Cum se construiește încrederea copiilor în ei înșiși. Psihologul Domnica Petrovai: Trebuie să se simtă înțeleși, acceptați și să învețe să aibă grijă de ei

Preadolescența este perioada cea mai vulnerabilă, zona de 10-14 ani. Apoi, degeaba critici un adolescent că se uită la telefon, pentru că ăsta este doar un mecanism de protecție, spune psihologul Domnica Petrovai, într-un interviu pentru Edupedu.ro despre modul în care se construiește încrederea în sine. Aceasta explică pe larg cum îi pregătește pe profesori „în ideea în care încrederea copiilor în ei se clădește și în funcție de context”, cum afectează lipsa stimei de sine performanțele școlare și cum a dezvoltat sesiuni cu adolescenții, precum și întâlniri cu profesorii și părinții. Toate acestea se întâmplă în programul „Dove – Ai încredere în tine”, aplicat în mai multe școli. Parte din programul-pilot a fost și Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București. Directoarea Colegiului, Ionela Neagoe, spune pentru Edupedu.ro că, în opinia sa, dacă se aplică de la clasele mai mici astfel de programe, copiii devin mai stăpâni pe ei, pentru că primesc instrumente de gestionare a bombardamentului informațional din viața de zi cu de, de la Instagram la toate mediile accesate de copii.

„Noi suntem o școală foarte bună, din punct de vedere academic, dar ne lovim din ce în ce mai mult cu situații de anxietate și depresie în rândul copiilor, lipsă de încredere, lipsă de sens, de valorizare, stimă de sine scăzută, refuz de-a mai ieși din casă. Cred cu tărie că dacă se aplică din clasele mai mici programe din acestea de echilibrare emoțională, copiii devin mai stăpâni pe ei, pentru că primesc instrumente de gestionare a bombardamentului informațional din viața de zi cu de, de la Instagram la orice”, a declarat pentru Edupedu.ro profesoara Ionela Neagoe, directoarea Colegiului Național “Gheorghe Lazăr” din București.

Vezi mai jos, în interviurile acordate de către psihologul Domnica Petrovai și de profesoara Ionela Neagoe, cum se construiește încrederea în sine, ce înseamnă la clasă un elev fără încredere și care sunt piesele puzzle-ului numit „elev încrezător”. Ghidurile si mai multe detalii despre programul „Dove – Ai încredere în tine” sunt publicate pe site-ul Dove, astfel încât toți cei interesați – profesori, părinți și copii – le pot accesa.

Domnica Petrovai, psiholog, fondatoarea companiei Mind Education: Inclusiv la nivel academic sunt influențați adolescenții, dacă nu au încredere în ei din punct de vedere al imaginii corporale

Psihoterapeut cognitiv‑comportamental, psiholog clinician, fondatoare a Școlii pentru Cuplu și CEO al Mind Education, Domnica Petrovai a explicat pentru Edupedu.ro ce înseamnă proiectul „Dove – Ai încredere în tine”. Psihologii și specialiștii de la Mind Education sunt parteneri ai acestui program, oferind consultanță profesorilor, părinților și elevilor din cele 7 școli în care acesta se derulează.

Rep.: Ce înseamnă, concret, implicarea Mind Education în programul educațional Dove – Ai încredere în tine?

Domnica Petrovai: Practic, ce am făcut a fost să pregătim profesorii pentru a putea implementa proiectul în școli, în ideea în care încrederea copiilor în ei se clădește și în funcție de context.

Colegii mei au susținut sesiuni cu adolescenții, pentru a le oferi informațiile necesare pentru a avea mai multă încredere în ei, pentru a înțelege impactul imaginii de sine asupra stărilor de bine, pentru a ști ce le influențează starea de bine, care este influența factorilor externi, cum sunt mesajele din mass-media.

Și am realizat întâlniri cu părinții, cu următoarele 2 obiective:

1. Părinții să înțeleagă mai bine care sunt provocările copiilor, provocările specifice vârstei, cum să îi sprijine să aibă încredere în ei,
2. dar și să îi încurajeze pe adolescenți să participe la sesiunile cu colegii mei, astfel încât să aibă deschidere și din perspectiva siguranței mesajelor care vin către ei.

Studiile spun că adolescenții sunt mai puțin vulnerabili la influențele externe, dacă relația este apropiată cu părinții și dacă au discuții cu ei. Altfel, influența externă e mai puternică. Și atunci, dacă insecuritățile specifice vârstei copiii le discută cu părinții, ei vor fi mai puțin influențați negativ de tot ce înseamnă mass-media.

Rep.: Cum se declină în viața unui adolescent încrederea scăzută de sine?

Domnica Petrovai: Inclusiv la nivel academic sunt influențați adolescenții, dacă nu au încredere în ei din punct de vedere al imaginii corporale.

Uneori, părinții și profesorii ignoră componenta imaginii corporale, dar o neîncredere a adolescentului în modul în care arată poate însemna că tu, elev, nu mai ești atât de activ la ore, nu știi să pui graniță în relația cu ceilalți, ești nerăbdător, mintea este atât de ocupată cu insecurități încât te gândești foarte mult la ce cred ceilalți despre tine si nu te concentrezi pe ce spune profesorul. Anxietatea mă face să fiu temător și să nu am focus pe învățare.

Mesajul important este și pentru profesor, pentru că mulți profesori sunt centrați pe zona academică și mesajul încrederii li se pare secundar, când el este de fapt foarte important și din perspectiva academică.

Încrederea în sine poate sprijini zona de înaintare în învățare. Dar insecuritatea este firească vârstei. Cu cât relațiile de prietenie sunt mai bune, cu atât se simt mai acceptați de colegi, cu atât vin la școală mai cu drag și sunt mai deschiși să învețe. Altfel, tendința va fi de retragere și pandemia a contribuit la zona asta de retragere.

„Mă simt singur” are legătură cu modalitatea în care mă simt eu în corpul meu și în relația cu celălalt. Singurătatea este un mecanism de protecție: simt că ceilalți nu mă plac, nu sunt interesați de mine. De ce nu sunt interesați de mine? Pentru că nu sunt o persoană interesantă. Și atunci mă izolez și mă simt singur, iar singurătatea este factor de risc pentru depresie și anxietate, din cauza unei imagini din media cu care adolescenții se compară, dar o imagine care nu este reală.

Și atunci e foarte important să se discute direct cu copilul despre faptul că provocarea prin care trece el este, de fapt, o provocare pe care o au toți adolescenții: toți au insecurități corporale, nu le place cum le stă părul, cum le arată nasul, cum s-au dezvoltat într-o anumită zonă corporală, pentru că asta este vârsta schimbărilor. Dacă vorbesc între ei, descoperă că toți au aceste provocări. Dacă vorbesc și văd că și tu ai o problemă cu asta (urmată de reacția de tipul „aaa, credeam că doar eu”), atunci vine și sentimentul de normalizare, de acceptare. Și, dintr-o dată, nu mai sunt ei cei care sunt defecți, ci asta face parte din insecuritățile vârstei.

Un mare impact au avut imaginile care sunt stocate pe Instagram și Facebook, imaginile prelucrate ale vedetelor cu care ei se compară. Dacă eu mă compar cu o fată, cu un băiat care arată impecabil, atunci când sunt sprijinit să văd că la ce mă uit nu e o imagine reală și dacă descopăr care este procesul, cum se ajunge la imaginea aia, zic: Wow! Arată ca mine, dar toate sunt prelucrări, iar rezultatul nu e real! De aici vine un focus mult prea mare pe aspectul fizic.

Rep.: A existat un efect al pandemiei și al schimbărilor generate de noile reguli sociale, asupra provocărilor acestora prin care trec adolescenții?

Domnica Petrovai: Problemele s-au acutizat în pandemie. Pentru că nu a mai existat contactul fizic, apropierea fizică de celălalt care te ajută să îți testezi credințele tale despre tine, să vezi dacă ceea ce crezi este doar o frică la tine în minte sau este o problemă reală. Adolescenții nu au mai avut contexte sociale.

Foarte mulți adolescenți au reacții de anxietate și depresie, care se manifestă prin irascibilitate, apatie, izolare, nu mai vor să iasă să se vadă cu colegii, și nu vorbim despre protecție de Covid, ci despre insecurități deja emoționale. Programul (Dove – Ai încredere în tine) a venit foarte bine, pentru că vorbește despre lucruri care îi preocupă acum.

Rep.: Unde observați că sunt cele mai mari probleme, la ce vârstă se acutizează ele?

Domnica Petrovai: Preadolescența este perioada cea mai vulnerabilă, zona de 10-14 ani, pentru că perioada de gimnaziu, tranziția către liceu este momentul în care din nou pentru copii relațiile devin o prioritate, încep să se simtă respinși, iar dacă noi intervenim, ca părinți și profesori, în această perioadă, copiii vor avea o adolescență armonioasă.

Dacă nu intervenim la vârsta preadolescenței, atunci adolescența va fi foarte complicată. Atunci ei încearcă să se desprindă de noi, nu mai împărtășesc copiii părinților tot ce se întâmplă la școală și părinților li se pare ciudat și le vine greu. Dar copiii au nevoie de desprinderea asta și au nevoie ca noi să avem încredere în ei, dar să nu ne desprindem cu totul. Să fim atenți la momentul lor de disponibilitate, fie că el vine la două săptămâni, să îl ascultăm și să încercăm să îl înțelegem. Copilul are nevoie de tine, părinte, dar în alt mod. Tu, ca părinte, să reduci controlul, dar să rămâi disponibil. E o tranziție și pentru părinte.

Rep.: Ce este important să știe părinții și profesorii: ce contribuie la construcția încrederii în sine?

Domnica Petrovai: În primul rând, au nevoie să se deschidă unor conversații despre ei. Adolescenții au nevoie să se simtă în primul rând înțeleși. Fără judecată, fără critică, fără respingere. Dacă noi le creăm acest cadru în care ei să vorbească și în care să se simtă înțeleși, acceptați, atunci asta este baza încrederii pe care ei și-o vor clădi în sine.

A doua componentă foarte importantă este să învețe să aibă grijă de ei înșiși. Să știe că dacă nu dormi, dacă mănânci prost, dacă nu faci lucruri plăcute atunci nu poți să te simți bine și să ai încredere în tine.

Deci sunt două componente importante:

1. copiii trebuie să știe ce ne influențează starea de bine. Și aici vorbim despre somn, mișcare, relația cu corpul, ceea ce ține de imaginea corporală, nutriție, joacă.
2. să se simtă înțeleși și acceptați. Proiectul oferă cadrul în care vorbim despre lucrurile importante pentru ei: insecurități care nouă poate ni se par frivole, dar care pentru ei sunt foarte importante. În loc să îi criticăm, în loc să le spunem: te ocupi de lucruri superficiale, părul, cum arăți, să înțelegem că de fapt sunt foarte importante și conectate cu toate celelalte, inclusiv cu performanțele școlare.

Toate aceste abilități de disciplină personală – somn, mișcare, reziliență, să fiu confortabil cu disconfortul, în loc să pun mâna pe telefon să stau pur și simplu plictisit -, toate aceste competențe sunt esențiale pentru a clădi o maturitate emoțională de care au nevoie copiii noștri. Acum, cu pandemia, este și mai evident că au nevoie de disciplină, de încredere, de reziliență.

Rep.: Profesorul cum vede la clasă elevii care nu au încredere în ei?

Domnica Petrovai: Sunt elevii cărora poate le-au scăzut performanțele academice. Copii care aveau rezultate și performanțe crescute, din cauza pandemiei, a anxietății și depresiei au și performanțe scăzute. Ei conștientizează că este o problemă și este nevoie să intervenim.

Prima intervenție este să vorbim despre asta. Degeaba critici un adolescent că se uită la telefon, pentru că ăsta este doar un mecanism de protecție. Trebuie să vorbești despre ce îi frământă și apoi să le dai de înțeles că faptul că se uită atât de mult timp la anumite persoane le creează anxietate, pentru că se compară cu o imagine care nu este reală. Dacă stau și mă uit la Instagram și văd toate fetele care arată grozav, mă simt groaznic. Dar este o falsă problemă, pentru că ce văd eu este un rezultat trucat, nimeni nu arată așa. Este un business, acolo sunt alte mecanisme.

Rep.: Care sunt piesele puzzle-ului numit încredere scăzută în sine? Cum ajunge un copil să-și piardă stima de sine?

Domnica Petrovai: Sunt 3 nevoi neîmplinite care duc la pierderea încrederii în sine.

Prima nevoie neîmplinită este non-acceptarea. Când începi să-l lauzi, să-l recompensezi doar pentru rezultate și performanțe și să fii critic pentru greșelile pe care le face, fără să-l sprijini să accepte greșeala și disconfortul ca fiind parte din viața de zi cu zi. Când tu, ca părinte, de când copilul este la grădiniță îl apreciezi că a făcut un desen frumos și nu îl apreciezi pentru efortul că desenează, care este motivație internă, tu îl înveți doar pentru motivație externă.

Când noi avem nevoie de alte motivații, când este o disproporție între motivația internă și cele externe, copilul va învăța frica de respingere. Va căuta validări permanente. Va zice: sunt valoros în funcție de reacția celuilalt, pentru că noi nu i-am permis copilului să își exerseze nevoia internă. Ca și cum eu mă simt valoros ca părinte dacă copilul meu are performanțe și rezultate. Deci mă folosesc de copilul meu.

A doua nevoie neîmplinită este conectarea cu propriile nevoi, care înseamnă și zona de autonomie. Adică fac lucruri singur, am responsabilități, am granițe personale, dar țin cont și de nevoile celorlalți, nu sunt în centrul atenției și învăț să relaționez, să împart jucării, învăț ce înseamnă o relație sănătoasă. Uneori, părinții sunt foarte anxioși și își controlează copilul din cauza propriilor frici și nu îl învață să-și asume responsabilitatea asupra a ceea ce simt și fac. Sunt copiii care dau vina pe ceilalți.

Sau dacă, dimpotrivă, ești foarte critic și intruziv la adresa lui, copilul învață să aibă foarte multe îndoieli și devin foarte critic cu el însuși, nu știe să se aprecieze armonios și echilibrat.

A treia nevoie neîmplinită este cea legată de încredere, care înseamnă că copiii au nevoie de un mediu de siguranță: să nu se simtă în pericol cu părintele, să nu anticipeze mereu că îl supără, că îl dezamăgește în mod constant, să nu îi fie frică de pedeapsă fizică sau emoțională sau că își retrage atenția părintele.

Un copil care e pedepsit și sancționat, e un copil care nu va avea încredere în ceilalți.

Practic, astea sunt cele 3 nevoi neîmplinite care duc la neîncredere: non-acceptarea, deconectarea de propriile nevoi și neîncrederea în tine care se proiectează în neîncrederea în ceilalți. Și atunci autoritatea este una de care îmi e frică, de care mă feresc, nu cer ajutorul, nu sunt vulnerabil și aceasta este autoritatea pe care o transfer și profesorului: nu sunt de încredere, mă feresc de ei sau dacă mi se întâmplă ceva la școală, nu vorbesc cu părintele, că poate se supără și mă va sancționa.

Rep.: Sunt părinți, sunt profesori sceptici, care spun: ce mă interesează pe mine stima de sine, astea sunt mofturi? Mie să-mi învețe bine, asta contează. Ce le spuneți?

Domnica Petrovai: Sunt profesori care îmi spun: eu predau de 40 de ani, nu îmi spuneți mie că trebuie să devin terapeutul copilului! Dar am întâlnit și profesori care au deschiderea de-a înțelege nevoile integrat: am nevoie să învăț că starea de bine este stabilitate și îmi influențează performanțele. Am nevoie să învăț că relațiile se clădesc cu efort conștient, cu asumare. O parte din părinți și profesori încep să se maturizeze. Nu au rămas în stadiul în care spun ‚părinții sunt vinovați’ și nici nu caută soluții. Au depășit etapa în care cred că cineva trebuie să vină să ne salveze și că din nou suntem o victimă care caută ajutor extern.

Dar marea majoritate a adulților încă nu sunt autonomi, nu sunt în zona de independență: ori idealizăm, ori blamăm, dar nu ne asumăm responsabilitatea. Avem nevoie de o autoritate care să ne controleze, dar suntem în perioada de rebeliune.

Rep.: Deci adolescenții români au provocarea etapei biologice pe care o traversează toți adolescenții, dar și provocarea unui stat care trece prin etapa adolescentină ca evoluție socială?

Domnica Petrovai: Este o dublă provocare și avem nevoie să creștem o dată cu ei, ca să îi putem ajuta.

Experiența mea și în școli, și în companii, în ultimii ani, îmi arată că e foarte multă speranță: există deja foarte multă lume, foarte multe comunități care își doresc să devină comunități ale încrederii și unde contribuția personală este mai importantă decât modelul învinovățirii. Oamenii vorbesc despre contribuție, nu doar învinovățesc.

Oamenii încep să devină preocupați în a se bucura de viață. Este important, pentru că și asta e o caracteristică a noastră: ne plângem, iar ideea de vitalitate devine mai prezentă în discursul acestor comunități și nu mai apropiem de modele de parenting din altă parte, ci ne uităm la ce nevoi avem noi. Nu o să ne folosească un model finlandez, unul francez în România, cu istoria noastră. Nu o să funcționeze un model construit pentru altă comunitate.

Rep: În întâlnirile pe care le aveți, sunt părinți care își blamează excesiv propriii lor părinți pentru greșelile pe care ei le fac în relația cu copiii?

Domnica Petrovai: Dacă ne uităm la cei mai vizionați influenceri pe zona de parenting, vedem că aceștia sunt cei care blamează, care critică, care atacă și asta arată că nu vorbim despre asumare; criticăm și judecăm. Nu ne ajută să ne criticăm părinții, pentru că asta nu arată înțelegere și maturitate, nu înțelegem contextul de viață și provocările părinților și bunicilor. Acum suntem părinți, trebuie să înțelegem trecutul; este important să vedem ce am avut, dar procesul de vindecare a traumelor colective începe din momentul asumării responsabilității. Altfel este tot zonă de dependență și victimizare.

Rep: În cadrul programului Dove – Ai încredere în tine, unde aveți cele mai mari provocări: în întâlnirile cu adulții (părinții și profesorii) sau în discuțiile cu elevii?

Domnica Petrovai: Cea mai mare provocare este în relația cu adulții. Pentru că atunci când adultul vine în relație cu copilul cu deschidere și încredere, atunci disponibilitatea copiilor de a învăța este foarte mare. Dacă un adult vine cu critică, cu detașare emoțională (vin și îți predau un subiect pe care eu nu îl cred, de a cărui importanță nu sunt convins, cu a cărui predare mă simt inconfortabil), atunci sigur că încrederea tinerilor de a primi informația și de a începe discuții va fi mult mai mică. Marea provocare o avem, firesc, noi adulții cu noi înșine.

O cercetare pe care am dezvoltat-o a arătat că avem cea mai scăzută durată a relației de cuplu din Europa: între 8 și 9 ani, față de alte state europene, ceea ce arată că, practic, resursele noastre emoționale de a fi într-o relație satisfăcătoare cu un alt adult sunt foarte scăzute, noi fugim de relații, dăm vina pe partener și nu ne asumăm disconfortul momentelor dificile în relații. Ceea ce predăm mai departe către copii. Deci ei văd că ieșim repede din relație, că dăm vina pe partener, intrăm în alte relații care devin din ce în ce mai scurte. Iubirea, la noi, care suntem o țară agrară, are legătură mai degrabă cu supraviețuirea. Am învățat multă neîncredere și suspiciune, am ajuns în punctul de a nu avea resurse să clădim o relație pe termen lung. Avem copii care nu au un cadru de siguranță. Avem o generație de copii care nu are încredere în căsătorie. Și studiile arată că abilitatea adolescenților de a avea relații de prietenie este predictorul relațiilor de încredere la vârsta adultă. Dacă noi, ca părinți, profesori, i-am învăța pe copii să aibă prieteni, atunci practic i-am învăța să devină un adult care nu bârfește, care nu se izolează, care trăiește înconjurat de ceilalți și știe să treacă și prin momentele mai puțin plăcute ale unei prietenii.

Ionela Neagoe, directoare a Colegiului Național „Gheorghe Lazăr” din București: Proiectul îi aduce mai aproape de școală pe părinți. I-am văzut acolo prezenți, fără să îi oblige cineva. Și este de implementat permanent în școală, la orele de dirigenție

Profesoara Ionela Neagoe conduce Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București, care implementează încă de la începutul anului 2021 proiectul pilot dezvoltat de Dove.

Rep.: Colegiul pe care îl conduceți face parte din proiectul pilot „Dove – Ai încredere în tine”. Cum ați intrat în acest proiect și când?

Ionela Neagoe: Am intrat în proiect la începutul anului, pentru că am aflat de el de la Domnica Petrovai, cu care avem o colaborare de cel puțin 3 ani când am început să lucrăm la Colegiu pentru a dezvolta starea de bine în mediul elevi-profesori-părinți. Am fost foarte încântată de programul acesta (Dove – Ai încredere în tine) pentru că am citit ce presupune. M-am uitat peste Ghidul profesorului, Ghidul părintelui care sunt foarte ușor de accesat pe pagina proiectului Dove – Ai încredere în tine și modul în care informațiile sunt accesibilizate mi s-a părut extrem de interesant, ceea ce m-a dus cu gândul că poate fi ușor de implementat proiectul în școală și că profesorilor nu li se va părea greu.

Rep.: De ce ați intrat în acest proiect?

Ionela Neagoe: Noi suntem o școală foarte bună, din punct de vedere academic, dar ne lovim din ce în ce mai mult cu situații de anxietate și depresie în rândul copiilor, lipsă de încredere, lipsă de sens, de valorizare, stimă de sine scăzută, refuz de-a mai ieși din casă. Cred cu tărie că dacă se aplică din clasele mai mici programe din acestea de echilibrare emoțională, copiii devin mai stăpâni pe ei, pentru că primesc instrumente de gestionare a bombardamentului informațional din viața de zi cu de, de la Instagram la orice.

Cel mai interesant mi s-a părut că îi învață pe copii cum să gândească singuri și să înțeleagă ce îi influențează din mediu, ce anume din ceea ce gândesc sunt de fapt presiuni pe care relațiile de socializare le pun sau pe care adulții din viața lor le aduc. Și proiectul le oferă apoi instrumente de gestionare a bombardamentului informațional.

Ca profesor, am observat că unii nu mai vor să intre la ore, nu pot deschide camera să fie prezenți. Apoi părinții ne-au spus: ajutați-mă că nu știu cum să îl scot din starea asta! L-am auzit spunând de două ori că viața nu are sens și nu știu cum să îl scot din starea asta. În cazurile astea, am luat legătura cu psihologul cu care lucrează copilul, am cerut sfaturi cum să procedăm și noi cu copilul.

Toți ne-au spus că copilul trebuie să aibă o rutină, trebuie să aibă socializare și am încercat să îi implicăm în proiecte, chiar dacă suntem în mediul online. Pentru mulți funcționează. Sunt și câțiva la care nu funcționează. Ideea la ei este să avem răbdare, iar din perspectivele educației, revenirea la școală este esențială. Alienarea nu este bună, nu este motivantă. Trebuie păstrat online-ul cu ce a adus în plus valoros în viața noastră, ne-a motivat să redescoperim metode noi, am văzut că putem, că lecțiile sunt atractive, dar avem nevoie de interacțiune concretă cu copiii, să ne vedem, să le vedem mimica. Dacă treceam pe hol și vedeam fața supărată, le ziceam: ce s-a întâmplat?

Copilul nu poate să stea singur, mai ales la adolescență, unde zona interioară este extrem de complicată și profundă și exacerbează orice i se întâmplă. Este ca o navă în derivă care se lovește când de mal, când ajunge brusc la mijlocul fluviului. Trebuie ajutat. La întrebarea: ce ai?, părintele va primi: Nu știu, nimic!. Eu am primit de la copiii mei: Dacă aș ști să-ți spun de ce plâng, ți-aș spune.

Ce poate să fie mai rău pentru un părinte decât să nu aibă cum să își ajute copilul. De asta am intrat în acest proiect.

Rep.: Cum se derulează, concret, proiectul?

Ionela Neagoe: Întâi am avut acordul părinților, iar profesorilor le-a fost prezentat proiectul în ședințe. Am făcut un training cu profesorii și li s-au arătat ghidul profesorului și al elevului, care sunt noțiunile pe care le vor folosi.

Ghidul este foarte interesant, pentru că îl învață pe profesor să știe să adreseze întrebări. Ghidul ne deschide o cale către modalitatea în care să adresăm întrebarea, ca să obținem un răspuns de la copil. Și pentru părinți e foarte bun. Sarcina lor este să ducă muncă acasă, să relaționeze cu copilul, să-l înțeleagă mai bine, să nu își pună standarde prea înalte ei, ca părinți. Sau să spui, ca părinte: uite ce grasă sunt! Nu e bine să spui ca părinte așa ceva. Inclusiv părinții au de învățat.

Proiectul îi aduce mai aproape de școală pe părinți. I-am văzut acolo prezenți, fără să îi oblige cineva. Interesul pentru proiectul ăsta a fost foarte mare, la părinți și copii. Copiii au beneficiat deja de o lecție ținută de trainerii de la Mind Education și au fost foarte mulțumiți, interactivi, au contribuit cu multe idei despre social-media, pe care nici noi nu le știam. Culmea e că la profesori, când am ajuns la capitolul întrebări, unii au scris pe chat: nu ar fi bine să facem un curs despre cum să adresăm întrebările noi la clasă? Nevoia de a afla mai mult se află în mintea profesorilor. Proiectul este de implementat permanent în școală, la orele de dirigenție fără nicio problemă, e un plus de valoare.

Cei de la Dove m-au impresionat prin profesionalism. Suportul de curs oferit este făcut cu atenție și am tot intrat să văd pe site filmulețele lor și ei produc schimbări la fiecare. Dacă ei au observat că ceva trebuie îmbunătățit, ei au îmbunătățit. Se vede că au lucrat cu specialiști în psihologia copilului.

Rep.: Din perspectiva profesorului, ce înseamnă, la clasă, că elevii nu au încredere în sine? Ce repercusiuni vedeți?

Ionela Neagoe: În academic, lipsa încrederii în sine se vede în faptul că nu mai asimilează cunoștințele, din când în când îi auzi spunând: sunt ultimul prost, dar eu chiar nu pot să înțeleg asta, sunt limitat. Când, de fapt, toate studiile arată că succesul nu ține de cât de doctor docent este profesorul, ci de relația pe care o construiește cu copilul. Dacă copilul are încredere și este valorizat, și cunoștințele sunt altfel valorizate și accesibilizate. Succesul este dat de relația pe care am construit-o cu copiii, nu de cât de bună am fost eu.

Informația acum este pretutindeni; modul în care îi construiești copilului interesul pentru a accesa informația, pentru a se duce să afle mai mult este important. Și asta ține de relația pe care o ai cu copilul. Dacă copilului îi este rușine să deschidă gura pentru că nu este un mediu de încredere, nu va vorbi. E foarte important ca ora să fie un spațiu al încrederii și copilul să știe că orice răspunde nu este judecat, nu este umilit. Iar copiii pot umili, chiar și profesorii, iar copiii pot râde. Mai ales la cei mici, până îi formezi, ei au tendința să râdă. Și le zic: nu suntem aici să dăm cu parul, ci să învățăm. Orice râs, orice judecată, orice etichetă îl poate duce către zona neagră.

Rolul nostru este să fim lângă ei și să le educăm respectul, emoția, înțelegerea. Dacă nu suntem acolo lângă ei, dacă maturul nu face nimic în ecuația asta, atunci și pentru cel care primește și pentru cel care face bullying-ul este un exemplu că se poate face oricând.

Educația este cea care are această îndatorire să ofere variante pentru ca noi să trăim într-o lume cât mai aproape de ideal. Este foarte important ca școala să îi împuternicească pe copii, să îi ghidăm în voluntariat, în proiecte, pentru a descoperi unde sunt ei mai buni, iar această tendință de a-l umili pe altul va fi stăpânită, nu o să mai existe. Pentru asta trebuie să ieșim din starea noastră de comoditate, ca matur, și să nu avem atitudinea de „Eu sunt Dumnezeu și copilul trebuie să fie un supus”. Nu, copilul e egalul meu, are idei bune. A, da, eu trebuie să monitorizez, să supraveghez, dar nu să cenzurez.

Rep.: Studiul „Romania Beauty Confidence Report, 2018” arată că 8 din 10 femei cu vârsta cuprinsă între 18 și 55 de ani nu au încredere în sine ridicată? Aici se înscriu ca grupă de vârstă colegii dvs., profesori. Ca manager, ce înseamnă un profesor fără încredere în sine?

Ionela Neagoe: Sunt cazuri și cazuri. Iau exemplul meu: eu nu am încredere în mine pentru că nu mă apreciez, nu îmi place cum arăt, îmi impun standarde greu de atins. Lucrez cu asta, asta se reflectă la mine în nevoia de a fi altfel decât ceilalți la nivel vestimentar. La mine, încrederea o capăt valorizând-o fiind unică. Dar la clasă nu se vede problema asta.

Există și cazuri în care încrederea în sine se reflectă într-o severitate accentuată, o neacceptare a situației în care un adolescent reacționează doar pentru că are niște trăiri în momentul ăla, în notele pe care le pun profesorii. Unii încă mai cred ca 10 este nota lor și copilul nu se poate ridica decât până la 9.

Se manifestă diferit lipsa de încredere în sine și se manifestă inclusiv în relația cu colegii. Ține de un manager să cumuleze încrederea cadrelor didactice prin valorizarea fiecăruia pe lucruri aparent nesemnificative, dar care pentru ei contează. Noi facem presupunerea că oamenii știu sau pot. Oamenii nu știu, trebuie ajutați.

Rep.: Sunt poate părinți și profesori care spun: ce mă interesează pe mine stima de sine, astea sunt mofturi? Mie să-mi învețe bine, să fie primul în clasă și restul nu contează?

Ionela Neagoe: Nu mai avem așa ceva, pentru că lucrăm la asta. În toată perioada pandemică de anul trecut am avut foarte multe întâlniri la care oamenii nu au fost forțați să vină și s-a vorbit despre motivația interioară, despre stima de sine, despre tiparele noastre comportamentale și cum să ajungem să ni le schimbăm, despre mentalități, copilărie. Eu cred că oamenii de aici nu mai zic niciodată că e o prostie, pentru că am avut un caz de sinucidere acum 3 ani. Un copil de la clasa a IX-a a venit la școală, era veselă, a plecat și s-a întâmplat asta. Pentru noi toți a fost un șoc și de atunci toată lumea a început să se întrebe: dar eu ce aș fi putut să fac? Cum să știu? Nu mai zice nimeni în momentul de față că e o prostie starea în care se află copilul. Chiar și o reacție ciudată a copilului, un răspuns care în alte circumstanțe poate fi luat ca obraznic aici nu este tratat ca obraznic, ci vedem cum îl ajutăm.

Eu cred că oamenilor trebuie să li se arate lucrurile astea pentru că schimbarea trebuie să înceapă de la fiecare.

Ce este programul educațional Dove – Ai încredere în tine

Despre Programul Educational “Dove – Ai încredere în tine”

Proiectul educațional Dove – Ai încredere în tine a luat naștere în 2004, pentru a se asigura că generația următoare crește bucurându-se de o relație pozitivă cu felul în care arată și pentru a-i ajuta pe adolescenți să-și atingă potențialul maxim, să își sporească încrederea în propriul corp și stima de sine. În cei 16 ani de activitate, proiectul a ajuns la peste 69 de milioane de tineri din 142 de țări și începând cu anul 2021, este implementat și în România.

Din primele luni ale anului, peste 1.500 de elevi ai mai multor școli și licee din țară au beneficiat de ateliere despre consolidarea încrederii în sine, iar până la finele anului, Dove își dorește să ajungă la 10.000 de tineri din România.

Programul Dove – Ai încredere în tine pune la dispoziția școlilor toate resursele necesare pentru a putea fi predate copiilor, cu ghiduri realizate pentru elevi, profesori, dar și pentru părinți. Temele pe care școlile primesc ajutor concret sunt relațiile de familie și de prietenie, cum te descurci cu tachinarea și cu bullying-ul pe tema aspectului fizic, respectul și grija de sine, celebritățile și mass media, dar și un ghid ce îi ajută pe părinți să clădească încrederea copilului în propriul său corp. Toate resursele sunt dezvoltate de experți de renume din domeniul psihologiei, al sănătății și al imaginii corporale.

Toate resursele programului si mai multe detalii despre program sunt publicate pe site-ul Dove, în secțiunea Programul Dove – Ai încredere în tine, astfel încât toți cei interesați – profesori, părinți și copii – să le poată accesa și descărca.

Totodată, aici veți găsi și un alt ghid, extrem de util și actual, despre Încrederea în sine și Social Media, ghid care poate fi consultat și descărcat gratuit de pe site-ul Dove.ro: www.dove.com/incredere. Cu ajutorul acestui ghid, părinții și profesorii le pot explica adolescenților cum pot folosi rețelele sociale într-un mod pozitiv și creativ.

Foto: Arhiva personală / Domnica Petrovai și Ionela Neagoe