Cele șase vulnerabilități ale profesorilor universitari identificate de Mircea Miclea: „narcisism universitar, retorită, indiferentism, gloriolă, riscofobie și multifrenie” / „Pot să ducă la dereglări majore și la nivel instituțional și la nivel de individ”

Mircea Miclea, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească și fost ministru al Educației, a identificat șase vulnerabilități la care sunt expuși profesorii universitari în mediul academic, oferind exemple de unde vin acestea, de ce se formează și ce efecte produc. El a avertizat că „dacă nu sunt depistate și dacă nu sunt abordate din timp, pot să ducă la dereglări majore și la nivel instituțional și la nivel de individ”. Profesorul universitar Mircea Miclea a vorbit pe 31 octombrie la Universitatea de Medicină și Farmacie (UMF) „Grigore T. Popa” din Iași, în cadrul conferinței „Vulnerabilități psihologice universitare”.

Mircea Miclea a identificat șase vulnerabilități ale profesorilor universitari în mediul academic: „narcisism universitar”, „retorită”, „indiferentism”, „gloriolă”, „riscofobie” și „multifrenie”.

„Dacă nu sunt depistate și dacă nu sunt abordate din timp, pot să ducă la dereglări majore și la nivel instituțional și la nivel de individ”, spune Mircea Miclea.

• Narcisimul universitar se referă la considerarea excesivă a ego-ului propriu cu interesele.

“De unde vine acest narcisism universitar? Din mediul în care noi trăim. Trăim în instituții care au câteva caracteristici. Prima caracteristică: sunt instituții protejate. Universitățile sunt niște instituții protejate. Nu ești concediat sau nu-ți iei salariul dacă ipoteze de cercetare pe care le-ai făcut săptămâna asta, peste o jumătate de an s-au infirmat. Nu pățești nimic dacă ipotezele tale s-au infirmat, spre deosebire de a lucra într-o firmă, unde dacă ipotezele tale despre ce se vinde sau ce nu se vinde pe piață au fost infirmate, poate dai faliment. Deci sunt instituții protejate. (…) A doua caracteristică este că instituțiile acestea au multă autonomie. Trăim în niște instituții în care feedback-ul de la realitate este relativ târziu. Nu e rapid. Altfel spus, eu pot să țin un curs prost azi. Mi se întâmplă ceva? Nu prea. Pot să țin un curs prost tot semestrul, mi se întâmplă ceva? Nu, mai ales dacă dau note mari studenților”, spune Miclea. 

“La noi, la Cluj, a apărut universitatea multilateral dezvoltată. În fiecare an, cineva din conducerea universității, așa, cu pieptul în față spune cu mândrie că a mai înființat încă 10-15, nu știu câte noi secții, fără să-și dea seama că, de fapt, în felul acesta ne dezvoltăm pe orizontală și nu dezvoltăm pe verticală intensiv. Iată cum se pot proiecta, așadar, niște interese și fantasme pe instituții și pot virusa instituția. (…) O altă manifestare a acestei identificări cu rolul este încrâncenarea pe care o avem adesea noi, ca universitari, să nu ieșim la pensie că pierdem o poziție și înseamnă a pierde identitatea. De asta suntem așa de încrâncenatți. Nu e ca și cum am spune că am pierde rolul.

• Retorită este argumentarea excesivă, care poate duce la lipsa acțiunii. „Poate unii dintre voi își aduc aminte: trecerea la sistemul Bologna a fost făcută în 2005, când eram la minister. Am avut mai multe discuții cu managerii universităților, cu rectorii că trebuie să trecem la sistemul Bologna, e complet desincronizat sistemul de învățământ și a început o întreagă retorită. (…) Sigur că am trecut la sistemul Bologna cu pumnul peste masă, noaptea ca hoții. Dar și după aceea s-a continuat retorica. (…) Iată retorita așadar, cum utilizezi argumentele în retorică în a-ți susține propriul propriul punct de vedere? Cum poți dizolva o reformă pentru că totul devine discutabil și analizabil? Lucrul ăsta este periculos, pentru că retorita duce, pe cale de consecință, la amânarea acțiunilor. Vorbim mult și nu schimbăm. Utilizăm cuvintele și argumentele ca alibi pentru a amâna schimbarea”.

• Indiferentismul e o construcție care pornește de la un curent filozofic al lui Kant. „Privim cu indiferență ce se întâmplă în instituții. Cum se manifestă lucrul ăsta? De pildă, senatele universităților: votăm fără probleme oamenii de 2 bani promovați de alte catedre și alte facultăți. De ce? Ne e indiferent ce se întâmplă acolo, domnule, dacă ăia vor să-l promoveze pe cutare, am auzit noi că nu e prea grozav, dar dacă ăia vor să-l promoveze, și noi suntem de acord. Ne e indiferent. Avem o cetățenie academică, o cetățenie instituțional redusă. (…) O altă modalitate de manifestare a indiferentismului este faptul că evităm adesea să ne asumăm servicii universitare, să ne asumăm funcții dincolo de activitatea noastră de cercetare și de predare. Să facem ceva pentru instituția asta. Este foarte important și să creezi un laborator în care o să fie după aceea zeci de oameni poate mai deștepți ca tine, care profitând de ceea ce ai creat tu o să împingă știința mult mai mult decât ai fi făcut tu singur nefăcând un laborator. Suntem indiferenți la soarta instituției, mai degrabă interesați de identitatea noastră care este dată de aceste lucruri”.
• Gloriola este autosuficiența prostească. „Întrucât noi socotim că deja suntem cineva, ritmul învățării e lent. Atunci când ajungi la autosuficiență, bineînțeles că nu ți se mai pare atât de relevant să înveți, că deci doar știi deja. Uitați-vă la practicile universitare cât de lent se schimbă. Dacă comparăm o firmă de acum cu una de la 1900, schimbările sunt uriașe. Dacă compari practicile universitare cu cele de acum 100 de ani, diferențele nu sunt atât de mari. Da, ritmul schimbării e mai lent pentru că nu învățăm pentru că deja suntem în față în față”.
• Riscofobia e când nu ne asumăm să stăm mult pe o problemă. „De exemplu, în cercetare adesea evităm problemele majore. Probleme în legătură cu care ar trebui să stai 5 ani, 10 ani și să tot reflectezi, să faci tot felul de cercetări, tot felul de date de laborator, cine știe, poate îți iese? Nu-i mai bine să iei o problemă mică în legătură cu care poți publica într-un an ceva? Nu contează că acea cunoaștere nu înseamnă mare lucru. (…) Nu ne asumăm riscul de a sta multă vreme pe o problemă complexă și de a nu ajunge la niciun rezultat (…). Tot din cauza riscofobiei, evităm decizii administrative severe. Dar de ce să riscăm tensiune? De ce să riscăm în conflict cu colegii noștri?”.
• Multifrenie: „Termenul e preluat de la un psiholog. Prin extensie, multifrenia este fenomenul care se întâmplă universități, când dezvoltăm linii distincte de investiții, de dezvoltare. De exemplu, aceleași universități susțin două lucruri contradictorii: vrem cercetare de vârf, dar în același timp vrem și dezvoltare pe orizontală, adică înființăm colegii peste tot unde oprește trenul, luăm cât mai mulți studenți, masificăm universitatea, dar în același timp vrem și cercetare de vârf. Nu poți face și cercetare de vârf și dezvoltare pe orizontală. Nu poți, pentru că resursele tale se duc în două direcții opuse”, explică Mircea Miclea.

Președinte al comisiei prezidențiale în mandatul lui Traian Băsescu și unul dintre fondatorii legii educației nr. 1/2011 modificată masiv de guvernările care s-au succedat la putere din 2012, Mircea Miclea prezintă și două soluții: monitorizarea vulnerabilităților și aplicarea de „măsuri de igienizare la mai multe niveluri individual și la nivel de universitate”.

Redăm discursul integral a lui Mircea Miclea :

„Vă propun astăzi un exercițiu de auto-reflecție. Tema acestei conferințe se referă la vulnerabilitățile psihologice universitare atunci când vorbim despre alte meserii care își desfășoară activitatea în diverse medii. Ne este ușor să vorbim de faptul că aceste meserii pot să fie asociate cu diverse tulburări, cu diverse boli profesionale. Altfel spus, exercitarea meseriei în acele medii te poate vulnerabiliza, îți poate crea anumite vulnerabilități, ba chiar boli. Nu vorbim însă despre noi. Oare ce se întâmplă cu noi? Nu cumva e cazul să ne gândim, măcar din când în când, dacă exercitarea profesiei noastre într-un mediu cum este mediul universitar ne creează anumite vulnerabilități sau nu? Și dacă ne creează, care sunt aceste vulnerabilități?

Mai simplu spus, care sunt acele formațiuni psiho-comportamentale care rezultă din interacțiunea muncii noastre cu mediul în care trăim și care, dacă nu le conștientizăm din timp, se pot agrava și pot să ducă la o patologie semnificativă atât pentru individ, cât și pentru organizații. 

Acum vreo 120 de ani a apărut o carte celebra lui Sigmund Freud Psihopatologii ale vieții cotidiene. În această carte, el nu spunea nicidecum că oamenii normali au patologie sau că viața lor cotidiană este plină de patologie, de psihopatologie. El spunea însă că există niște mecanisme pe care le putem identifica în viața cotidiană, care pot apoi participa sau pot contribui la dezvoltări psihopatologice.

Așa că ceea ce o să încerc astăzi este o autoreflecție, poate împreună cu dumneavoastră, asupra acestor formațiuni psiho-comportamentale care sunt prezente în viața cotidiană universitară și care, dacă nu sunt depistate și dacă nu sunt abordate din timp, pot să ducă la dereglări majore și la nivel instituțional și la nivel de individ.

Adesea aceste formațiuni nu au intensitate clinică, sunt sub-clinice, dar ele pot să aibă efecte extrem de negative. Sunt cel puțin trei categorii de efecte pe care le putem identifica. Prima se referă de la instituții. Adesea aceste formațiuni psiho-comportamentale se pot proiecta pe instituții și instituțiile pot fi contaminate de ele. Putem să ajungem să construim ceea ce niște olandezi acum ceva vreme au scris într-o carte cu titlul Organizații nevrotice. Putem să ajungem la universități nevrotice, departamente nevrotice, facultăți nevrotice, fără să ne dăm seama la instituții nevrotice, din cauză că nu vedem aceste formațiuni psiho-comportamentale care există în mintea noastră. 

O altă consecință este pe relațiile pe care le avem, relațiile cu persoanele semnificative, cu studenții noștri, cu mediul economic, cu societatea. Ele pot fi contaminate de aceste formațiuni. Și, în fine, performanțele noastre pot fi contaminate, altfel spus performanțele noastre se pot deteriora din cauză că nu identificăm din timp aceste vulnerabilități pe care interacțiunea noastră cu un mediu ni le creează.

Așadar, care sunt, din punctul meu de vedere, aceste formațiuni psihocomportamentale disfuncționale care își pot pune amprenta pe noi, ca indivizi, și pe instituțiile noastre. Am identificat șase astfel de formațiuni.

• Pe prima am numit-o narcisism universitar. Se referă la considerarea excesivă a ego-ului propriu cu interesele și cu fantasmele lui și gratificarea acestor fantasme și interese, adesea în defavoarea celorlalți.

De unde vine acest narcisism universitar? Din mediul în care noi trăim. Trăim în instituții care au câteva caracteristici. Prima caracteristică: sunt instituții protejate. Universitățile sunt niște instituții protejate, nu suferă, cum ar spune Nicolae Armand.

Nu ești concediat sau nu-ți iei salariul dacă ipoteze de cercetare pe care le-ai făcut săptămâna asta, peste o jumătate de an s-au infirmat. Nu pățești nimic dacă ipotezele tale s-au infirmat, spre deosebire de a lucra într-o firmă, unde dacă ipotezele tale despre ce se vinde sau ce nu se vinde pe piață au fost infirmate, poate dai faliment. Deci sunt instituții protejate și e bine că sunt instituții protejate. (…) Dar când instituțiile sunt protejate, constrângerile sunt puține și s-ar putea ca ego-ul nostru să fie hipertrofiat din cauza constrângerilor relativ reduse. 

A doua caracteristică este că instituțiile acestea au multă autonomie. Noi ne construim din interior programele de studii, de exemplu curriculumuri. Noi avem libertate academică și stabilim ce teme studiem, ce teme nu studiem, ce predăm, ce nu predăm. Avem foarte multă autonomie și foarte multă libertate academică. Din nou, e un lucru foarte bun. (…) Dar poate produce pagube colaterale. Și o să vedem care. Trăim în niște instituții în care feedback-ul de la realitate este relativ târziu. Nu e rapid. Altfel spus, eu pot să țin un curs prost azi. Mi se întâmplă ceva? Nu prea. Pot să țin un curs prost tot semestrul, mi se întâmplă ceva? Nu, mai ales dacă dau note mari studenților. Pot să am o secție întreagă pe care eu o creez dacă am suficient de multă putere. Și ce-i cu asta? Dacă ea este inutilă pe piață, o să spun că universitatea nu pregătește pentru piață actuală, pregătește pentru viitorime, pentru o altă piață, anticipăm viitorul ș.a.m.d. și nu sunt sancționat. Deci trăim în instituții în care suntem protejați, în care avem multă autonomie, în care avem multă libertate academică și în care feedback-ul de la realitate vine târziu, vine cu întârziere. 

Comparați, de exemplu, cu o firmă. Într-o firmă nu ai niciun fel de protecție față de piață. Piața vine și face ce vrea cu tine, nu e interesată de tine, te aruncă în cap, te ajută. Deci n-ai protecție, nu ai libertate academică sau autonomie. Trebuie să produci ce se cere pe piață, nu ce vrei tu. Poți să produci ce vrei tu, dar o să falimentezi. Ești terminat, nu mai exiști peste câteva săptămâni și feedback-ul este rapid și brutal. Ai luat o decizie proastă azi, poate supraviețuiești o vreme. Dacă mai iei încă o decizie proastă și încă o decizie proastă, ai dispărut. Vă spun asta și din experiența proprie de antreprenor. Compar adesea modul în care trăiesc în postura mea de om care are o firmă și modul în care eu trăiesc în universitate. (…)

Iată câteva manifestări: o manifestare este de proiecție pe instituție a intereselor și fantasmelor noastre. 

Am cunoscut oameni care la un moment dat au avut o putere mai mică și cu puterea aceea mai mică și-au creat un curs și l-au promovat întâi ca opțional și apoi ca obligatoriu, după care puterea lor a crescut și cursul respectiv a devenit o secție, după care puterea lor a crescut și mai mult și secția a devenit o facultate, facultate care s-a dovedit a fi inutilă. Facultate în legătură cu care la un moment am întrebat: și ce o să fie absolvenții aceștia de studii europene? Și mi s-a spus: eurotehnocrați. Extraordinar, abia așteaptă Europa, euro-euro-tehnocrații din Cluj, pe Someș. Deci vedeți cum se poate proiecta un interes și o fantasmă personală pe o instituție, pe structurile ei, pentru că mediul permite acest lucru?

Sau să ne uităm la alt aspect: la ce s-a întâmplat imediat după anii ’90. Mulți dintre cei care au preluat pozițiile manageriale în universități au fost cei care au trăit, inevitabil, o vreme în societatea socialistă. Atunci era un concept de societate socialistă multilateral dezvoltată, care spune așa: a te dezvolta înseamnă a te dezvolta mai multe direcții deodată, a face multe lucruri. E adevărat că făceam prost. (…) O societate însă care a falimentat pentru că era multilateral dezvoltată în loc să fie intensiv dezvoltată. Oamenii au crescut în această gramatică, mintea lor, după aceea, a început să reproducă gramatica pe instituții și au început să creeze instituții multilateral dezvoltate. La noi, la Cluj, a apărut universitatea multilateral dezvoltată. În fiecare an, cineva din conducerea universității, așa, cu pieptul în față spune cu mândrie că a mai înființat încă 10-15, nu știu câte noi secții, fără să-și dea seama că, de fapt, în felul acesta ne dezvoltăm pe orizontală și nu dezvoltăm pe verticală intensiv. Iată cum se pot proiecta așadar niște interese și fantasme pe instituții și pot virusa instituția. Asta înseamnă una dintre manifestările acestui narcisism academic sau universitar. Proiectezi pe instituții propriile tale fantasme și modifici instituțiile din cauza fantasmelor pe care le ai, mai ales dacă ești într-o poziție de conducere. 

O altă manifestare este modul de construcție a curriculei. Adesea, curriculumul pe care îl avem este construit în acord cu ego-ul tău. Dacă ne uităm la multe dintre curriculumurile, dintre programele de studii pe care le urmează studenții, vom vedea în proiecția curriculară ego-ul oamenilor. Cel care are putere mai mică are un curs doar de un semestru, dacă are putere mai mare, are un curs de două semestre 2 ore de curs, 2 ore de seminar. Înseamnă bani, înseamnă influență, înseamnă nu atât bani și influență, cât înseamnă pur și simplu proiecția ego-ului pe construcția curriculară. (…)

Evident că aici, în spatele acestei abordări, mai există încă ceva din nou, care-i firesc, e natural, dar care se poate hipertrofia. Este o carte a lui Dawkins, care se numește Gena egoistă și el creează un construct teoretic, prin corespondență cu gena egoistă, care se numește memă. Gena mema. Mema este o unitate culturală, e o teorie, o concepție. 

Memele, ca și genele, spune Dawkins, tind să se replice în cât mai multe fenotipuri, să utilizeze resursele gazdei ca să se replice. Și noi, ca profesori care susținem anumite discipline, ne comportăm câteodată cu disciplinele respective ca și cum ar fi niște meme. Vrem să le replicăm în cât mai multe fenotipuri, adică să le exprimăm în cât mai multe cursuri, seminarii, workshop-uri, conferințe etc. E firesc să ne promovăm disciplina, e firesc să fim cei care susțin disciplina pe care o predau și cu care se identifică în felul acesta. Dar adesea putem să trecem dincolo de asta și, în loc să susținem disiplina, practic să ne susținem ego-ul. Altfel spus, poți vedea ego-urile în spatele discursurilor despre susținerea propriei discipline și a importanței ei. Și atunci rezultă ceea ce am spus: o proiecție curriculară, care este adesea o proiecție a ego-urilor celor care construiesc curriculumul și nu o proiecție a solicitărilor studenților sau a nevoilor pieței. (…)

O altă manifestare a acestui narcisism universitar este identificarea excesivă cu rolul. Vedeți, avem diverse roluri lor de profesor, de decan, rol de șef de catedră, tot fel de roluri. Trebuie să facem mereu o distincție între identitatea noastră și rolul nostru. Cine suntem și ce rol avem? Rolul ține de a avea – am un rol, nu de a fi, nu sunt rolul pe care îl am. Îl pot juca bine.

E ca și cum am merge în seara aceasta la teatru. Avem rolul, să zicem, de Hamlet sau de Ofelia, nu îl jucăm cât de bine putem, de la 8 la 10 pe scena Teatrului Național, dar nu suntem acel rol. După ce se termină piesa, revenim la identitatea noastră, care e dată de proiectele noastre, de trecutul nostru, de multe alte, de relațiile pe care le avem. Revenim la identitatea noastră. Din păcate, acest narcisism universitar îi face pe oameni să se identifice excesiv de mult cu rolul.

Sunt cel puțin două manifestări ale acestei identificări excesive cu rolul: 1. nu-ți cultivi succesiunea.

Am văzut adesea în universități situații de genul acesta în care, deliberat, cel care avea puterea, șeful de catedră sau cel care era șeful de disciplină, își aducea asistenți mult mai slabi decât el, pentru ca să apară mereu că este indispensabil, pentru că e cel mai bun și era cel mai bun, dar era cel mai bum pentru că anume făcea în așa fel să fie cel mai bun, să rămână în continuare așa în rolul lui, să se identifice în continuare cu rolul. Rolul era identitatea lui.

2. O altă manifestare a acestei identificări cu rolul este încrâncenarea pe care o avem adesea noi, ca universitari, să nu ieșim la pensie ca pierdem o poziție și înseamnă a pierde identitatea. De asta suntem așa de încrâncenați. Nu e ca și cum am spune că am pierde rolul. Ei și? Rămân cu o identitate dincolo de rol.

Pot să citesc cărți, pot să scriu, pot să practic tot felul de hobby-uri. Pot să fac atât de mult bine în alți oameni. Nu, noi vrem să rămânem ca sfintele monade ale națiunii, oricât de mult, pentru că suntem cei mai importanți. Orice prelungire a vârstei de pensionare e aplaudată sau, mă rog, cel puțin este susținută tacit. Cred că suntem printre foarte puține profesii care vrem să rămânem în continuare, în loc să ieșim la pensie. Vrem să rămânem, să continuăm acolo. Vedeți, asta e o altă manifestare a acestui narcisism academic. (…)

• A doua formațiune psiho-comportamentală disfuncțională o numesc retorită.

Am construit acest termen. E un termen construit prin analogie cu terminologia medicală. Atunci când ți se inflamează apendicele pentru că intră într-un blocaj, se numește apendicită. Dar dacă ți se inflamează organul retoricii, atunci este retorită. Ce înseamnă retorica? Înseamnă capacitatea de a susține un discurs, de argumenta, de a convinge. De unde ajungem noi la retorită, la excesul de argumentare, la excesul de discurs, la excesul de vorbe în dauna faptelor? Datorită interacțiunii cu un anumit tip de mediu. Majoritatea activităților noastre presupun abilități retorice. Ca să ținem un curs bun, trebuie să avem anumite abilități retorice. Adevărul înseamnă legitimare, prim urmare asta ce înseamnă? Abilități de discurs. Retorică, deci, practic, simplul fapt că ne desfășurăm activitatea ne face să dezvoltăm retorica. Dar la un moment dat această dezvoltare este hipertrofiată. Ajungem de la retorică la retorită, la excesul de retorică. Și cum se manifestă acest exces de retorică? Păi, raționalitatea noastră obiectivă, adică raționalitatea care spune că tragem concluzii pe bază de date și pe bază de argumente, e o raționalitate obiectivă care cântărește mereu și argumentele celeilalte părți, raționalitate care stă la baza progresului științific și profesional. Raționalitatea aceasta obiectivă foarte ușor se poate converti într-o raționalitate avocațială. Raționalitatea avocațială e o raționalitate care decupează din argumente acele argumente care-ți susțin clientul tău, cum face avocatul, și care devalorizează argumentele procurorului, adică ale celeilalte părți (….). Am văzut raționalitatea aceasta avocațială de foarte multe ori când oamenii vin cu argumente raționale, dar de fapt argumentele raționale sunt pentru ca să-și susțină punctul de vedere. Poate unii dintre voi își aduc aminte: trecerea la sistemul Bologna a fost făcută în 2005, când eram la minister. Am avut mai multe discuții cu managerii universităților, cu rectorii că trebuie să trecem la sistemul Bologna, e complet desincronizat sistemul de învățământ și a început o întreagă retorită. (…) Sigur că am trecut la sistemul Bologna cu pumnul peste masă, noaptea ca hoții. Dar și după aceea s-a continuat retorica. (…) Iată retorita așadar, cum utilizezi argumentele în retorică în a-ți susține propriul propriul punct de vedere? Cum poți dizolva o reformă pentru că totul devine discutabil și analizabil. Lucrul ăsta este periculos, pentru că retorita duce, pe cale de consecință, la amânarea acțiunilor. Vorbim mult și nu schimbăm. Utilizăm cuvintele și argumentele ca alibi pentru a amâna schimbarea.

(…) Uneori a rezolva o problemă înseamnă a schimba registrele rezolutiv. Noi, ca intelectuali, tindem să credem că a rezolva o problemă înseamnă a o gândi mereu în minte, a tot reflecta asupra ei. Uneori registrul reflexiv își epuizează potențialul rezolutiv și a rezolva problema înseamnă a schimba registrul. A trece din registrul reflexiv într-un registru acțional. O facem și învățăm din ceea ce facem. Eventual ne corectăm din ceea ce facem și avem șanse mai rapide, adesea, de a rezolva problema dacă începem să facem, decât dacă rămânem în registrul reflexiv la nesfârșit. Asta face retorita câteodată: ne ține excesiv de mult în registrul reflexiv și amână schimbarea registrelor.

Care sunt efectele acestei retorite? Efectele sunt multiple, efectele sunt: întâi avem această proiecție instituțională a retoritei, care se manifestă prin faptul că adesea probleme din universitate se rezolvă mult mai lent. Nu știu dacă v-ați întrebat vreodată de ce într-o instituție cu atâția oameni deștepți problemele se rezolvă atât de lent. Vă spun: pentru că e retorită multă, pentru că în loc să oferim soluții, oferim argumente, oferim argumente sofisticate. Mintea noastră e dezvoltată, putem să oferim tot felul de argumente și atunci încetinește procesul de rezolvare de probleme.  

(…) O altă modalitate de manifestare a acestei retorite este că, din păcate, se reduce prestigiul social al profesiei de profesor, al universității ca instituție. Adică începem să vedem și noi, și societatea vede de mai multă vreme universitățile ca fiind niște locuri care își utilizează capacitatea de argumentare pentru a-și gratifica interesele și nu pentru a oferi soluții. (…) Prestigiul universității și al unui profesor universitar acum, față de acum 20 de ani, 30 de ani, e mult mai scăzut, printre altele și din cauza retoritei pe care noi o practicăm adesea în universități. 

Și în fine, avem adesea performanțe scăzute. De exemplu, performanțele noastre, de exemplu, avem prea puține cursuri aplicative, prea puține lucrări practice, foarte multe cursuri teoretice. De ce acolo retorita funcționează mai bine, adică ne e mai ușor să vorbim și să argumentăm, pe când la chestiile practice trebuie să arăți omului, trebuie să-i oferi experiența.

• A treia a formațiune psiho-comportamentală disfuncțională care există în viața cotidiană a universităților este ceea ce o anumit indiferentism, de la indiferență.

E o construcție, nu personală ca retorita. E o construcție care pornește de la un curent filozofic. Kant a vorbit despre indiferentism. El spunea că indiferentismul este atitudinea pe care o am atunci când consider, de exemplu, că orice religie este la fel de îndreptățită ca oricare alta, că orice Dumnezeu e la fel de important ca oricare alt Dumnezeu. Un alt sinonim, să zicem, pentru indiferentism ar fi dezangajare instituțională. Nu-ți mai prea pasă de ce se întâmplă în instituție. De unde avem noi indiferentismul acesta? În mare măsură, construcția identității noastre este determinată de alți factori decât factori instituționali. Prestigiul pe care noi îl avem, recompensele pe care noi le primim nu sunt legate atât de puternic de instituție, ci de comunitatea științifică din care facem parte. Identitatea noastră și statusul nostru sunt date de câte ori suntem citați de comunitatea științifică din care facem parte, dacă respectăm metodele pe care le-a stabilit comunitatea științifică, dacă mergem pe procedurile comunității științifice, dacă mergem la conferințele sau în locurile unde merge comunitatea științifică. Dacă comunitatea noastră științifică ne premiază, noi suntem buni. Dacă nu ne premiază, noi nu suntem buni. Instituția ca atare este cutia de rezonanță a comunității științifice din care faci parte. Dacă acolo îți iei prestigiu identitatea, dacă acolo-s recompensele la care tu te aștepți și dacă instituția ta nu face altceva decât să consemneze lucrul ăsta și să scaleze prestigiul pe care-l ai tu în disciplina ta, atunci clar că ești mult mai interesat de identitatea ta dată de comunitatea ta, decât de angajatorul tău. (…) Ăsta este indiferentism din cauza construcției identitare care se face în altă parte, lucru care nu e același când lucrezi într-o corporație; identitatea ta e dată de corporația respectivă, lucrezi la Apple. Te mândrești că ești la Apple pentru că Apple îți dă identitate și nu apartenența la comunitate, ci că ești de la Apple sau și de la Google sau de ești la Facebook. Identitatea este dată în primul rând de organizație, aici la noi identitatea e dată în primul rând de comunitate, de apartenență și nu de organizație.

Privim cu indiferență ce se întâmplă în instituții. Cum se manifestă lucrul ăsta? Vă dau câteva modalități de manifestare. De pildă, senatele universităților: votăm fără probleme oamenii de 2 bani promovați de alte catedre și alte facultăți. De ce? Ne e indiferent ce se întâmplă acolo, domnule! Dacă ăia vor să-l promoveze pe cutare, am auzit noi că nu e prea grozav, dar dacă ăia vor să-l promoveze, și noi suntem de acord. Ne e indiferent. Avem o cetățenie academică, o cetățenie instituțional redusă. Suntem indiferenți la faptul că se deteriorează instituția pentru că noi aparținem, aparținem și avem identitatea legată de comunitate noastră științifică și suntem indiferenți la lipsa de calitate pe care o promovează colegii noștri. Suntem indiferenți față de asta și asta e o modalitate de manifestare a indiferentismului. O altă modalitate de manifestare a indiferentismului este faptul că evităm adesea să ne asumăm servicii universitare, să ne asumăm funcții dincolo de activitatea noastră de cercetare și de predare. Să facem ceva pentru instituția asta. Este foarte important și să creezi un laborator în care o să fie după aceea zeci de oameni poate mai deștepți ca tine, care profitând de ceea ce ai creat tu o să împingă știința mult mai mult decât ai fi făcut tu singur nefăcând un laborator. (…)

La Babeș-Bolyai sunt programe de management-ul resurselor umane cred că în opt locuri. În opt facultăți diferite facem management-ul resurselor umane. Vă dați seama? În loc să faci într-un singur loc, faci în opt locuri. Ar trebui de multă vreme să fie redus. Hai să vedem care sunt cei mai buni în a preda. Faci cercetare pe management, pe resurse umane și doar acolo facem, în rest desființăm tot. De ce să desființeze? Mie mi-e indiferent dacă eu am făcut management resurse umane la Psihologie și fac și la Științe Politice și fac și la Administrație publică și fac și ceilalți de la Asistență Socială și la Studii Europene și fac și la Științe Economice. Un fel de dezangajare a noastră față de instituții. Și sigur că inclusiv performanțele noastre de cercetare sunt afectate de acest indiferentism. Uitați-vă câte programe trans-departamentale sunt, foarte puține. Nu ne prea interesează ce cercetează departamentul de vizavi. În loc să ne gândim: oare ce cercetează el? Oare nu cumva am putea să facem ceva împreună? Nu, eu cu ale mele, el cu ale lui și cu asta basta. Suntem indiferenți la teme de cercetare ale celuilalt.

Acesta este indiferentismul, duce la virusarea instituțiilor, la calitatea proastă a relațiilor pe care le avem cu colegii noștri, la relații între departamente și la performanțe slabe de cercetare interdisciplinară.

• O a patra formațiune pe care am identificat-o o numesc gloriolă.

E un cuvânt din latină. Gloriola apare însă și în limba română. Gloriolă înseamnă un fel de glorie pe care ți-o extragi din reușite mărunte, fiind reușite triviale. Crezi că ești mult mai important decât ești? Un fel de autosuficiență prostească. Ești mai grozav decât ești. De unde ne vine lucrul ăsta? De unde ne vine această vulnerabilitate de ajunge la gloriolă? Din faptul că o perioadă lungă de timp noi avem relații asimetrice cu clienții noștri, adică în relație cu studenții, de exemplu, care sunt principalii noștri beneficiari de ceea ce facem noi. Relația în cea mai mare măsură a timpului este asimetrică. Dacă avem cât de cât ceva glagorie în cap, atunci știm mai mult decât ei. Nu, totuși suntem plătiți pentru a preda ceva, se presupune că știm mai mult de ei.

E o relație și de putere asimetrică. Eu dau note. Eu, din cauza notelor pe care ți le dau, te voi face să ai bursă sau să n-ai bursă, să promovezi sau să nu promovezi, să ai diploma anul ăsta sau anul viitor, te las să repeți sau nu ș.a.m.d. Deci o relație constant asimetrică și epistemic, sau ca putere de decizie, ca evaluare.

Dacă stai multă vreme într-o astfel de asimetrie în relațiile cu clienții tăi, ajungi să te crezi mult mai important decât ești. Ajungi să crezi că ceea ce spui tu este chiar esențial, că este extrem de important, chiar dacă este o banalitate. E altfel față de cum ai fi dacă ai lucra într-o firmă. Într-o firmă tot timpul relațiile sunt simetrice. Adică, altfel spus, eu nu am o relație epistemică asimetrică cu clientul meu. S-ar putea ca el să știe mai bine ce trebuie să facă produsul pe care îl cere de la mine decât eu. Și atunci eu trebuie să văd ce vrea. (…) Produc soluția după ce eu știu ce se cere. Deci n-am o relație asimetrică cu clientul meu. Mai mult, el are banul. Adică puterea este mai degrabă la el decât la mine sau e echilibrată? Eu am produsul, da, dar el are banul. Eu nu-mi pot permite să mă uit de la înălțimea staturii mele la el. Nu. Eu sunt mult mai umil. Mă uit la el ca un egal al meu, eventual ca unul care s-ar putea să aibă mai multă putere decât mine, a căror cunoștințe și interese sunt mai importante decât cunoștințele și interesele mele. Deci nu ajung la gloriolă, n-am cum. Trebuie să fiu foarte modest și foarte realist. Dar când am o relație asimetrică constantă, pot să ajung la gloriolă. Și cum se manifestă? Întrucât noi socotim că deja suntem cineva, ritmul învățării e lent. Atunci când ajungi la autosuficiență, bineînțeles că nu ți se mai pare atât de relevant să înveți, că deci doar știi deja.

Uitați-vă la practicile universitare cât de lent se schimbă. Dacă comparăm firma de acum cu una de la 1900, schimbările sunt uriașe. Dacă compari practicile universitare cu cele de acum 100 de ani, diferențele nu sunt atât de mari. Da, ritmul schimbării e mai lent pentru că nu învățăm pentru că deja suntem în față în față. Din cauza acestei gloriole nu suntem atenți la tot felul de lucruri care se întâmplă în mintea noastră. Sunt cel puțin două lucruri care sunt interesante. Una se numește blestemul cunoașterii: asta înseamnă că cunoașterea pe care tu o dobândești crește mai lent decât încrederea ta în cunoașterea ta. Altfel spus, noi învățăm din când în când. Da, dar avem încredere mult mai mult în ceea ce învățăm decât în cât am învățat? Încrederea noastră în cunoștințele noastre sporește mai repede decât cunoștințele noastre și din cauza asta greșim adesea și e un efect al faptului că cunoaștem, dar nu suntem atenți la efectul ăsta.

Știu mai mult săptămâna asta sau anul ăsta decât anul trecut, dar nu cumva și sunt mult mai încrezător în mine decât ar fi cazul? Chiar dacă știu mai mult. Ia să fiu mai atent un pic. Ia să fiu mai critic. Nu suntem atenți la efectul ăsta. Nu suntem atenți nici la iluzia cunoașterii. Iluzia cunoașterii apare atunci când crezi că știi mai mult decât știi. La noi apare adesea. Credem că știm adesea mai mult decât știm, pentru că, din nou, stăm într-o relație asimetrică epistemic. (…) Ați auzit adesea cât de discreționare sunt uneori relațiile profesorilor de la universitate cu propriii studenți? Nu neapărat pentru că ei sunt ticăloși, ci pentru că au asimetria epistemică: constant ei să socotesc îndreptățiți să… și după aia urmează multe bullet point-uri.

• A cincea caracteristică, vulnerabilitate pe care am identificat-o o numesc riscofobie.

Am preluat termenul, se utilizează în finanțe. Se împart oamenii în trei categorii: riscofobi sunt cei care au un portofoliu de acțiuni și tind mai degrabă să minimizeze riscul decât să maximizeze profitul. Indiferenții și riscofilii care tind să maximizeze profiturile chiar dacă cresc și riscurile, altfel se gândesc: ai risc ai câștig. Risc scăzut, câștig scăzut. Universitarii sunt riscofobi. Nu sunt riscofili, nu sunt nici măcar indiferenți. De unde ne vine riscofobia aceasta? Cel puțin din două locuri: din istoria noastră de viață. Majoritatea celor care ajungeau în universități, sigur, nu toți, unii au trăit și o viață de golan, eu sunt printre ei, n-am fost foarte cuminte.

Majoritatea oamenilor sunt oameni deștepți, care au fost cuminți și deștepți la școală, s-au dus acasă, și-au făcut temele, au stat într-un mediu safe la școală, într-un mediu safe acasă. N-au bătut cartierele, nu s-au bătut cu golani, nu, au ajuns la universitate, au continuat să fie foarte buni. Au stat în biblioteci și au stat în laboratoare. Au rămas apoi în universitate, au stat. Au avut o istorie de viață într-un mediu cu riscuri mici. Să fim serioși, oricât am lua lucrurile, da, laboratoarele și bibliotecile nu sunt medii de mare risc sau riscurile care sunt nu sunt severe și nu sunt foarte probabile. Sunt ca peste tot: te poate lovi tramvaiul, că mergi la bibliotecă. Dar nu înseamnă că tu-ți asumi o viață de mari riscuri. Și atunci o istorie de viață în care mereu ai evitat riscurile, adică ai trăit într-o nișă în care sunt puține riscuri, te predispune la a evita riscurile, la avea o fobie de risc.

Și apoi mai este o sursă. Atunci când noi studiem o disciplină, studiem metodele pe baza cărora noi producem cunoaștere în disciplina respectivă. Ce înveți la doctorat? Înveți că nu contează dacă cunoașterea pe care ai obținut-o tu la doctorat e valoroasă sau nu. Ai respectat metodele? Ipotezele sunt corect formulate, așa cum zice canonul disciplinii tale? Da. Și ce ți-a ieșit? Da, dar e ca și la alte 3000 de alte studii da, e corect? Da gata, e bine, totul e bine. Ai respectat canonul, n-ai riscat să vii cu altă metodă sau să abordezi o problemă pentru care nu există metode deja bine stabilite. Acolo n-ai riscat și ai câștigat. Și de la metodă și metodologie ajungi la metodolatrie. Te închini la metode. Metodele sunt totul, sunt zei: le aplici și ești liniștit. Păi, de exemplu, în cercetare adesea evităm problemele majore. Probleme în legătură cu care ar trebui să stai 5 ani, 10 ani și să tot reflectezi, să faci tot felul de cercetări, tot felul de date de laborator, cine știe, poate îți iese?

Da, poate nu-ți iese. Nu-i mai bine să iei o problemă mică în legătură cu care poți publica într-un an ceva? Dar nu contează că acea cunoaștere nu înseamnă mare lucru. Vedeți cum începem să evităm abordarea marilor probleme, pentru că devenim riscofobi? Nu ne asumăm riscul de a sta multă vreme pe o problemă complexă și de a nu ajunge la niciun rezultat. Da, asta e adevărata cercetare, aia care cu adevărat e relevantă, în care stai pe probleme pe care nu e sigur că le rezolvi. Numai că majoritatea nu mai face lucrul ăsta. E și presiunea asta de a publica, publica, publica. Și, atunci, dacă se spune publică mult, atunci spui bun, public, dar, îmi aleg probleme mici în legătură cu care pot publica, cu metode clare.

Tot din cauza riscofobiei, evităm decizii administrative severe. La mine la universitate, cum am spus, sunt opt programe de mangement de resurse umane. Nimeni nu se atinge de ele. De ce? Dar de ce să riscăm tensiune? De ce să riscăm conflict cu colegii noștri? De ce să? De ce să nu avem două facultăți de Științe Economice în aceeași universitate, ce contează? Și în fine, inovația este redusă. Adică inovația presupune riscuri, iar universitățile sunt în mare măsură riscofobe. Universitarii sunt metodolatri. Preferă problemele mici în legătură cu care pot publica frecvent. Rata de inovație a scăzut în universități. Uitați-vă la inovațiile mari în ultimii ani, GPT, motoarele de căutare și așa mai departe. Sunt făcute în afara universității. Sigur, au la bază cercetări fundamentale universității. Deci nu spun lucrul ăsta. Dar, dincolo de asta asta e cercetarea, inovația, dincolo de ceea ce înseamnă ce faci cu ce știi, se referă mai degrabă la exploatarea cunoașterii, la producția de exploatare.

• A șasea formațiune disfuncțională o numesc multifrenie

Termenul e preluat de la un psiholog foarte interesant. Kenneth Gergen a scris o carte în urmă cu mai mulți ani, „The saturated self” și el spunea că trăim o lume în care sunt atât de multe moduri de a trăi, încât în contact cu aceste moduri de a trăi, ego-ul nostru devine suprasaturat. Adică ne dezvoltăm multe identități și adesea aceste identități sunt contradictorii, nu sunt aliniate. De exemplu, cum să ne trăim o iubire? Păi să ne uităm la știrile de la ora 5:00, ce să spunem despre o iubire? Păi, iubirea înseamnă că iei toporul și dai în cap dacă nu te ascultă. Un alt model de cum se trăiește o iubire e în drama de la 8.30. E un alt model despre cum se trăiește o iubire în telenovela de la 9. E un alt model de cum se trăiește o iubire în, nu știu, filmul erotic de la ora 0:30. Ei bine, când ai atâtea modele, cum să fii tu? Și atunci așa ajungem la un ego saturat, suprasaturat. Avem mai multe identități contact, contextuale, fragmentare și adesea nu sunt integrate într-o identitate coerentă. Asta înseamnă multifrenia. Prin extensie, multifrenia este fenomenul care se întâmplă în universități, când dezvoltăm linii distincte de investiții, de dezvoltare, de progres și ele nu sunt aliniate, uneori sunt contradictorii, adesea universitățile noastre, dar câteodată și departamentele, câteodată și facultățile sunt multifrene, ceea ce duce la identități schimonosite, la identități fragmentare, neintegrate. N-avem identitate integrată. E o identitate dezintegrată, identitate fragmentară. Vă dau câteva exemple de manifestare a acestor acestei multifrenii. Una dintre ele, de exemplu, este diferența dintre faptul că aceleași universități susțin două lucruri contradictorii: vrem cercetare de vârf, dar în același timp vrem și dezvoltare pe orizontală, adică înființăm colegii peste tot unde oprește trenul, luăm cât mai mulți studenți, masificăm universitatea, dar în același timp vrem și cercetare de vârf. Nu poți face și cercetare de vârf și dezvoltare pe orizontală. Nu poți, pentru că resursele tale se duc în două direcții opuse. Vrei cercetare de vârf? Atunci te concentrezi pe masterate. Nu pe mulți studenți. Pe studenți de masterat, de doctorat, pe puțini, buni, selectați. Dar sunt ambele dimensiuni care se dezvoltă. Și atunci bineînțeles că apare o dispersie a resurselor umane, administrative, financiare.

Vă dau alt exemplu de multifrenie. Toate, aproape toate universitățile, dacă chiar nu toți rectorii de la noi spun că susțin antreprenoriatul tehnologic, inovația tehnologică. Toată lumea ridică ambele mâini. Să ne uităm la ce se incentivează în universități. Primești cumva vreun punct dacă ai făcut vreo inovație? Primești un punct doar dacă ai o citare. Doar dacă e publicat un studiu, nu dacă ai produs. Vă dau exemplu. Am făcut paxonline. O platformă multiuser de evaluare și intervenție. A fost printre primele din lume. Părți din ea au fost preluate și în alte țări. Am primit ceva din partea universității? Zero. După vreun an, am făcut un studiu clinic controlat despre eficiența acestei platforme de evaluare și intervenție în terapia anxietății, în primul rând a tulburării de panică. Studiul a fost publicat în Journal of Anxiety Disorder. Foarte bine cotat, foarte multe citări. Am primit foarte multe laude de la universitate. Pentru ce? Pentru că am scris despre ce am făcut? Ciudat, adică nu primesc nimic pentru că am făcut? Primesc ceva că scriu despre ce-am făcut? Da, dar universitatea susține, nu-i așa, antreprenoriatul tehnologic, inovația tehnologică. Vedeți cât de mare este diferența între discurs și practica de incentivare, ce prețuim, ce premiem?

(…) Ce trebuie să facem? Două lucruri: Unu, cred că din când în când măcar trebuie să le monitorizăm. Ele au diverse dimensiuni. Nu au o dimensiune a intensității. Adică una e să ai narcisism universitar la un nivel și alta e să ai de 10 ori mai mult. Au o anumită intensitate, au o anumită sferă de răspândire. Adică una e să ai indiferentism într-o catedră și alta să ai în toată facultatea. Cât de rapid proliferează retorita în universitatea ta, în catedra ta, în facultate ta? (…) Al doilea lucru în afară de faptul că le monitorizăm din când în când, cred că merită să luăm măsuri de igienizare la mai multe niveluri individual, că uneori s-ar putea ca noi să avem probleme, noi am devenit prea indiferenți, noi am ajuns la prea multă retorită, noi am ajuns la prea multă riscofobie, alteori nu numai individual.

La nivel de catedră, catedra noastră este prea orientată spre multifrenie. Cultivăm într-o catedră de 15 oameni, 10 teme de cercetare, alocăm resursele în 10 direcții. Bineînțeles că nu apare niciun efect, pentru că dacă nu se concentrează resursa nu apare marele efect, resursa se cheltuiește. Deci uneori la nivel de catedre ori la nivel de facultate, alteori la nivel de instituție, măsurile de igienizare trebuie să fie multinivelare, de la individ până la instituție. Acuma cum se va face această monitorizare și ce măsuri de igienizare se vor lua și dacă se vor lua? Asta depinde de fiecare instituție în parte. Știu că exerciții de autoreflecție nu sunt întotdeauna confortabile și când noi le facem descoperim și lucruri care nu ne convin. Așa că mi-am luat această postură azi. Așa că nu mă supăr dacă la final acuma mă huiduiți astfel”, spus Mircea Miclea.

_____________

Mircea Miclea este fondatorul școlii cognitive în psihologia românească, cercetător, profesor de științe cognitive aplicate la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost cel mai tânăr șef de catedră din istoria Universității, cancelar al UBB. Ministru al Educației în perioada decembrie 2004 – noiembrie 2005, a fost timp de 5 ani președintele comisiei prezidențiale în mandatul lui Traian Băsescu care a realizat Raportul pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării, diagnoză care a stat la baza Pactului național pe educație semnat în 2008 de toate partidele politice și apoi la baza Legii educației nr. 1/2011, dar modificată masiv de guvernările care s-au succedat în ultimii 11 ani. Doctor în psihologie și cu un masterat în administrarea afacerilor, Mircea Miclea este fondatorul Institutului de Cercetare-Dezvoltare Cognitrom, care dezvoltă produse la intersecția dintre psihologie si tehnologie, două dintre acestea fiind paxonline.net și depreter.ro – platforme de intervenție psihologică dedicate tulburărilor de anxietate și tratamentului depresiei.