Atenție la viitorul ministru al Educației! Învățământul este portofoliul de mare importanță simbolică în România aruncată în buza fascismului, prin politicile anti-educaționale promovate de încă președintele Iohannis. Au înțeles PSD-PNL-USR-UDMR cutremurul prin care a trecut societatea? Au înțeles votul de blam primit și nevoia profundă de reașezare a valorilor în ordinea firească, după cel puțin 10 de ani de degringoladă organizată în educație sub sloganul „România educată”? Dovada o avem zilele acestea, când le vom vedea propunerea de viitor ministru al Educației.
Portofoliul de mare importanță simbolică are nevoie nu doar de un ministru puternic și fără pată, ci și de un premier care să-i acorde declarativ și faptic toată susținerea Executivului pe care-l va conduce. Succesul șocant de care s-au bucurat în alegerile prezidențiale candidații extremiști, neolegionari, antisemiți și pro-putiniști este rezultatul direct al contraselecției la vârful educației promovate de guvernele ultimelor zece ani. Rezultatul direct al politicilor apăsat anti-educație. Și rezultatul direct al președintelui care s-a întors împotriva propriilor profesori, pentru a prezida prin minciună de la Cotroceni, apărat de majoritatea universitarilor obedienți cărora le-a aruncat în schimbul tăcerii ciozvârta a 20 de ani de mandat în fruntea universităților.
Vrem copii educați? Vrem tineri pentru care corectitudinea, adevărul, munca, performanța și meritul sunt valorile care le dictează toate acțiunile? Vrem adulți care să se îndrepte de drag către universități și școli pentru a se forma permanent, din nevoia și curiozitatea de a fi mai buni și de-a ști ce este nou în domeniile lor?
Pentru toate acestea, avem nevoie de un ministru al educației care să prețuiască în mod real profesorii și munca lor. Care să aibă ascendentul moral și profesional în fața cadrelor didactice, pentru a le putea explica transparent ce spune știința că funcționează pentru a educa eficient copiii, tinerii și adulții. Și care să aibă forța de a aplica măsurile corecte, fără pericolul populismului, fără frica de presă care vedem că paralizează miniștrii cu comportamente infracționale.
Viitorul ministru al Educației va prelua un portofoliu fierbinte, în care are datoria de-a răspunde rapid la următoarele probleme:
- debirocratizarea masivă a activității profesorilor
- autonomia școlară reală, inclusiv prin angajarea profesorilor la nivel de școală
- depolitizarea școlilor și a inspectoratelor școlare
- anularea dublului examen de la finalul clasei a VIII-a
- refacerea procedurilor de gestionare a acuzațiilor de plagiat, astfel încât plagiatele să poată fi sancționate rapid
- anularea posibilității ca rectorii cu 3-4 mandate să mai poată candida pentru încă un mandat de 5 ani
- profesionalizarea efectivă a directorilor de școli și evaluarea riguroasă a muncii profesorilor, cu sancționarea rapidă a cadrelor didactice care întârzie sistematic la ore, care nu se prezintă în fața elevilor, a căror prestație este mediocră, în paralel cu susținerea financiară importantă a profesorilor care-și fac munca de la clasă cu asupra de măsură
- recunoașterea publică a profesorilor performanți, indiferent că performanța este identificarea copiilor care lipsesc și aducerea lor la școală, munca susținută cu copiii abandonați educațional de familie sau premiile școlare obținute ca urmare a muncii la clasă, nu prin meditațiile paralele
- reorganizarea rețelei școlare astfel încât inspectoratele școlare să nu mai poată încălca legea, prin acceptarea unui număr de elevi peste capacitatea efectivă a școlii
- obținerea acordului urgent al primăriilor de a acorda spații noi pentru școli, în zonele urbane ultra-aglomerate
- introducerea mesei calde obligatoriu în toate școlile, în România care este printre ultimele țări ca sărăcie din Uniunea Europeană și pe primele țări la obezitatea infantilă
- prelungirea programului școlar pentru ca învățătorii și profesorii de la clasă să poată fi cei care continuă educarea și monitorizarea propriilor elevi și după masă
- asigurarea pentru profesori a minimului necesar de pregătire, inclusiv în ceea ce privește alfabetizarea digitală, dincolo de fanfara programelor cu finanțare internațională, când le cere să aplice tot felul de schimbări, de la cele administrative la cele de planuri-cadru, iar cei mai mulți se simt lăsați în voia sorții să le predea elevilor ce găsesc de cuviință, fără instrumente tehnice și pedagogice să predea ce trebuie
- aplicarea unei reforme reale în predarea bazată pe competențe, pe care studiile recente (PISA, ICILS, TIMSS) arată că gimnaziul mai mult le deraiază decât le ține pe drumul drept, identificarea resurselor pentru competențe care acum nu sunt decât atinse prin opționale – vezi educația media, vitală și pentru adulți, și pentru copiii care se uită la adulți pentru îndrumare
În aceste șase zile care s-au scurs de când Curtea Constituțională a anulat alegerile prezidențiale, instituțiile statului au transmis pe toate canalele informale că accentul trebuie pus pe reconstrucție și încredere în instituții. Atenție, însă! Reconstrucție făcută de cine? De cei trimiși acasă de alegători? Încă avem la conducerea Ministerului Educației un ministru care a pierdut alegerile și care și-a pierdut complet legitimitatea.
„Fără cadre didactice nu există cetățeni. Fără ele nu există democrație” – declara președinta Comisiei Europene în urmă cu 4 ani, după un asasinat care a zguduit Franța.
Alegerile prezidențiale în urma cărora României i-a trecut glonțul fascist pe la ureche ne-au arătat în cel mai brutal mod exact importanța profesorilor. Atenție pe cine aduceți în fața lor! Cadrele didactice sunt cele care au puterea de a educa România. Dar are Guvernul puterea să pună la vârful educației un specialist fără pată care să-i susțină pe profesorii buni din preuniversitar și universitar în lupta cea dreaptă a învățării? Și care să scoată rapid de la catedră cadrele didactice care s-au transformat explicit sau implicit în promotori ai contra-valorilor în România?
Guvernul este chemat să dovedească tot ce promite că a înțeles, printr-un ministru performant și un buget care să reflecte concret importanța Educației pentru noul Executiv.
Matei Pop
Mircea Bertea
Virgil Iordache
Mihai Peticilă
10 comments
Nici nu s-a uscat bine cerneala pe ciornele pe care se scriu numele miniștrilor și s-au și scos din dulapul cu naftalină, a câta oară, ideile puține, dar fixe de a reforma învățământul. Se trasează sarcini, se propune iarăși un talmeș-balmeș de sugestii, între care câteva sunt acceptabile și chiar bune (debirocratizare, recunoașterea publică a profesorilor performanți, depolitizarea în învățământ, masa caldă a elevilor, dar cu personal specializat, nu cu profesori-bucătari), compromise prin propunerea, insistentă iarăși, de a se desființa titularizarea în învățământ, manifestată în spațiul public de câțiva ani buni, susținută dinspre așa-zisa „dreaptă” (!) politică.
Ce înseamnă însă, de fapt, „autonomia școlară reală, inclusiv prin angajarea profesorilor la nivel de școală”? A experimentat-o, din nefericire, în anii 1999 – 2001, ministrul vremii de atunci, altfel reputat profesor universitar, care a declanșat, în școli și licee, o suită de concursuri fără garanția corectitudinii, fără o dată unică, procedură total diferită de concursul național unic de titularizare ce se desfășoară astăzi. S-a produs atunci o bulversare totală a unei competiții de maximă importanță pentru învățământul românesc. Un exemplu concret: două eleve olimpice de nivel național în gimnaziu și în liceu, devenite profesoare după studiile universitare, au vrut să se înscrie la concurs pe catedre vacante de la un liceu important. Doamna directoare: „Ce căutați voi aici? Noi avem profesorii noștri!”. S-au titularizat cu doi ani mai târziu, când școlii românești i-a revenit, cât de cât, mintea la cap.
Se manifestă, în același timp, și obediența totală față de experiențe din țări cât mai îndepărtate pentru angajarea profesorilor, cu exemple de prin Noua Zeelandă, Canada sau Irlanda, care ne-ar putea conduce la aceeași situație și acum. Reluând această procedură, s-ar introduce haosul total în sistemul de învățământ. Cum se vor desfășura aceste examene, cu peste 200 000 de cadre didactice? Cine cu cine se va da acest insolit examen? Se vor programa în comisii evaluatorii prin rotație (astăzi te evaluez pe tine, mâine tu pe mine?!). În ansamblu, rezultatele vor fi la fel, fiindcă necesarul de cadre didactic va rămâne același, Numai că se vor rearanja pozițiile, se vor rezolva mai ușor favoritismele. De aproape treizeci de ani visează unii la o astfel de situație!
De fapt, concursul de numire în învățământ s-a practicat, în organizarea Ministerului Instrucțiunii Publice, încă de la Legea din 1864, elaborată sub coordonarea lui Alexandru Ioan Cuza. Legea lui Spiru Haret, din anul 1898, a reglementat și mai bine modalitatea de angajare prin concurs a învățătorilor și a profesorilor. La minister, pe la 1900, se alcătuia un „tablou”, un tabel, cu un clasament cumulativ, reînnoit, refăcut de la an la an, pe măsura ocupării posturilor vacante. Cu alte cuvinte, o notă de 9,90, chiar de 10, rămânea valabilă în tabel, într-un fel de sesiune deschisă de la an la an, până când se ivea un post vacant. Astăzi, dacă ai luat nota 10, dar nu a fost post valabil în acel an, vei da din nou concurs, de fapt un concurs de suplinire perpetuă.
Ideea care creează tensiune în lumea didactică (de parcă n-ar fi destulă în această perioadă) este aceea de „transformare”, de desființare a titularizării.
Domnilor, noțiunea de titular a apărut prin asimilare cu sintagma „funcționar public” încă în legislația învățământului francez a lui Napoleon din anul 1802, folosită mai târziu alături de conceptul de professeur titulaire.
Noțiunea a fost preluată și în legislația românească încă din Legea instrucțiunii publice din 1864 și menținută în toate legile ulterioare ale învățământului. În Legea din 1864, sunt operante juridic noțiunile de profesori titulari (art. 98), cu „numire definitivă” (art. 364, art. 392) versus „numire provizorie” (art. 365), iar „profesorii sunt inamovibili” (art. 385). Legea din 1893: „învățător titular” (art.23) versus „numire provizorie” (art. 59), pentru actualul termen „suplinire”; „numiții cu titlu definitiv” (art. 61), noțiuni repetate și în Legea din 1896. Legea învățământului secundar și superior din 1898, a lui Spiru Haret, face precizări și asupra consecințelor unor restrângeri de activitate, ministerul având obligația de a compensa, prin lege, numărul de ore lipsă din normele didactice ale profesorilor titulari. Noțiunea de titular devine dominantă în legile din 1924, 1928, 1932, 1939, 1943, iar Legea din 1948, apărută în cruntul regim al vremii, cel comunist, preia toate funcțiile didactice din legile anterioare, păstrând caracteristicile lor de încadrare menționate mai înainte.
Nici în legislația comunistă nu s-a pus vreodată problema schimbării conținutului semantic al noțiunii de titularizare. Legea nr. 6/1969 privind Statutul personalului didactic menționează și operaționalizează toți termenii privitori la mișcarea personalului didactic, valabili de atunci până acum, preluați și în legile nr. 28/1978, nr. 84/1995, nr. 268/2003, nr.1/2011: personal didactic titular, concurs de titularizare, transferare, detașare, restrângere de activitate etc.
Prin acest amplu excurs în istoria legilor învățământului din România (pe care orice nou ministru al Educației trebuie să-l parcurgă), cu focalizare expresă aici asupra termenului de titular, s-ar fi putut evita confuzia de care creează o atmosferă tensionată în colectivele didactice, nesiguranță și stres, numai dacă:
cei care îi ignoră conținutul semantic, inclusiv miniștri ai Educației, în calitate de propunători și legiuitori în domeniul învățământului, ar fi cunoscut conținuturile și succesiunea legilor anterioare;
ar avea o acceptabilă pregătire juridică, pentru înțelegerea termenilor și a noțiunilor lansate cu nonșalanță în mass-media, pentru a respecta drepturile omului și legislația muncii;
ar fi deschis pur și simplu Dicționarul explicativ al limbii române, 2016, la pagina 1244:
„TITULÁR, -Ă, titulari, -e, adj., s. m. și f. 1. (Persoană) care ocupă un post, îndeplinește o funcție etc. în mod permanent, pe baza unei numiri legale. ♦ (Persoană) care se bucură de un drept juridic. […] Din fr. titulaire.”
„TITULARIZÁ, titularizez, vb. I. Tranz. A numi pe cineva ca titular al unui post (în care funcționa până atunci în mod provizoriu). – Din fr. titulariser.”
o Corespondențe lexicale cu limba franceză:
TITULAIRE, fr.: qui possède de droit; qu est en charge d′une fonction garantie par un titre (professeur titulaire); qui occupe une poste à titre permanent. (Reverso Dictionaire).
Se vede din răspunsurile anterioare cât de afectat este acest sector important al societății de toți cei care si-au pus amprenta și au fost la conducere. Este ca un organism foarte bolnav, nici nu știi dacă mai este posibil să se vindece.
Noul ministru are o misiune extrem de grea. Dacă reușește să rezolve măcar o parte din problemele enumerate în articol putem spera că organismul se mai poate salva.
Angajarea profesorilor de către director și CA am văzut-o și în programul USR-ului. Chiar nu au nicio legătură cu țara în care trăiesc. Și se pare că USR va lua portofoliul educației. Ei au cei mai puțini votanți, iar perdanții primesc educația; cine să se lege la cap cu așa minister în loc să ia finanțele, justiția, transporturile, adică ministere cu bani de unde să mai poată și fura ceva, că doar nu de dragul nației intră ei în guvern. Nu că PSD sau PNL ar avea vreo idee despre educație, este evident după atâția ani.
Sau l-ar putea da UDMR-ului, sau minorităților, atunci să vezi reforme! Dacă tot nu dau doi bani pe educație..
După cum se ceartă din nou, nu demonstrează că nu au înțeles nimic din palma pe care le-au dat-o electoratul. Constatăm că la putere vor fi tot PSD -UL, PNL-UL PSD -ist, USR -ul, UDMR -ul. Sunt aceeași, care vor numi directori, inspectori în funcție de apartenența politică; sunt aceeași care vor impune subtil directorilor, să fie „oameni de echipă” cu primăriile. Cine să asigure o schimbare spre progrees?
Publicați doar ce vă convine, și după aia vorbiți solemn despre drepturi și progres.
Bravos, edupedu.
Anularea titularizării ar fi cea mai mare tâmpenie …va fi declinul învățământului…directorii,așa cum îi vedem azi,nu sunt pregătiți de autonomia școlară inclusiv cu angajarea unor profesori. In mod cert va fi mana libera la orice altceva decât meritocrație…
Mai intai directorul trebuie ales prin vot direct de catre profesori. Sa poata angaja pentru o perioada determinata de maxim 2-3 ani, dar titularizarea trebuie sa ramana concursul de angajare pe perioada nedeterminata.
-depolitizarea școlilor și a inspectoratelor școlare.
S-o vedem si pe asta :))))
Nu au învațăt nimic.
Nu poți face olimpici din corigenți și repetenți politici.
Vor pune probabil un politruc mai incompetent și cu mai multe nazuri ca Deca sau mai grav chiar pe ea.
În TIMSS stăm mai bine ca Finlanda, ba chiar stăm excepțional de bine, dacă mai comparăm și finanțarea.
Altfel, profesorul angajat de școală (a se citi directorul numit politic+ consiliul din care partea majoritară e politic aleasă) înseamnă liber la pile, relații și cunoștințe. De unde rezultă că autorul vorbește din cărți. Chestia asta nu funcționează în țările unde meritocrația încă se zbate să supraviețuiască, dar sigur o să funcționeze la noi, ”șefii la democrație”. Atât de mult vă pasă de profesori și de binele lor ca viitori educatori pentru o societate mai sănătoasă că îi oferiți direct pe tavă tuturor politrucilor care nu mai aveau ce pune la troc pentru susținerea sau finanțarea politică necesară să mai prindă 4 ani ciolan.
Hai, s….