Scapă cine poate

Sofatutor.de este o platformă germană construită acum aproape 10 ani cu fonduri alocate de Uniunea Europeană. Are aproape 200.000 de abonați, dintre care peste 90% consideră că au fost ajutați să obțină rezultate mai bune la examene și la școală în general sau că au reușit cel puțin să înțeleagă concepte de bază din diferite discipline. Platforma oferă astăzi 12.590 de lecții video, 41.091 de exerciții, 32.168 de fișe de lucru și asistență non-stop pentru elevi. În fiecare lună se adaugă cam 40 de lecții noi, 200 de exerciții și 400 de fișe de lucru. Abonamentele sunt de 15 și de 20 de euro. Altfel spus, la prețul unei ședințe de „pregătire” un elev german primește asistență pentru învățare o lună întreagă.

Tot de vreo 10 ani, TES (fostul Times Educational Supplement, fondat în 1910) furnizează materiale pentru profesori exclusiv digital. În jurul platformei s-a format o comunitate de 8.000.000 de oameni, iar numărul descărcărilor a depășit 1.000.000.000.

Cengage Unlimited – deschis în decembrie 2017 – este un serviciu pentru elevi al unuia dintre giganții editoriali mondiali, Thompson Educational. Pentru 180 de dolari pe an abonatul are acces în format electronic la toate materialele grupului. Dacă ne gândim bine, e o sumă mai mică decât cea plătită într-o lună de părinții unui elev care face „meditații” la două materii.

Pearson, cel mai mare grup editorial din lume, pune și el la cale o platformă care țintește noile generații de elevi și profesori. Amazon, Apple și Google dezvoltă platforme speciale pentru distribuția materialelor de învățare. Studiile și rapoartele la nivel mondial arată că pentru fiecare minut alocat telefonului mobil de către un cititor „tradițional” un cititor „milenar” petrece 3-5 minute folosind același dispozitiv. Dat fiind că această durată s-a dublat în ultimii câțiva ani, singurul lucru la care ne putem aștepta este scăderea diferenței dintre cele două categorii. Asta înseamnă, printre altele, și că numărul consumatorilor de produse cu expresie electronică este în creștere. (Totuși, piața cărților în format electronic s-a lovit în ultimii ani de o barieră.)

Der Spiegel dedică articolul de fond al numărului din 6 octombrie – „(Telefonul) Ținut strâns” – relației problematice dintre adolescent și telefonul mobil. Sunt citate o mulțime de date foarte interesante, iar una dintre concluziile la care ajung autorii este următoarea: părerile specialiștilor sunt foarte împărțite (de la „telefonul e o sursă a demenței digitale” până la „sigur nu ne prostește și nici nu ne îmbolnăvește”), așa că cel mai bine ar fi să ne păstrăm discernământul, să recunoaștem că nu știm prea multe despre efectele schimbările care afectează evoluția copiilor și să „pășim cu atenție” pe drumul pe care merg toți.

Informațiile de mai sus ar trebui să ne indice foarte clar un lucru: lumea trece prin prefaceri majore, care afectează nu numai activitățile sociale, ci și abilitățile fiecăruia de a învăța și interacționa cu ceilalți. Între timp, în România învățământul este gratuit și se ține foarte bine pe poziții: elevii, profesorii și părinții plătesc cu nervi, timp și bani materiale „aprobate de minister” (un minister care merge în toate direcțiile, vrea să controleze tot și nu încetează să stupefieze publicul cu declarații și decizii absurde), procesul de învățare e grav distorsionat, iar cele mai circulante informații privesc exclusiv extremele: unii îi dau înainte cu „olimpicii” (care nu sunt chiar așa de performanți cum își imaginează publicul larg, dar asta e altă poveste), iar alții arată cu degetul masa enormă de „analfabeții funcțional”, categorie la care s-ar părea că deținem toate recordurile în Europa și nu numai.

Cum s-a ajuns aici și ce s-ar putea face pentru îndreptarea situației nu are sens să discutăm atâta vreme cât învățământul e o remorcă a sistemului politic, aruncată anual sau chiar semestrial dintr-un șanț în altul și plină de găuri prin care se alimentează cine trebuie. Se poate însă ca unora – în special părinți și creatori de materiale – să le prindă bine comentariile de mai jos asupra tabloului general.

Multe studii recente ne dau o măsură destul de exactă a mijloacelor pe care le preferăm pentru culegerea informației, indiferent de scopul urmărit – documentare, învățare sau distracție. Specialiștii însă nu s-au pus de acord asupra nocivității acestor mijloace: unii vorbesc despre o „apocalipsă digitală”, alții garantează că după vârsta de 12 ani ecranele luminoase nu produc niciun rău fizic sau psihic. Bineînțeles, situația e mult mai complicată, iar valabilitatea acestor verdicte are nevoie întotdeauna și pretutindeni de stipulări. Este evident însă că unii reușesc să meargă înainte, folosind metode proprii sau verificate. Dar care sunt metodele verificate?

Daniel T. Willingham este un psiholog american specializat în procesele de învățare. Nu e singurul – materialele de gen, fie rezumate la o disciplină, fie orientate spre procesul general de învățare, sunt din ce în ce mai abundente în limbile de circulație internațională –, dar a obținut un succes deosebit la nivel mondial cu cărțile scrise pe această temă, și în special cu Why Don’t Students Like School?, care a înregistrat un număr record de traduceri pentru o carte de gen. Cum orice succes atrage un cor de contestatari, au apărut voci care susțin că dovezile „științifice” nu sunt suficiente, că unele premise nu sunt adevărate ș.a.m.d.
Totuși, cartea lui Willingham nu ar trebui neglijată de părinții și profesorii care vor să-i facă pe copii să citească și să învețe lucruri utile. Motivul este unul simplu: bunul-simț ar trebui să ne spună că cel puțin două dintre principiile autorului sunt verificate zi de zi de fiecare aplicație sau carte care se bucură de succes în rândul copiilor și tinerilor: cunoașterea poate fi dobândită accidental, iar cunoștințele trebuie să fie interconectate printr-un fir logic. Schemele complicate, listele de informații și expunerile seci nu pot fi interesante decât pentru specialiști. Prin urmare, atunci când avem de-a face cu „minți crude” trebuie să acordăm o atenție deosebită trucurilor menite să stârnească interesul. Dar care este cea mai bună cale de a face un copil să fie „ochi și urechi”?

Importanța utilizării poveștilor în dobândirea cunoștințelor și abilităților nu este o invenție de dată recentă. Folosirea acestor tehnici în toate domeniile unde apare nevoia de a comunica eficient (motivată de lupta pentru public) este ilustrată excelent în teorie și în practică de Robert McKee, „antrenorul” multor scenariști de Oscar de la Hollywood și totodată gurul storytellingului aplicat în afaceri. Desigur, e ușor să ne imaginăm cum s-ar putea preda cunoștințele de limbă sau istorie cu ajutorul poveștii. Dar putem recurge la același mijloc atunci când vine vorba de matematică? Willingham e convins că da, și oferă exemple grăitoare în această privință. În plus, tot mai mulți editori și factori din culturi importante restructurează și combină materialele de învățare pentru a le adapta noilor curente de comportament și distribuire a atenției. Dar cum se face asta?

Abordarea după concepte interdisciplinare – în genul STEM/STEAM – este tot mai răspândită. În Occident apar tot mai multe materiale de genul Mathematics readers (povești sau texte de informare pe un anumit subiect în care sunt presărate probleme aduse în contextul respectiv), iar succesul lor în rândul elevilor pare indiscutabil. Finlandezii se îndepărtează tot mai mult de predarea pe discipline, orientându-se spre combinații care pun abilitățile și capacitatea de a gândi înaintea cunoștințelor abstracte. Stilul de predare a matematicii în Singapore e importat – explicit sau ascuns – în tot mai multe țări, iar în spațiul anglo-saxon apar tot mai multe materiale fragmentate, dedicate unei singure abilități.

Desigur, „experții” spun că la noi așa ceva „nu ar prinde”, ca tot ce nu e „conform cu programa școlară”. În realitate, vânzările de carte și jocuri de valoare arată că cei mici sunt foarte prinși de materialele de acest tip – mai ales dacă sunt integrate într-o poveste bine spusă –, indiferent de cultură și poziționare geografică. Necazul e că, indiferent cât de exactă și detaliată e fișa de sarcini, datele de acolo nu sunt suficiente pentru crearea unui conținut atrăgător. Un text poticnit, împestrițat cu imagini și desene din registre diferite nu slujește în niciun fel scopul materialului. Rămâne așadar ca elevul român să se descurce cu ce are.

Veți fi remarcat, probabil, că în acest articol nu apar cuvintele „educație”, „manual”, sau „cumpărători”. Nu e o întâmplare. Ele devin o raritate în contextul dat și la nivel mondial, unde sunt înlocuite într-o măsură tot mai mare cu „învățare”, „materiale”, respectiv „abonați”. Detaliul nu este un moft. Toate materialele descrise aici și toate metodele de structurare a conținutului sunt bazate pe strategii justificate de studii și descoperiri științifice de ultimă oră. Nu e întâmplător faptul că desenele animate, jocurile și chiar cărțile cu un enorm succes la publicul tânăr se bazează pe cercetări psihologice care determină subiectele atractive și cârligele de atracție esențiale pentru o expunere captivantă.

Dincolo de studii există și idei fascinant-îngrijorătoare. Isteria „meseriilor care vor dispărea din cauza algoritmilor” ori cea a „apocalipsei digitale” sunt doar cele mai vizibile. Combinate cu bătrânul concept al „învățării continue” și cu noianul de rețete pentru a fi fericiți, bogați, puternici sau măcar senini, îi scot din minți pe unii, îi motivează pe alții, deschid domenii noi ori schimbă radical moduri de informare și interacțiune. Cine e atent și înțelege are numai de profitat. Exemplele de mai sus sunt doar câteva ilustrări ale modului în care se poate face asta. Așadar, lumea merge înainte, sistemele se adaptează, apar idei și proiecte noi, se schimbă modalitățile în care lumea civilizată comunică, învață, interacționează și reacționează.

Între timp, în România profesorii continuă să predea după materiale seci, alcătuite preponderent din aglomerări de date, exerciții și concepte dezlegate unele de altele, a căror prezență în context nu are altă rațiune suficientă decât indicațiile unei „programe curriculare” (sic!) stufoase, confuze, pretențioase (inclusiv în exprimare) și cel puțin parțial absurde. Peste jumătate dintre ei consideră că sistemul nostru de învățământ este superior celui occidental. Unii produc materiale de genul celor de mai jos:

Plâng tilinci, tălăngi răspund,
Soarele apune,
Glas de bucium sună în fund,
Ca o rugăciune.

Iar chinul procesului de „educație” se accentuează odată cu înaintarea în vârstă a pacienților. Problemele de matematică sunt mai dezlegate de realitate decât în urmă cu 50 de ani, iar la gimnaziu elevii se specializează în analiză gramaticală, cu metode și instrumente tradiționale și sterpe. Istoria – domeniul povestirii prin excelență – e o înșiruire de expuneri tălâmbe, iar celelalte discipline par să vizeze un loc pe podium la un festival de producții opace și plictisitoare. Rezultatul poate fi detectat peste tot în jur, de zeci bune de ani: mulți semeni nu sunt capabili să facă pe loc operațiuni simple, care i-ar putea scuti de găuri importante în propriul buget. În plus, contribuțiile publice la oceanul de virgule între subiect și predicat, dezacorduri, echivocații și anacoluturi în care înotăm sunt indecent de generoase, în ciuda rapoartelor vesele ale CNA, care insistă să anunțe că într-o lună la cutare post de radio sau televiziune s-au făcut doar 10 „erori semnificative de folosire a limbii române”, în condițiile în care e aproximativ imposibil să găsești o emisiune a respectivului post care să nu agreseze integritatea limbii.

Dacă adăugăm la asta numărul aberant de ore de meditații și cursuri extrașcolare, învârtitele factorilor politici din ultimii 20 de ani, absența specialiștilor capabili să producă materiale didactice de valoare indiscutabilă (lucru deloc simplu!), graba unor editori de a produce maculatură pe bandă rulantă și incapacitatea majorității părinților – și nu numai – de a distinge între un material foarte bun și unul slab sau catastrofal, concluzia e tristă: Scapă cine poate!

 

Viorel Zaicu este traducător, editor și scriitor. Are un titlu de doctor în filosofie și a îngrijit sute de cărți, dintre care cele mai multe se adresează copiilor și tinerilor.

Total
59
Shares
5 comentarii
  1. @ioan. +1. Bine punctat. Chiar voiam să postez și eu un comentariu de genul, poate aș fi fost și mai dură decât dvs, dar mi-ați luat-o înainte. Iar atunci când i-ați spus semnatarului articolului că este un idiot util, nu a fost o jignire, ci o simplă constatare. Dacă ar fi să fac o complectare, aș vorbi despre faptul că autorul articolului defăimeaza și jignește olimpicii, care sunt de fapt vârful învățământului, modelele după care se iau restul elevilor, nicidecum tineri “care nu sunt chiar așa de performanți”.

  2. Imi pare rau, o sa fac un comentariu dur, dar – cred eu – just.
    Oameni ca autorul acestui articol sunt exact idiotii utili ai Rusiei (si ai aliatilor lor din Romania, infractorii Romaniei).
    Suntem in mijlocul unui razboi cultural declansat de inamicii Civilizatiei Occidentale, iar printre noi, unii indeamna la “scapa cine poate”. Vi se pare in regula?

    PS. Ca sa nu mai vorbesc de mesajul subliminal transmis in acelasi timp, si anume acela ca plecarea din Romania pentru motive profesionale sau personale inseamna abandonarea Romaniei.

    PS. 2 Pe mine nu ma impresioneaza deloc genul asta de descriere: “V.Z. este traducător, editor și scriitor. Are un titlu de doctor în filosofie și a îngrijit sute de cărți, dintre care cele mai multe se adresează copiilor și tinerilor.” Mai important este sa gasesc lucrari care sa-i demonstreze competenta internationala, si nu gasesc nimic. Iar doctoratul, ma scuzati, dar conteaza UNDE (la ce institutie si in ce conditii) l-a obtinut, nu doar faptul ca are un doctorat. Este plina lumea de falsi doctori care au obtinut o diploma la institutii anonime care in mod normal nici nu ar avea dreptul sa acorde doctorate.

    PS. 3 Da, sunt foarte enervat de acest gen de atitudine. Eu imi sacrific viata sa fac ceva bine si imi pasa de Romania (indiferent unde sunt in diverse momente in lumea asta, in Romania sau in alta tara), iar semi-docti ca acest om vin si se pozitioneaza ca dusmai ai celor care lupta pentru Romania. Mai grav, edupedu.ro pare a nu intelege ce se intampla aici. este prima data cand sunt sunt lovit de ceva negativ la edupedu.ro si incep sa-mi pun intrebari “nu cumva …? Este incredibil.

  3. Domnule,

    Ai inceput fara cap, cu o mitraliere de fapte care nu aveau niciun obiectiv si nici o contextualizare, nu se lega de nimic (ca si cum ai inceput direct din mijlocul unui tex, la intamplare), ai pus niste elemente foarte interesante si reflectii personale care merita atentia, si ai terminat cu cea mai catastrofala concluzie posibila.

    De ce ai mai scris totusi, acest text (ca articol inca nu-i)? Ca sa inviti la dezangajare? Sau crezi ca faci psihologie inversa? Ma te ca te inseli grav.

    Ce avem aici, iar D-ta nu pari sa-ti dai seama este o dilema sociala (social dilema), nu in sensul dilemei unei societati ci in sensul matematic al teoriei jocurilor; mai precis, Dilema Prizonierului (Prisoner’s Dilemma). Pe scurt, creerea unei asteptari de dezangajare – exact ceea ce faci D-ta aici – are rezultatul precis al dezangajarii. Este un lucru absolut cert.

    Este foarte trist si ingrijorator sa vad asa ceva in edupedu.ro. Oare voi va dati seama in sens merge textul asta? Chiar nu sesizati nimic?

    1. Va invitam sa parcurgeti articolul pana la final pentru a intelege concluzia, respectiv titlul. Multumim pentru timpul acordat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole recomandate