Așa cum a fost menționat în articolele precedente, unul dintre laitmotivurile ce a guvernat opinia publică, dar și de specialitate, în anumite sfere, privitor la învățământul național, este cel al deteriorării calității actului educațional în mod cât mai evident, în ultimele decenii. Pe fondul rapidei și drasticei restructurări a sistemului de învățământ, în tranziția acestuia de la un sistem mulat pe necesitățile unei economii centralizate, de stat, la unul adecvat economiei de piață, s-au reliefat diverse metamorfoze în țelurile pe care sistemul își propune să le atingă, vizând absolventul și nu numai, dar și în randamentul scontat din partea statului, respectiv dimensiunile acestuia.
Se poate argumenta că actuala politică economică a statului român, rămasă, practic, în vigoare de circa trei decade, proiectează eliminarea capitalului intern deținut de stat, reducerea proprietății acestuia, în vederea profitabilizării activelor rămase și, în esență, modelarea statului printr-un șablon caracteristic unei afaceri, finalitatea statului rămânând, pe baza acestor considerente, aceea a asigurării unui profit însemnat. Același context politic rămânând valabil pe tot cuprinsul fostului Bloc de est, observăm, totuși, faptul că România rămâne codașă în aproape toți parametrii sociali și economici, chiar și în clasamentul est-european. Polonia și Cehia, de exemplu, înregistrează un PIB/capita cu 25%, respectiv cu 50% mai mare decât al României, realitate ce își spune cuvântul în spectrul modernizării facilităților educaționale, dar și adaptării educației la standardele secolului XXI. Fără dubiu, o parte din succesul pe care aceste două state post-comuniste l-au înregistrat în ultimii 35 de ani zace și într-o abordare echilibrată asupra tranziției, neadoptând măsuri drastice, de tipul Terapiei economice de șoc, pe care Boris Elțîn a implementat-o în Rusia, la începutul anilor 1990, cu repercursiuni grave în plan socioeconomic. Întrepătrunderea liberalizării pieții naționale cu elemente protecționiste, care au vizat menținerea integrității unei rețele economice de importanță strategică în aceste două state, demers în care și menținerea infrastructurii sub controlul statului a jucat un rol esențial constituie un punct de reper în vederea minimizării valului distructiv de infuzie a elementelor economice capitaliste din partea Occidentului, care, prin experiența în competiție și poziția consolidată în piața deja liberă, riscă să anihileze, în aproabe deplină măsură, competiția domestică, fapt ceea ce s-a și împlinit, la nivelul României. Motivul pentru care o asemenea paranteză de factură economică este esențială, totuși, este acela de a releva o atitudine omoloagă a statelor în cauză față de societate, cultură și, implicit, educație.
În contextul antepus, se poate preconiza o criză iminentă, de natură financiară, a oricărui stat care aplică politici de o asemenea liberalizare excesivă. Criza statului liberal decurge din lichidarea treptată a tuturor activelor unui stat în planul economiei naționale, fapt ce incapacitează posibilitățile acestuia de finanțare a serviciilor ce se doresc prestate în fața cetățenilor, în rândul cărora se înscriu, printre altele, cultura și educația. Devine o concluzie iminentă însăși ideea că, astfel, dominanta metodă de generare a venitului național rămâne cea a taxării, care, prin simpla virtute a mecanismului inflaționist, capătă valori crescânde și o duritate excepțională în fața populației, ale căror venituri cresc aproape invariabil cu un defazaj pozitiv, corespunzător unei tendințe firești de sporire a profiturilor, atât din partea angajatorilor privați, cât și a celor publici. Rezultă, din acest raționament, fie suprataxarea populației, cu un efect vădit asupra bunăstării acesteia, reducând posibilitatea acesteia de a beneficia de servicii esențiale, oferite atât de mediul public, cât și de cel privat, fie reducerea calității serviciilor prestate de către stat, scenariu ipotetic ce ar prevede, totodată, privarea financiară a unei porțiuni semnificative din populație de la accesul la aceleași servicii esențiale, dar și devierea altei porțiuni, abilitată financiar în suficientă măsură, către sectorul privat. În orice scenariu, reiese o scădere a bunăstării populației, respectiv erodarea poziției statului, drept protector al intereselor poporului.
Putem concluziona, din aceste teorii economice, că profitabilizarea statului se află într-o relație de invers-proporționalitate cu potențialul acestuia de a deservi calitativ interesele populației. Este, deci, imperios pentru un stat să își asigure un venit stabil din economia națională, pe care îl valorifică, în mod indirect, prin protejarea capitalului autohton, dar și prin investiții de lungă-durată, reflectate în viața socială și culturală a populației. Un stat care își finanțează corespunzător școlile, așa cum NU o face România (care, reamintim, a alocat, recent, prin proiectul de rectificare bugetară un buget mai mare Autorității Electorale Permanente, pentru plata subvențiilor partidelor politice din campania electorală recentă, decât Ministerului Educației), care prețuiește viața culturală a țării, prin teatre, filarmonici, biblioteci și alte asemenea instituții, își asigură propria prosperitate, atât în plan economic, prin generarea unei forțe de muncă polivalente, ale cărei orizonturi de cunoaștere depășesc îngustul spectru profesional, deschizând drumul spre inovare științifică și artistică, cât și în plan social, prin introducerea unei mentalități aflate în concordanță cu interesul național, dar și prin stimularea efortului de conservare și lărgire a patrimoniului cultural național. Epitaful aflat pe mormântul lui Ion Luca Caragiale spune astfel: „Fii, să cultivați poporul, că un pom fără rădăcini nu poate trăi.” Așa cum marele clasic ne arată prin propria-i posteritate, poporul român are numeroși erudiți pe care să îi cinstească, un folclor unic în plan european și global, care ne dă o identitate pe care nu este cu putință, nici măcar în ajunul globalizării, să o renegăm cu totul. Cu toate acestea, profunzimea tezaurului cultural național, la fel ca și potențialul unui viitor național, scad pe zi ce trece, atunci când școlile rămân subfinanțate, programele școlare diminuează din ce în ce mai mult pretențiile pe care le au de la elevi, pregătirea noilor cadre didactice devine, treptat, mai îndoielnică, iar instituțiile de cultură sunt chinuite de circumstanțe financiare din ce în ce mai precare.
Aceste dotări, atât de esențiale pentru viața națiunii, nu de pe o zi pe alta, ci dăinuind peste decade și secole, în ceea ce clădim și în ceea ce vorbim, par a fi, totuși, supuse unei crase neglijențe din partea statului de treizeci și cinci de ani. Cu reforme tergiversate, restructurări și remodelări particulare aproape fiecăruia dintre cei treizeci și trei de Miniștri și o promisiune-momeală a unei funcționalități, minime și într-un viitor îndepărtat, se poate spune cu încredere că statul român, în momentul de față, vizează anihilarea totală și irevocabilă a culturii naționale, a educației cu spirit critic și, implicit, a spiritului democratic pentru care atâția s-au jertfit în decembrie 1989 și în toți anii precedenți.
În fond, pentru ce au murit? Oare moartea lor a prefigurat moartea definitivă a oricărei formă de viitor național? Prin perpetua dezamăgire și deziluzionare a populației, respectiv prin cufundarea acesteia într-o incultură din ce în ce mai întunecată, pare că imnul național capătă o notă satirică, în relație cu situația de criză cu care se confruntă națiunea.
Mă simt nevoit să întreb, iarăși, oare pentru ce au murit?
______________
Despre autor: David Dumitrescu este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Carol I” din Craiova, medaliat cu argint și cu aur la olimpiadele europene și internaționale de geografie în perioada 2023-2025, scriitor de proză și poezie, cu un vădit interes pentru problemele politice, sociale, respectiv economice, atât naționale, cât și internaționale.
Nota redacției: Opinia elevilor este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al nostru. Încurajăm și susținem elevii să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze viziunea lor asupra Educației. Publicarea opiniilor elevilor pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
De același autor, puteți citi și:
Secolul ipocriziei – perspectiva unui elev / Op Ed David Dumitrescu, clasa a XII-a la Colegiul Național „Carol I” din Craiova
Exilul – act voluntar sau involuntar? – perspectiva unui elev de clasa a XII-a / Op Ed David Dumitrescu
Virgil Iordache
Redacția
Mihai Peticilă
Raluca Pantazi
C.I.