Editoriale Educație Știri Universitate

Plagiatul cel de toate zilele

Citire în 10 min
Fenomenul plagiatului, cunoscut, recunoscut, minimalizat sau exagerat, este rareori abordat frontal în mediile academice românești. Universitățile sunt în defensivă, pentru că problema plagiatului a devenit, mai repede și mai violent decât ne așteptam, o problemă publică. Acest lucru a apărut nu datorită unei preocupări pornite din mediile intelectuale referitoare la apărarea eticii universitare sau la verificarea responsabilității sociale a instituțiilor academice, ci datorită utilizării temei plagiatului în confruntările politice.

Pentru mulți politicieni, titlul academic pare a suplini absența titlurilor aristocratice – ei consideră că și unele și altele se cumpără spre a împăna un pedigree subțire. Totuși, goana după diplome ”înalte” și, de aici, încălcarea standardelor științifice și a normelor etice, nu este o realitate generată de și specifică unei deformații autohtone (a se vedea câteva exemple în http://adevarul.ro/international/europa/cazurile-plagiat-randul-oficialilor-europeni-ridica-semne-intrebare-privind-importanta-titlului-doctor-politica-1_513f159b00f5182b85facbe3/index.html).

Dincolo de aceste aspecte, până la urmă legate de circumstanțe, chestiunea plagiatului este una complicată, datorită unor factori precum plurivalența definițiilor, caracterul contradictoriu al legislației românești sau absența unor instanțe morale și profesionale incontestabile, de tipul ”câine de pază”, împotriva exceselor și abuzurilor de acest fel. Mai responsabile decât universitățile au fost mass media și unele ONG-uri, care, prin numeroase dezvăluiri, au sensibilizat opinia publică; paradoxală este absența unor reacții imediate, concrete, din partea instanțelor universitare: dincolo de declarații patetice și prea des politizate, liderii universităților nu au dat semnale clare că sunt hotărâți să se ia la trântă cu acest fenomen (în fond cea mai amplă reacție instituțională a venit, neașteptat, din partea ANI care a trimis spre analiza și decizia CNATDCU aproape 20 de teze pe care o evaluare internă le consideră atinse de ”suspiciunea de plagiat”!).

Parcă bântuite de un val de gândire magică, universitățile se agață de speranța că bagheta fermecată a programelor/softurilor care detecteză similitudini va rezolva toate problemele și va alunga demonii plagiatelor. Nu e atât de simplu! Eu cred că atunci când vorbim despre plagiat trebuie să înțelegem că nu este vorba de accidente, ci de un sistem, adică de instituționalizarea furtului, de un grup de oameni care, deși au menirea să preîntâmpine acest fenomen, îl tolerează, îl încurajează și îl promovează ca normalitate.

Problema plagiatului a depășit demult stadiul unui subiect de dezbatere morală în cercurile academice de elită și a devenit un subiect de cercetare științifică. Spre exemplu, o investigare sumară în marile baze de date (anglofone) ale cercetării științifice arată că pentru termenul ”plagiarism” există peste 9.000 intrări în J-Store, aproape 7.000 în Taylor&Francis, peste 4.000 în Willey Online Library, Science Directory (Elsevier), Springer etc. Evident, unele articole apar în mai multe baze de date și de multe ori în articolele indexate poate fi vorba doar de o simplă referire la acest fenomen, nu de o analiză complexă – dar, chiar și așa, amploarea bibliografiei consacrată acestui subiect este remarcabilă.

Din consultarea unor articole din aceste bănci de date se poate observa că majoritatea zdrobitoare a studiilor se referă la plagiatul (și comportamentul ne-etic în general) în cazul studenților. Articolele de această factură se bazează pe cercetări sociologice cantitative, în speranța identificării unor factori determinanți, cu potențial explicativ, care pot fi generalizați și care pot oferi un pattern socio-psihologic al acestui comportament. Cu toate acestea, investigațiile științifice nu au reușit să descopere variabile relevante – nici sexul, nici dimensiunea etnică, nici apartenența la o anumită categorie socio-economică, nici trăsături psihologice și nici (chiar) factorul religios nu pot oferi acele constante care să ducă la generalizări viabile; deci la proceduri standard de evitare a plagiatelor.

Dintre extraodinar de puținele analize ale comportamentului non-etic al cadrelor didactice se desprinde studiul ”Professors behaving badly” (John Braxton, Ave Proper, Allan Bayer, Baltimore, The Johns Hopkins University Press, 2011). Pe baza unor chestionare complexe și a unui număr remarcabil de răspunsuri, autorii identifică 5 norme etice inviolabile (disrespect toward student efforts, misappropriation of student work, harassment of students, whistle-blowing suppression, and directed research malfeasance), dintre care cel puțin două (marcate cu italice mai sus) implică plagierea. Având în vedere aceste perspective, vă propun să distingem între instanțele minore și majore de manifestare a plagiatului.

Instanțele minore se referă la comportamentul studenților (licență și master); dimensiunea minoră provine din 3 elemente:

a. Miza plagiatului – este vorba de promovarea unei discipline, în condițiile în care ”necesitatea” plagiatului este (extrem) de redusă; sistemul de credite transferabile și regimul regulamentar favorabil studentului oferă numeroase oportunități de reparare a eșecului (practic 9 sesiuni examene tip restanță la licență și 6 la master) ; deci, chiar și fără plagiere, studenții ar putea remedia examenul sau tema practică nepromovate în primă instanță, fără dificultăți insurmontabile;


b. Conștiința plagiatului – atât experiența, cât și numeroase cercetări, arată că, pentru studenții din aceste cicluri, conștiința fraudei nu apare cu claritate: mulți cred că scopul activității studențești este acumularea de cunoștințe și probarea posedării acestui bagaj; a nu atribui sursa acestor cunoștințe și/sau a prelua ”copy-paste” nu apare ca o încălcare gravă a unor norme, ci doar ca o formă a activității de învățare și redare;

c. Vinovăția în raport cu un comportament (etichetat de ”ceilalți” ca) non-etic: o veche și puternică tradiție universitară crează și menține o contra-cultură studențească, în care ”păcălirea” autorităților funcționează ca un act de bravura, de reușită studențească și prestigiu în comunitatea de referință.

Deci, fără a lua apărarea studenților în culpă, trebuie să înțelegem că în cazul plagiatelor studențești, miza actului, conștiința erorii și dimensiunea vinovăției sunt minimalizate de factorii enunțați mai sus.

În schimb, dimensiunea majoră a plagiatului, plasată la nivelul corpului profesoral și al studenților doctorali (deja parte a primului) se validează prin:

a. Miza plagiatului – este vorba de obținerea de distincții academice, care sunt aducătoare de poziții în ierarhia universitară, de funcții de management universitar, de venituri și, mai ales, de prestigiu, adică de capital cultural (care poate fi transformat în alte forme de capital, fie social, fie politic, fie economic);

b. Conștiința plagiatului – cei aflați în poziții didactice sau doctorale știu foarte bine că își însușesc munca altora (fără a menționa sursele) și o fac cu abilitate, adică luându-și diverse măsuri de precauție pentru a masca frauda;

c. Vinovăția – mediul academic nu valorizează o cultură a fraudei și nu legitimează indivizii prin ”eroismul” încălcării normelor etice;

Pornind de la aceste distincții și luând ca punct de plecare pentru discuția de mai jos ideea că esența actului de a plagia constă în dimensiunea sa conștientă (ceea ce înseamnă că autorul știe că fură și încearcă să ascundă furtul) aș vrea să atrag atenția asupra următoarelor aspecte (adeseori ignorate în dezbaterile din mediul nostru universitar)*:

1. Plagiatul nu este o chestiune de neatenție, nepricepere sau de întâmplare nefericită; plagiatorul este o persoană care știe ce face și care folosește tot felul de tehnici: pasaje plagiate răsfirate, amestecarea surselor, citarea corectă a unei fraze, urmată de plagierea a 2-3-4-n paragrafe, plagierea de pagini întregi urmată de o referire vagă la sursă etc – totul pentru a ascunde urmele faptei sale;

2. Plagiatul nu este o chestiune de procent: frecvent se folosește ca scuză ideea că partea plagiată nu reprezintă decât (să zicem) 15% din lucrare și/sau că ea nu se află în nucleul lucrării, ci doar in partea (să zicem) de prezentare teoretică; acest argument transformă transgresiunea etică într-o chestiune de zarafi, în care judecata se mută de la esența încălcării normelor la negocierea cotelor de încălcare ”admisibile”; altfel spus: dacă cineva pătrunde prin efracție într-o casă și fură numai din bucătărie, nu și din sufragerie, nu e hoț, pentru că nu a furat din partea centrală și nu a furat mai mult 15% din valoarea bunurilor din casa!)

3. Plagiatul nu este o chestiune de formă, ci de conținut: nici designul textului, nici formatul literelor, nici paginația și niciun alt element de prezentare a textului nu pot oferi indici de diferențiere care să eludeze plagierea conținuturilor;

4. Plagiatul nu este chestiune de ierarhie a surselor: tratat celebru, manual obscur sau site de acces liber la baze de date, toate sursele nenumite fac obiectul sancțiunii etice;

5. Plagiatul nu este o chestiune de memorie socială: el nu este actual doar câtă vreme se vorbește de el sau câtă vreme ne amintim de el sau un anumit număr de ani; plagiatul este peren, condamnarea lui trebuie să lovească prestigiul de acum sau din posteritate al persoanei în cauză;

6. Plagiatul nu este o chestiune politică și/sau juridică– el poate conduce la extrapolări în aceste zone, dar în esența sa el este o problemă de etică academică și trebuie abordat cu instrumentele create de mediul academic; un mediu academic care nu crează asemenea instrumente sau le crează ca un cașcaval prin găurile căruia cei vinovați se pot strecura cu ușurință, este un mediu viciat, ros de un cancer moral fără vindecare;

7. Plagiatul nu se limitează numai la însușirea necuvenită a unor creații intelectuale făcute publice în formă tipărită, electronică sau digitală, beneficiind de protecție legală în virtutea unei oficializări a caracterului lor public (ISBN, ISSN și alte forme); el include și reproducerea, fără citare sau referire, a rezultatelor muncii studenților (referate, comunicări științifice, lucrări de diploma, dizertații, teze de doctorat etc); în aceiași categorie a încălcării codurilor de etică academică intră și actul prin care o persoană aflată în poziție de autoritate își trece numele în calitate de (co)autor alături de cel al autorului real, fără a fi adus contribuții semnificative, ce pot fi probate în text, în raport cu materialul elaborat de autorul inițial;

8. Plagiatul nu acționează numai asupra unor creații intelectuale ale unor terțe părți: el include și auto-plagierea; prin înmulțirea numărului de opere (care sunt repetări ale aceleiași lucrări deja publicate) o persoană va obține aceleași foloase necuvenite ca în cazul plagierii textelor altor autori;

9. Plagiatul nu se limitează la acțiunile persoanei care îl efectuează; îndemnul la plagiat sau tolerarea și mușamalizarea cazurilor de plagiat sunt fapte la fel de grave, sunt transgresiuni ale eticii universitare la fel de dăunătoare calității vieții academice.

Plagiatul major este deci un fenomen cu caracter sistemic, în care sunt implicate rețele formate din cadre didactice, doctoranzi, ”ghost-writers” de teze, lideri ai administrației și politicii etc, urmărind, fiecare în felul lui, obținerea unor beneficii. Studiile arată extinderea acestui sistem în democrațiile emergente (vezi Rasma Karklins, The System Made Me Do it: Corruption in Post-communist Societies, Taylor and Francis, 2005 sau Zdenka Mansfeldová (ed), Informal Relations from Democratic Representation to Corruption : Case studies from Central and Eastern Europe, Columbia University Press, 2014; iar la noi cercetările semnate de Emilia Sercan și Marian Zulean relevă același pattern). Până acum reacțiile cele mai ferme au venit din afara mediului universitar; este timpul ca și în interiorul turnului de fildeș să existe, dincolo de fireasca solidaritate de breaslă – sau poate chiar în numele ei – o reacție de sancționare morală și marginalizare a acestor rețele.

* Orizontul de referință al acestor reflecții este dat de științele socio-umane; este posibil ca pentru științele exacte și cele ale naturii să fie nevoie de precizări, dezvoltări specifice sau ca unele aspecte să nu fie adecvate; acest text dezvoltă idei pe care le-am expus pe siteul Scolii doctorale în Stiințele Comunicării a FJSC (http://www.fjsc.unibuc.ro/home/doctorat/tipologii-ale-plagiatului)

Prof univ dr Mihai Coman
Profesor emerit

Doneaza prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO76BTRLRONCRT0471641001
CONT EUR: RO26BTRLEURCRT0471641001

Deschis la Banca Transilvania pe numele "ASOCIATIA EDUPEDU PT EDUCATIE".

Te mai poate interesa

Premierul Dăncilă susține că părinții i-au cerut să renunțe la Programul „Merg la școală”, prin care toți elevii primeau vouchere de 250 de lei pentru cărți, manuale, rechizite și echipament sportiv

Mihai Peticila

UBB Cluj și Universitatea București au regresat serios în Top Shanghai față de anul trecut. Singurele universități românești sunt la coada clasamentului dominat de instituții academice din SUA și Marea Britanie

Matei Pop

Cercetătorii și specialiștii IT au nevoie de un jurământ al lui Hippocrate – propunerea unei profesoare britanice

Matei Pop

Lasă un comentariu

* Folosind acest formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dumneavoastră pe acest site.