Rectorul nostru cel de toate zilele

1.075 de vizualizări
Plagiatul - articol de Prof univ dr Mihai Coman
Plagiatul – articol de Prof univ dr Mihai Coman
În urmă cu două săptămâni, un proiect de lege pentru modificarea a două articole (207 si 213) din Legea Educației naționale (2011) nu a trecut de Camera Deputaților pentru că nu a întrunit ”majoritatea calificată”. Excelenta analiză semnată de Raluca Pantazi a dezvăluit mizele (mai degrabă personale decât politice) și jocurile de culise din spatele acestui straniu ”non-combat”.

Proiectul prevedea de fapt revenirea la versiunea inițială din LEN din 2011, astfel încât o persoană să nu poată fi ”rector al aceleiași instituții de învățământ superior sau al instituției succesoare în drepturi ale acesteia pentru mai mult de 8 ani, indiferent de perioada în care s-au derulat mandatele și de întreruperile acestora“.

Această variantă care limita la două mandate consecutive dreptul unui cadru didactic titular de a fi rector (art 213 menționat mai sus) a fost modificată de Guvernul Victor Ponta în anul 2014, prin Ordonanța de Urgență nr 49/2014, astfel încât, în forma actuală a legii, se spune: “Durata mandatului de rector este de 4 ani. O persoană nu poate ocupa funcţia de rector la aceeaşi instituţie de învăţământ superior pentru mai mult de două mandate succesive, complete.”

Cele două cuvinte cheie din finalul articolului deschid o portiță prin care se pot strecura (dacă doresc să candideze pentru un al treilea mandat consecutiv) rectorii care s-au auto-suspendat pe perioada mandatelor anterioare, pentru că au fost miniștri sau au avut alte funcții guvernamentale (Tudorel Toader de la UAIC, Mircea Dumitru de la UB, Mihnea Costoiu de la UPB, Remus Pricopie de la SNSPA, Mircea Popa de la USMS si probabil inca multi altii) sau în alte instituții de interes public (cazul profesorului Ioan Aurel Pop, ales președinte al Academiei Române).

Înainte de a analiza în detaliu implicațiile acestui caz anecdotic, două observații preliminare:

  • a) După cunoștințele mele în materie de legislație academică, procedura ”auto-suspendării” nu este nicăieri prevăzută, definită, reglementată; LEN/2011 si legile educației care au precedat-o prevăd doar ”rezervarea de post”, adică păstrarea statutului de cadru didactic titular în cazul numirii pe o poziție din sistemul guvernamental, diplomatic, administrativ etc; nu ți se poate rezerva însă o funcție pentru care ai fost ales de o anumită comunitate și pe care trebuie să o părăsești atunci cînd părăsești acea comunitate; în plus, există un articol care precizează că un cadru didactic cu funcție de conducere, care lipsește mai mult de 90 de zile din țară (chiar dacă plecat în misiune academică precum o bursă sau o invitație de visiting professor) pierde funcția de conducere și se organizează noi alegeri;
  • b) Limitarea la două mandate consecutive nu mai vizează, în LEN/2011, celelalte funcții de conducere din mediul universitar; deci pro-rectorii, decanii, directorii de departamente pot cumula un număr indefinit de mandate, fără restricții legislative; răspunsul la această diferență de tratament este și cheia pentru a înțelege miza confruntării de acum două săptămâni: în afară de rector, niciuna din funcțiile de conducere din mediul academic nu oferă privilegiul de a controla integralitatea resurselor unei universități.

Să aruncăm o privire pe deja evocatul și de acum celebrul articol 213, la subpunctul 6: ”Rectorul reprezintă legal universitatea în relaţiile cu terţii şi realizează conducerea executivă a universităţii. Rectorul este ordonatorul de credite al universităţii.”

Acest articol ne spune, la fel ca în toate legile educației din 1990 până în prezent, că rectorul este singura persoana abilitată să reprezinte universitatea, mai prozaic, să semneze toate documentele oficiale ale universității. Această formulare oferă o putere (mai ales financiară) și o povară enorme: în esență niciun document nu poate fi semnat de altă persoană; legea nu prevede procedura ”descărcării” de aceste sarcini către prorectori sau decani, iar dacă vreun rector a stabilit o asemenea procedură el se plasează în afara prevederilor din LEN/2011 (chiar dacă a obținut aprobarea Senatului care nu a știut sau nu a înțeles ce aprobă și chiar dacă evocă autonomia universitară).

În practică aceasta înseamnă că rectorul trebuie să aprobe absolut orice și să răspundă în fața legii pentru absolut orice, de la diplomele de studiu la achiziția de apă potabilă, de la contracte pentru cumpărarea calculatoarelor la ordine de deplasare în străinătate (și de decontare a cheltuielilor), de la convenții internaționale la cumpărarea de hîrtie igienică pentru cămine și facultăți.

Am polemizat de multe ori cu acest articol, mai ales din perspectiva necesarei autonomii (ceea ce nu înseamnă eludarea responsabilității) a decanilor în folosirea fondurilor extra-bugetare ale facultății. Prin aceasta vreau să spun că puținele facultăți dintr-o universitate care generează fonduri extra-bugetare (din contracte de cercetare sau din taxe de studiu) sunt supuse unui regim de ”naționalizare” a rezultatului muncii cadrelor lor didactice, astfel încât tot rectorul este cel care dispune de aceste fonduri, iar decanii depind de ”bunăvoința” lui pentru a le putea folosi pentru dezvoltarea facultății lor.

Nici până azi nu am înțeles dacă acest articol de lege este produsul unei gândiri absurde sau al uneia machiavelice. Absurdul derivă din faptul că niciun rector nu va reuși să verifice pentru a semna în cunoștință de cauză toate actele unei universități – deci i se cere să facă ceva ceea ce este, axiomatic, imposibil.

Machiavelismul ar veni din următoarele consecințe:

  • 1. Rectorii nu vor putea niciodată controla fluxul de acte prin care ”reprezintă legal universitatea în relaţiile cu terţi”; drept urmare, fie se descarcă de aceste obligații către diverși pro-rectori și devin vulnerabili prin încălcarea legii, fie semnează la orb, neavând cum să verifice totul și iar devin vulnerabili; să ne imaginăm că i se pune în mapă un teanc de fișe de pontaj, pe care îl semnează, fără să știe că un anume cadru didactic a fost pontat prezent (deci va primi salariul pe acea lună), dar el nu a venit la ore, ba chiar s-a plimbat prin Europa într-o ”binemeritată” excursie – este sau nu ”fals în acte publice”?; sau strivit de zeci și zeci de contracte de achiziții, le semnează, dar unele din ele au fost realizate prin încălcarea legislației, la prețuri supralicitate; sau semnează plata unor contracte de cercetare, ale căror obiective (livrabile) nu au fost atinse; etc; în toate aceste situații, un rector se poate trezi oricând chemat în instanță, bănuiesc sub acuzații penale, pentru semnăturile/aprobările pe care le-a acordat pe acte care, asemenea unui câmp minat, conțineau elemente ascunse și … explozibile.
  • 2. Cealaltă față a monedei: pentru că nimic nu se poate obține fără semnătura rectorului, puterea lui asupra populației universitare este, teoretic, fără margini; fondurile sunt limitate și obținerea unor surplusuri (pentru deplasări în străinătate, pentru achiziții de echipamente, pentru reparații sau dotări cu mobilier, pentru chiar dreptul de a își folosi fondurile câștigate într-un grant), totul depinde de bunăvoința rectorului; atribuirea de spații, obținerea personalului administrativ necesar, repartizarea locurilor (licență, master) subvenționate, organizarea de evenimente etc – totul conduce inevitabil către rectorat.

Înțelegem acum de unde provine această bătălie pentru obținerea unui mandat suplimentar și menținerea în acea funcție: este vorba de controlul asupra resurselor, din ce în ce mai subțiri. Multă vreme, mai ales în anii ’90, s-a crezut că rectorii și conducerile universităților sunt vectori de influență politică; nu cred că sunt așa-ceva, nici că ar fi fost vreodată un factor semnificativ în influențarea politică și electorală a studenților (lucru evident interzis de toate legile educației, dar…). Dar au fost întotdeauna gestionarii unor resurse semnificative, atât de capital economic, cât și de capital social.

Adeseori rectorii au obiceiul să spună că nu iau deciziile în mod autonom și autoritar, că ei se supun deciziilor Consiliului de Administrație. Acesta este format din totalitatea decanilor din acea universitate; de obicei, facultățile cu situație financiară pozitivă (adică ne-îndatorate endemic) sunt foarte puține; majoritatea decanilor au nevoie de sprijinul rectorilor pentru a obține fonduri (în fapt, suplimentări pentru a acoperi găurile din fondul de salarii sau pentru diverse achiziții) – deci ei vor aproba orice solicitare este formulată, de conducere sau de către colegi, votul lor pozitiv fiind o garanție că și cererile lor vor fi susținute și promovate de colegii din CA și de rector și ceilalți membrii din conducere; puținii pentru care aceste fonduri sunt un drept (datorită resurselor extra-bugetare) riscă să devină ”inamici publici” dacă au observații critice (legate de raționalitatea economică) sau dacă nu votează în favoarea solicitărilor respective. În felul acesta sub-finanțarea universităților, corelată cu prevederile din articolul amintit, devine un factor de autoritarism și, trist, dar adevărat, de falsă democrație.

NB. Chiar dacă s-ar vota schimbarea paragrafului din articolul 213 și s-ar interzice candidatura pentru un al treilea mandat, mulți dintre cei doritori să rămână pe o funcție de conducere universitară vor folosi o mai veche strategie și vor candida la funcția de președinte al (Senatului) universității. Modelul s-a aplicat încă de la începutul anilor 2000, când au fost create aceste funcții ad-hoc, neprevăzute pe atunci în legile educației; acum el este mai la îndemână, pentru că LEN/2011 prevede această funcție (chiar dacă restrânge atribuțiile președintelui); este de așteptat ca în unele univeristăți să se creeze sau să se mențină un tandem de tipul ”o tură de stadion tu – o tură de stadion eu”, care să înceapă (sau să continue) sarabanda rocadelor la vârf.

Prof univ dr Mihai Coman
Profesor emerit

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI:RO76BTRLRONCRT0471641001

CONT EURO:RO26BTRLEURCRT0471641001

Deschis la BANCA TRANSILVANIA
Donează prin Patreon

Donează

1 comentariu
  1. O corectura si o completare.
    Este Valentin Popa (Suceava) si nu Mircea Popa.
    Completarea: limitarea la doua mandate nu este o noutate adusa de Legea 1/2011. Ea era regula si inainte de aceasta, inclusiv in legea 84/1995.
    Altfel, articolul este foarte bun, iar tema rectorilor care incearca sa fenteze bunul simt ar merita o discutie cat mai ampla.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

The Guardian: Da, așteptați-vă la mai multă supraveghere pe timpul crizei, dar păziți-vă de ea odată ce pericolul va fi trecut. Chiar vom dori să urmăm modelul Chinei, care folosește tehnologia digitală pentru control social?

Acum un an, sistemul Chinei bazat pe un scor de credit social și programul ei de spionaj în masă erau considerate în Vest „orwelliene”. Acum sunt privite ca asigurând instrumente…
Vezi articolul

Un nou concurs școlar, anunțat de Ministerul Educației: Olimpiada Națională de Creativitate Științifică. Calendarul olimpiadelor naționale și internaționale

Un nou concurs școlar a fost anunțat de Ministerul Educației, care a publicat Calendarul olimpiadelor și competițiilor școlare internaționale, naționale și regionale pentru anul școlar 2018 – 2019. “În calendarul olimpiadelor…
Vezi articolul