Peste 10.000 de sesizări de violență și abuz asupra copiilor în primele 9 luni ale anului trecut, potrivit Autorității pentru Protecția Copiilor/ Salvați Copiii: Mai mult de jumătate dintre dosarele cu pedofili rămân nesoluționate

În perioada ianuarie-septembrie 2020 au fost înregistrate 10.656 desesizări de violență și abuz asupra copilului, dintre care 9.652 s-au petrecut în cadrul familiei. Totuși, doar în cazul a 1.092 de abuzuri s-a inițiat urmărirea penală a agresorului, alte 4.340 de sesizări fiind în lucru, potrivit datelor furnizate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții, potrivit organizației Salvați Copiii.

Organizația Salvați Copiii România avertizează că restricțiile sociale impuse pe fondul pandemiei de COVID-19 au dus la situații suplimentare de marginalizare și abuz: din datele disponibile pentru primul semestru al anului 2020, au fost depuse la poliție 329 de plângeri privind violul asupra minorilor (date IGPR). 

În afara cazurilor de abuz care au avut loc în familie în ianuarie-septembrie 2020, alte 55 de cazuri au fost înregistrate în asistența maternală, 83 de cazuri în cadrul serviciilor rezidențiale, 71 în unitățile de învățământ, 24 în alte instituții și 771 în alte locații, potrivit Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții – www.andpdca.gov.ro.

Cu toate acestea, cazurile oficiale nu reflectă pe deplin realitatea, dată fiind utilizarea deficitară a mecanismelor de raportare către instituțiile de profil.

Gabriela Alexandrescu, Președinte Executiv Salvați Copiii România, a atras atenția asupra necesității unor anchete derulate cu celeritate și protejând minorii de retrăirea traumelor abuzului: 

“Din păcate, am fost martorii unor cazuri extrem de grave de abuz, în care abuzatorul nu doar că nu a fost pedepsit, dar copilul-victimă a fost forțat să retrăiască trauma, prin expunerea publică. Cazul magistratului care a lăsat în arest la domiciliu un abuzator extrem de periculos, motivând că nu au existat proteste sociale și în presă, este doar un exemplu de atitudine care face ca victima să fie expusă unor traume pe termen lung.”

În ceea ce privește distribuția pe vârstă a cazurilor de abuz și violență (abuz fizic, abuz emoțional, abuz sexual, neglijare, exploatare prin muncă, exploatare sexuală, exploatare pentru comitere de infracțiuni) asupra copiilor, datele arată că sunt:

• 891 de copii sub un an
• 933 de copii între 1-2 ani
• 1.831 de copii între 3-6 ani
• 1.683 de copii între 6-9 ani
• 3.334 de copii între 10-13 ani
• 3.034 de copii între 14-17 ani
• 50 de copii între 17-18 ani.

În pofida gravității și a traumelor pe termen lung, peste jumătate dintre cazurile de abuz sexual asupra minorilor rămân nesoluționate. Din informațiile furnizate de Parchetul General, în 2018 erau 4.268 de cazuri pe rolul parchetelor, dintre care:

• 1.634 de spețe soluționate până la finalul anului
• 2.390 de cazuri rămase nerezolvate până la finalul perioadei
• 196 de dosare rămase cu autor neidentificat.

În anul 2019, dintre cele 4.830 de dosare de soluționat pe rolul parchetelor:

• 1.793 de cazuri soluționate până la finalul anului
• 2.504 dintre cazuri rămase nesoluționate la sfârșit de an
• 206 cazuri rămase cu autor neidentificat.

În primul semestru al anului 2020, au fost înregistrate 3.840 de dosare pe rolul parchetelor, dintre care:

• 873 de spețe soluționate până la finalul perioadei
• 2.598 de cazuri rămase nesoluționate la finalul primului semestru
• 219 cazuri rămase cu autor neidentificat.

Context:

Analiza sistemului de identificare și referire a abuzului în cazul copiilor cu vârsta sub 11 ani – Cercetare socială calitativă (2018, Salvați Copiii) arată că:

• Nu sunt sesizate formele ușoare de abuz fizic și majoritatea formelor de abuz emoțional. 
• Există o toleranță socială crescută față de abuzul fizic ușor (pălmuire, tras de urechi, tras de păr) și față de abuzul emoțional (umilire, adresare de cuvinte vulgare), ceea ce face ca aceste fapte, dacă au loc în cadrul familiei, să nu fie reclamate, chiar în contextul în care o terță persoană are cunoștință de ele. De altfel, abuzul fizic ușor și abuzul emoțional tind să fie tolerate social, nefiind reclamate chiar dacă se manifestă în contexte sociale / spații publice sau, mai mult, pot apărea ”justificări educaționale” ale violenței, abuzul fizic, în special cel ușor, fiind privit ca un mod de a îndrepta comportamente nedorite ale copilului.
• În cazul copiilor mici, toleranța față de abuz este mai scăzută, mai ales față de abuzul fizic (”este greu să accepți că un bebeluș este bătut, este greu să crezi că a fost vina lui, nu poate să fi fost vina lui”), în cazul copiilor peste 5-6 ani toleranța socială crește, apar repere culturale care justifică abuzul, modele educaționale bazate pe abuz, conceptul de vină (”copilul devine culpabil pentru acțiunile lui”). Astfel, copilul mai mare ”sigur a făcut ceva” și ”unde dă mama crește”.
• Abuzul fizic ușor și abuzul emoțional nu sunt, în unele cazuri, identificate ca atare (cu atât mai puțin referite) nici de către unele categorii de specialiști care vin, la un prim nivel, în contact cu copii: cadre didactice, consilieri școlari, medici etc. Dacă copilul ”nu pare afectat”, ”pare fericit” sau ”nu se plânge el, personal”, aceste forme de abuz nu sunt considerate ”suficient de grave” pentru a fi referite instituțiilor de protecție a copilului.
• Spre exemplu, niciun cadru didactic care a menționat că a văzut cum un copil este pălmuit sau tras de urechi de către părinte / părinți, nu a referit cazul, însă au încercat ”să compenseze”, ”să mângâie copilul”, pentru ca acesta să ”găsească în școală o oază de liniște”.

Foto: Arie Kievit