Scurt context istoric. Dezbaterea actuală privind noul proiect al Planurilor-Cadru la liceu implică numeroși actori educaționali, de la profesorii de la catedră la universitari și ONG-uri, la părinți, elevi, organizațiile sindicale. În același timp, Ministerul Educației și Cercetării a realizat un lucru foarte important, deplasând dezbaterea de la numărul de ore la o nouă abordare argumentată de tip curricular privind schimbarea și, respectiv, descentralizarea curriculară și trecerea la nivelul școlii a deciziei curriculare.
- „Merită să riști, dacă asta îți va schimba viața spectaculos. Riscând pentru nimicuri, te vei mira de ce bați pasul pe loc”. – Richard Branson
În același timp, este un lucru foarte salutar faptul că ministrul Educației și Cercetării a anunțat că în contextul unor îngrijorări crescânde privind pericolul avansului analfabetismului funcțional, va acorda o atenție aparte pentru revenirea și consolidarea unor discipline fundamentale pentru identitatea națională și cultura generală a elevilor, de exemplu Istoria Românilor.
Pentru elevii secolului al XXI-lea, sursele principale de informare pentru istorie sunt în ordine: familia, școala și mass-media. După 1989 și chiar până în prezent, istoria ca obiect de studiu în școală este și continuă să fie un subiect disputat la nivelul specialiștilor, dar, mai ales, al nespecialiștilor, cum mai toată lumea se pricepe la istorie – ce predăm, cum trebuie să predăm, etc. De aceea, sunt de părere că este absolut necesar să definim în mod clar, în cadrul dezbaterilor privind un nou model al predării istoriei ce este istoria – o poveste care să-i încânte pe elevi?; o dictare din partea profesorului și receptare mecanică din partea elevului?; o înșiruire de date și nume, care să fie memorată de către elevi?
Foarte recent, am fost extrem de interesat să aflu în presa centrală punctul de vedere al unei colege, reprezentante venite din sfera educației timpurii, despre principiile fundamentale al predării istoriei în liceu. Mai mult, un punct de vedere nou a vizat și faptul că, indiferent de numărul de ore, dacă ești un profesor bun, succesul îți este garantat la clasă. Personal, sunt de părere că de răspunsul la această întrebare depinde deopotrivă menirea și statutul istoriei în școală, dar și rolul profesorului de istorie.
Absolut că predarea istoriei naționale în școli nu este doar o obligație educativă sau academică, ci, mai ales, o necesitate pentru păstrarea identității naționale și pentru conturarea unei societăți informate și responsabile.
Una dintre marile probleme pentru noi, dascălii, cred că este cum să facem ca elevul să vină cu plăcere la ora de istorie. Și, pentru că memoria istoriei joacă un rol important, câți își mai aduc amine că au trecut trei decenii și jumătate de când în Sala de Consiliu a Ministerului Învățământului, în prezent al Educației, universitari și cadre didactice, tocmai eliberați de chingile regimului totalitar, am discutat despre denumirea disciplinei istorie, cum trebuiau să arate noile programe de istorie, eliberate de încărcătura ideologică etc.? În anii ce au trecut istoria a câștigat, totuși, prin noul curriculum, manualele alternative – în ciuda unor imperfecțiuni, cursurile opționale avizate de Ministerul Educației, activitățile de formare ale cadrelor didactice. etc.
Participarea în perioada 1993-2023 a profesorilor de istorie, specialiștilor, reprezentanților oficiali ai Ministerului Educației la reuniunile europene a avut un real ecou – experiența didactică în domeniul istoriei a profesorilor români și manualele alternative ( în România s-au desfășurat două conferințe europene pe această temă) au început să fie apreciate la nivel european. Membră a Consiliului Europei din 1993, România a aderat printre primele state la rezoluțiile forului de la Strasbourg pe problema predării istoriei, ca să amintim doar câteva: Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1283 (1996) privind Predarea Istoriei, Recomandarea nr. 15 (2001) privind Predarea istoriei în Europa în secolul al XXI-lea, Recomandarea nr. 1880/2009 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind Predarea istoriei in zonele de conflict și postconflict.
În Recomandarea 15/2001 se solicita statelor membre ale Consiliului Europei „să adopte o viziune integrată asupra istoriei“. În Anexa la recomandarea sus-numită, la capitolul „Scopurile predării istoriei în secolul al XXI-lea“, este stipulat: „Predarea istoriei într-o Europă democratică ar trebui să ocupe un loc central în pregătirea unor cetăţeni responsabili şi implicaţi activ în viaţa publică şi în cultivarea respectului pentru diferenţele între popoare, fiind bazată pe afirmarea identităţii naţionale şi a principiilor toleranţei“. Și ca să mai adaug un singur exemplu, expertiza specialiștilor români a fost solicitată la începutul anilor 2000, de exemplu, în Republica Moldova, când se discuta în țara vecină despre denumirile cursului de istorie – Istorie Universală, Istoria Românilor și integrarea istoriei naționale în istoria europeană/universală.
În actuala dezbatere privind proiectul Planurilor-Cadru a început să se discute despre noul model al predării istoriei în școala liceală, mai precis despre cum va arăta istoria ca tematică în continuarea sau în legătură cu modelul adoptat prin Planurile-Cadru în 2016, pentru gimnaziu. S-au formulat păreri despre Istoria Românilor și Istoria Universală în clasa a IX-a și respectiv, a X-a, Istoria Universala, clasa a IX-a, a X-a, Istoria Românilor, clasa a XI-a – a XII-a. Am luat cunoștință și despre o propunere de abandonare a criteriului cronologic în abordarea istoriei în școală în favoarea celui tematic și revenirea la cursurile de Probleme Fundamentale ale Istoriei în clasa IX-a a X-a, care a fost specifică perioadei finale a regimului comunist în România. Dincolo de importanța absolută a predării Istoriei Românilor, având în vedere și problemele legate dificultățile în predarea temelor din curriculumului actual de istorie pentru clasa a XI-a, cred că ar trebui discutat în mod argumentat și logic cu privire la denumirea disciplinei istorie la clasele liceale.
De realitate la o nouă abordare
Câți dintre noi se întrebă cum arată în prezent ora de istorie și cum va arăta rolul cadrelor didactice, cu un anumit tip de formare, în implementarea noului model, pe cale să fie propus? Absolut că va fi nevoie de formarea continuă a cadrelor didactice, dar procesul este și va fi de durată.
În ciuda unor progrese către formarea de competențe la clasă, ora de istorie continuă să fie dominată de informații de specialitate – se manifestă discursul de tip magistral, ceea ce face ca demersul didactic să fie centrat în mare măsură pe profesor, iar partea de evaluare să fie bazată pe cea orală și parțial, pe cea scrisă. Să nu uităm nici faptul că pentru o mare parte dintre cei implicați în discuțiile privind statutul istoriei în școală tot ce se află în istoria de tip academic ar trebui să se regăsească automat în curriculumul școlar.
Atunci când și cum va fi structurat, noul model ar trebui să reafirme în mod clar faptul că istoria are scopul de a pregăti pe tineri, pentru a trăi într-o societate democratică, aceasta incumbând și atenția acordată cultivării patriotismului național, dar nu cel ce frizează naționalismul și extremismul, ca să nu zicem suveranismul. Cred că ar trebui să aibă loc o discuție aplicată privind principiile care să stea la baza aplicării noului model de predare al istoriei.
Și atunci, cum ar trebui să fie ora de istorie în noul model aplicat la liceu? Aceasta – mai ales că istoria joacă un rol fundamental în formarea identității unui popor și în lipsa unei înțelegeri clare a trecutului, o națiune își poate pierde chiar direcția și valorile.
Credem că Istoria ar trebui să fie un obiect de studiu în care elevii să înveţe că istoria este o poveste simplă, dar, în care există, de obicei, mai multe puncte de vedere asupra evenimentelor din trecut. Centrul de greutate ar trebui mutat total, cu răbdare, tact, măiestrie pedagogică, către elev, iar, profesorul să devină un simplu coordonator al lecției. Elevul ar trebui pus permanent în postura de a-și folosi gândirea critică proprie. Sprijinit de toată tehnologia didactică modernă, profesorul trebuie să învețe pe elev ce este important și ce nu este important într-o sursă istorică, ce este și ce nu este propagandă în istorie etc. Concomitent, istoria ar trebui să asigure formarea spiritului de toleranță, cultivarea memoriei înaintaşilor, dezvoltarea unei conştiinţe a valorilor naționale.
Pe calea către atingerea unui deziderat în noul model, experiența și lecțiile prezentului ar trebui să se împletească în mod armonios.
P.S. „Chiar și un Nomena Odiosa trebuie să fie ascultat” – un secretar al Signoriei florentine.
Am înțeles că pentru unii o dezbatere de idei sau formularea unui punct de putere, absolut normal într-o societate democratică, dominată de statul de drept, poate constitui un atac. Departe de mine să fi dorit vreodată să atac sau să ofensez pe cineva. Cred cu tărie în faptul că toți putem să formulăm puncte de vedere. Eu o fac, strict, de pe poziția omului de la catedră, unde slujesc de peste patru decenii și jumătate și a colaborării de atâția ani cu instituțiile europene abilitate, de exemplu Consiliul Europei și EUROCLIO.
__________
Despre autor:
Mihai Manea este profesor de istorie, doctor în istoria relațiilor internaționale si studii europene, autor de lucrări științifice, metodice și articole în periodice, membru al Comisiei Naționale de Istorie, președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România (APIR – Clio).
Matei Pop
Redacția
Ioana Câmpean