintesc că m-am referit în alt articol la consecințele profund negative ale art. 213 din aceeași lege, care instituie o situație arbitrară si nefuncțională: ”Rectorul este ordonatorul de credite al universităţii”. Aceasta înseamnă că nimic nu se poate obține fără semnătura rectorului, deci puterea lui asupra populației universitare este, teoretic, fără margini: totul depinde de bunăvoința rectorului, de la atribuirea de spații, obținerea personalului administrativ necesar, repartizarea locurilor (licență, master) subvenționate, organizarea de evenimente, redistribuirea finanțării, aprobarea deplasărilor, etc. Articolul introduce un factor de putere discreționar, pe care rectorii îl pot folosi fie pentru dezvoltarea universității (în ciuda adversarilor și contestărilor), fie pentru crearea unei rețele de dependențe (adică o clientelă), care le asigură o domnie liniștită (marturisesc că pentru cei din prima categorie, pe care i-am întilnit în viața mea, îmi ajung degetele de la o mână!).

Art. 132 (1) spune că ”Facultatea este unitatea funcţională care elaborează şi gestionează
programele de studii. Facultatea corespunde unuia sau mai multor domenii ale ştiinţelor, artelor sau sportului.” Dacă o facultate poate organiza programe din mai multe domenii (nu specializări cum ar fi fost corect), ajungem la hibridele forme actuale în care facultățile de litere au si programe de administrație publică sau resurse umane, filosofia oferă diplome de administrarea afacerilor și relații internaționale, științele politice deschid programe de digital media, chimia se lansează în medicină, iar limbile străine în istoria religiilor… Cum ARACIS aprobă orice program, ne confruntăm cu un Babilon al specializărilor amestecate, fabricate după ”cum bate vântul”, adică după titulaturi care ar putera atrage candidați – ce contează dacă planurile de învățământ sunt ”forme fără fond” și nu sunt transmise comptențele necesare, important este că păcălim niște candidați, ne acoperim normele si mai supraviețuim un an. În mod normal, o facultate ar trebui să corespundă numai unui domeniu, iar programele (si departamentele) specializărilor din acel domeniu.

Art. 199 (4) spune ”(4) În vederea testării cunoştinţelor şi a capacităţilor cognitive, respectiv artistice sau sportive, şi a admiterii într-un program de studii pentru licenţă, master sau doctorat, instituţiile de învăţământ superior organizează examene de admitere pentru fiecare program şi ciclu de studiu”. Cred că cel puțin 75% din secțiile și facultățile din România își bazează admiterea pe nota obținută de candidat la examenul de bacalaureat. Deci un examen organizat de alte instituții, ceea ce încalcă flagrant textul legii! Existența unui asemenea examen specific și seriozitatea lui ar trebui să fie un criteriu esențial în clasificarea universităților și facultăților, dar cui îi mai pasă de așa ceva în vânătoarea de studenți și finanțare… deci articolul 199(4) este o vorbă în vânt.

O altă zonă a ambiguităților este oferită de articolele 143 (5) si 144 (3). Astfel primul afirmă ”Este interzisă comercializarea de lucrări ştiinţifice în vederea facilitării falsificării de către cumpărător a calităţii de autor al unei lucrări de licenţă, de diplomă, de dizertaţie sau de doctorat.” Ce să înțelegem din formularea extrem de încâlcită? Comercializarea este interzisă, dar nu și oferirea ”prietenească” a lucrărilor respective? Evident, comercializarea nu poate fi probată decât prin acte de vânxare – cumpărare (și cine ar crede că acestea există?!) sau printr-un flagrant… deci șanse mici de a prinde și sancționa persoana delicventă. Iar punerea la dispoziție a arhivelor de lucrări nu este este considerată fraudă sau infracțiune și legea dezleagă de orice responsabilitate pe cei care fac acest lucru.

Următorul articol pare foarte serios; el ne arată că ”(1) Succesul academic al unui student pe parcursul unui program de studii este determinat prin evaluări sumative de tip examen şi prin evaluarea continuă”. Și apoi că ”(3) Rezultatele în învăţare sunt apreciate la examene: a) cu note întregi de la 10 la 1, nota 5 certificând dobândirea competenţelor minimale aferente unei discipline şi promovarea unui examen; b) cu calificative, după caz.” A evalua un examen prin calificative (adică Admis sau Respins) nu pare prea serios și, în plus, intră în contradicție cu mecanismul reclasificării (cf. Legii 224 din 2005) care se bazează pe un punctaj obținut prin înmulțirea notelor cu numărul de credite alocat respectivei discipline. Dar, mai există un aspect ciudat: de ce de la 1 la 10? Adică, dacă un student oferă foia albă după un examen scris, el primește un punct pe… nimic? Ceea ce înseamnă că pentru a obține nota minimă de trecere (nota 5), el beneficiază deja de un punct nemuncit, oferit de toate legile învățământului de până acum, deci trebuie să muncească doar de 4 puncte – în timp ce de la pragul de promovare (nota 5) până la excelență (nota 10) el trebuie să muncească de 5 puncte… Are sens?

Ajungem la articolul 287 referitor la norma academică; la baza acestuia stau două principii: norma se calculează în ”ore convenționale” (pentru o săptămână, ca unitate de bază) și cadrele didactice cu încadrări superioare muncesc mai puține ore decât cele inferioare; cel de al doilea principiu îl generează și explică pe primul. Sistemul se bazează pe modelul universitar de secolul XIX, care separa tranșant cursul magistral (considerat superior) de activitățile de seminar și laborator. Pornindu-se de la această concepție, o oră de curs este egală cu 2 ore convenționale (licență), sau 2,5 (master) iar o oră de seminar este egală cu o oră fizică – la nivel licență – și cu 1,25 la nivel master). Mai simplu, un profesor care, conform tuturor legilor învățământului de până acum, are norma minimă egală cu 7 ore convenționale, își îndeplinește norma dacă are numai 4 (patru) ore fizice de curs (nivel licență) pe săptămână, pentru că ele se transformă în 8 ore convenționale! În schimb, un asistent care are norma 12 ore și care are numai seminare, trebuie să lucreze 12 ore. Deci 12 ore versus 4 ore, adică de 3 ori mai mult; iar salariul este invers, un profesor având un salariu de 4 sau 5 ori mai mare decât un asistent. Sigur, legea solicită și se presupune că un profesor consacră mult mai mult timp pentru cercetare, dar nici asistentul și nici lectorul nu sunt scutiți de ore normate de cercetare, ba din contra. În nicio universitate europeană sau de pe continentul nord-american unde am fost visiting profesor nu am întâlnit un sistem bazat pe asemenea inegalitate (în SUA și profesorul și asistentul au 9 ore pe săptămână, diferența venind din activitățile de cercetare vs. activitățile de lucru direct cu studenții și din salariu – cu o foarfecă de maxim 3 la 1).

Aș mai vrea să adaug că pentru generațiile post-millenial, generațiile Facebook și Google, a sta nemișcat în sală pentru a asculta 2 ore de perorație (și, în plus, a lua notițe), este un efort judecat și experimentat de ei ca inutil: informațiile se pot prelua de pe diverse suporturi electronice și comunicarea cu profesorul ar fi mai atractivă dacă ar fi interactivă (lucru greu de făcut cu un amfiteatru de 100 de studenți). Deci, pentru restabili comunicarea și a face mai eficient actul didactic, trebuie renunțat la diviziunea mecanică pre-istorică dintre cursul magistral (profesor activ, student pasiv) și seminar și laborator (profesor si student activi). Nu știu dacă legiutorii ce vor veni vor avea clarviziunea si curajul de a schimba acest sistem, dar renunțarea la modelul învechit va face cursurile mult mai prietenoase și va genera și economii (la o disciplină de 2 ore curs + 1 ora seminar pe saptămână, cu 100 de studenți, predau 1 profesor si 4 seminariști; dar acelasi curs poate fi făcut de 3 cadre didactice, cu 3 grupe, fiecare având 3 ore în care se pot face curs si seminar, iar studenții aleg cadrul didactic cu care vor să lucreze).

O altă serie de articole prezintă în Secțiunea 4 ”Drepturi şi obligaţii ale personalului didactic”; trebuie să reamintim că actuala lege a reprezentat comasarea mai multor legi referitoare la educație, inclusiv a așa-numitului ”Statut al personalului didactic”; la acest proces de comasare se adaugă sutele de modificări făcute prin diverse OUG, din 2011 până în prezent. Cu toate acestea, și în vechile legi și în cea din 2011, un lucru este constant: excesul de drepturi ale personalului didactic (ceea ce nu este rău) și quasi-absența obligațiilor! Actuala lege pune un mare accent pe respectarea eticii universitare (art 306-310), ceea ce este foarte bine, dar apoi ne conduce la o serie de articole (312-316) caragialești (dacă mai ai putere să râzi) sau kafkiene: acestea vorbesc despre diferitele sancțiuni și despre labirinticele proceduri pentru a cerceta cazurile și a stabili sancțiunile, dar… nu există niciun articol referitor la obligațiile profesionale ale cadrelor didactice. Trebuie să vină la ore? După Len/2011 se pare că nu! Trebuie să corecteze lucrările și să explice studenților ce au făcut bine și ce nu? Trebuie să își pregătească materia și înnoiască modul de predare? Trebuie să ofere consultații? NU, Nu, NU! Și atunci cine se mai miră că niciun cadru didactic nu a fost sancționat vreodată pentru aspectele deprofesionalizante ale prestației sale!

Să zăbovim o clipă și asupra HG-ul 681 din 2011, un act cunoscut sub denumirea ”Codul studiilor doctorale”. Între numeroase prevederi coerente și utile dezvoltării studiilor doctorale, două articole stârnesc stupoare, și, mai rău decât atât, uriașe confuzii în organizarea școlilor doctorale.

Art 60 (7) ”Durata cumulată a programului de pregătire bazat pe studii universitare avansate nu poate depăşi 3 luni, cu excepţia programelor de studii universitare de doctorat din domeniile sănătate şi medicină veterinară”. Prima observație: de ce este mai grea studierea anatomiei și fiziologiei omului și/sau a vacii, decât fizica, chimia, filosofia, ștințele sociale? Nu cred că are cineva un răspuns coerent și probabil nici cea/cel care au introdus aceste ”inepții” în HG… În schimb, toată lumea știe (sau ar trebui să știe) că în sistemul universitar post-Bologna unitatea de măsurare a muncii depuse de studenți este ”creditul” – astfel fiecare curs are alocate un anumit număr de credite (echivalentul timpului necesar pentru îndeplinirea obiectivelor de învățare specifice unei materii), iar planul de învățământ, cumulând creditele de la cursurile componente, trebuie să ajungă la 30 de credite pe semestru (art 136 si art 148 din LEN/2011). Dar în HG-ul amintit, în contradicție cu legea, ”programul de pregătire bazat pe studii universitare avansate” nu se măsoară în credite (precum la licență sau master), ci în luni (!!!); iar studiile universitare AVANSATE de la doctorat nu pot depăși 3 luni, deci mai puțin chiar decât un semestru obișnuit (semestrul are 14 săptămâni, iar în 3 luni sunt doar 12). Câte cursuri se pot introduce în 3 luni pentru a asigura bazele cercetării doctorale ce va urma? Putem considera că aceste cursuri și seminare se pot ține în cele 5 zile lucrătoare, 8 ore pe zi? Sau doar o zi și o ora pe săptămână?…

Problema pare una scolastică, dar planurile de învățământ generează acele state de funcții din care cadrele didactice sunt plătite. Așa încât un plan de învățământ de 3 luni nu mai poate fi rezultatul unei decizii fundamentate academic cu accent pe cunoștiințele și comptențele la care ar trebui să ajungă studenții doctoranzi, ci devine produsul unei decizii luată de serviciile de salarizare (Resurse Umane în limbaj elegant), a căror unică preocupare este reducerea normelor (a nu se uita că majoritatea universităților de stat sunt sub-finanțate). Vă imaginați rezultatul!

Articolul următor este o capodoperă în amestecarea declarațiilor grandilocvente cu viclenii juridico-administrative: ”Art. 61. – (1) Programul de pregătire bazat pe studii universitare avansate este un instrument pentru îmbogăţirea cunoştinţelor studentului-doctorand şi care îi serveşte acestuia pentru derularea în bune condiţii a programului de cercetare ştiinţifică şi pentru dobândirea de competenţe avansate specifice ciclului de studii universitare de doctorat. (2) Eventualele evaluări aferente cursurilor, seminarelor sau laboratoarelor din cadrul programului de pregătire bazat pe studii universitare avansate au un rol exclusiv informativ, nu sunt obligatorii pentru studenţii-doctoranzi şi nu pot condiţiona finanţarea studenţilor-doctoranzi ori parcursul acestora în cadrul programului de studii”. Deci, chiar dacă de doar 3 luni, programul de pregătire bazat pe studii universitare avansate trebuie să ofere ”competenţe avansate specifice ciclului de studii universitare de doctorat”. Dar, oricât de complexe ar fi acestea, miza lor este… ZERO, pentru că evaluarea dobândirii lor nu există – mai elegant, evaluările, adică examenele, au ”un rol exclusiv informativ, nu sunt obligatorii pentru studenţii-doctoranzi şi nu pot condiţiona finanţarea studenţilor-doctoranzi ori parcursul acestora în cadrul programului de studii” Adică?? Chiar dacă doctorandul nu citește nimic, nu învață nimic, nu probează prin nimic stăpânirea noțiunilor teoretice, el merge triumfător mai departe! Sau, parafrazându-l pe Caragiale: și tot doctorandul să prospere…

Nicăieri nu există o mai nerușinată batjocorire a autorității cadrelor didactice (și se presupune că cele abilitate să conducă doctorate sunt elita universitarilor), precum în acest articol de HG. Dar aici se vede cel mai bine codița diavolului – dacă evaluările nu contează, înseamnă că oricine se înscrie la doctorat ajunge să susțină o teză, indiferent de obiecțiile comisiilor academice: altfel spus acest articol (corelat cu un standard de evaluare ARACIS care cere ca școlile să nu aibă decât 10% doctoranzi respinși pe parcursul școlarizării) instituționalizează impostura și sancționează exigența academică.

Prof univ dr Mihai Coman
Profesor emerit

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole recomandate

Ministrul de Interne s-a întâlnit cu Alexandru Cumpănașu, care este pus sub acuzare de DNA, și a anunțat că-i “îmbrățișează” o idee: TEL VERDE prin care elevii să sesizeze ce se întâmplă în școală

Ministrul de Interne, Marcel Vela, a anunțat că pregătește implementarea unui Telefon Verde prin care elevii să poată sesiza, anonim, nereguli petrecute în școli: fie că este vorba despre “traficanți…
Vezi articolul