Editoriale Știri

“Școala bună” din România versus România rurală (II)

Citire în 8 min

Motto: Ipsa scientia potestas est. (Sir Francis Bacon, Meditationes Sacrae, 1597)

Am prezentat și descris în partea I a acestui articol trei posibile accepțiuni ale sintagmei școală bună din România, cu sublinierea că toate trei pot fi întâlnite în proporție zdrobitoare doar în mediul urban dezvoltat. De asemenea, am subliniat că aproape 50% din elevii învățământului obligatoriu din țara noastră învață și trăiesc în mediul rural, în zone și regiuni dezavantajate economic, de risc social, cu spații educaționale deficitare, obținând rezultate slabe, uneori dezastruoase, elevi care abandonează școala sau care, chiar dacă nu o abandonează, nu se mai prezintă la evaluarea națională de la sfârșitul clasei a VIII-a, existând astfel toate șansele ca acești elevi să fie pierduți din sistem.

Am arătat și că pe parcursul ciclului gimnazial 2015-2019 învățământul obligatoriu românesc a avut o rată a pierderii de elevi de aproape 20%. Mai precis de 18,33%, făcând și o posibilă observație alarmantă în baza procentajului rezultat, aceea că învățământul românesc a risipit 20% din resursele materiale și bugetare pe parcursul ciclului gimnazial analizat, ceea ce ar putea însemna și că 20% dintre directori, din personalul didactic și didactic auxiliar din școli, din inspectorate și din Ministerul Educației sunt plătiți degeaba. Dacă mai adăugăm și cei 39.156 de elevi promovați în clasa a VIII-a și prezentați la evaluarea națională din iunie a.c., evaluare la care au luat note sub 5, ajungem la o posibilă risipire de resurse la nivel național de peste 40%.

Am mai remarcat din calculele făcute pe datele transmise de MEN că, deși România a ratat în perioada septembrie 2015-iunie 2019 educația minimală (adică de nota 5) a 71.950 de elevi, nici la nivelul școlilor cu rezultate dezastruoase, nici la nivelul inspectoratelor școlare județene, nici la nivelul Ministerulului Educației Naționale și nici la nivel de Guvern al României nu s-a întâmplat nimic. Dimpotrivă, dna prim-ministru a demis ministrul Educației Naționale din cu totul alte motive și, în loc să solicite de urgență o ședință de analiză la sânge a cauzelor care au dus la acest eșec național al Educației românești în anul de grație 2019, ne-a inoportunat cu solicitarea către Ministerul Educației privind prelungirea vacanței elevilor în luna septembrie cu încă o săptămână, solicitare făcută la ”cererea” patronatelor din turism! De parcă Guvernul ar funcționa pentru patronii din turism, iar la alineatul (7) al articolului 2 din Legea educației naționale (Legea nr. 1/2011), cu modificările și completările ulterioare, ar scrie că în România turismul constituie prioritate națională și nu că (așa cum scrie de fapt, negru pe alb!): În România învățământul constituie prioritate națională. (s.n., MB)

În realitate nu trebuia să se producă acest eșec major al Educației românești pentru a ne da seama că în România învățământul nu are nimic de-a face cu prioritățile naționale ale guvernelor ce s-au perindat după 9 februarie 2011, data la care această prevedere din legea organică a învățământului a intrat în vigoare. Altele au fost și sunt ”prioritățile noastre naționale”: pensii speciale și ”nesimțite” pentru aleșii patriei, inclusiv pentru primari, ”foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica, trai neneaco…” etc., etc.

Asaltați de analfabetismul funcțional generalizat, nu mai înțelegem rostul Educației cu adevărat, deși ne mândrim cu olimpicii și cu elevii noștri de 10 pe care Europa și Statele Unite îi așteaptă cu brațele deschise pentru a produce acolo și nu în România plusvaloare și inovare. Ne mândrim cu copiii noștri cei mai buni plecați în lume, fără a înțelege că plecarea lor reprezintă un altfel de abandon școlar și social: “abandonul extern” (L. Vlăsceanu, Educație și putere, 2019), la fel de dureros și de păgubos pentru Țară ca cele două forme extreme ale ”instituției” abandonului școlar intern.

Nu știm dacă cifrele prezentate de Ministerul Educației prin intermediul presei sunt exacte, date fiind fluctuațiile acestora în diferite momente/etape, respectiv dacă erau înscriși cu adevărat 178.899 de elevi în clasa a VIII-a la începutul anului școlar 2018-2019! Știm însă că s-au prezentat la probele evaluării naționale din iunie a.c. 146.105 elevi și că dintre aceștia 39.156 de elevi au luat note sub 5, ceea ce înseamnă o rată a insuccesului școlar de 26,8% raportată la elevii prezenți la evaluarea națională și de 40,22%, dacă raportarea se face la numărul de elevi înscriși în clasa a VIII-a în septembrie 2018. Subliniem, deși situația prezentată mai sus reprezintă expresia matematică a unei rate de insucces îngrijorătoare, există măcar speranța că acești copii, fiind prezenți la școală și la examene și participând la experiențe de învățare, au reușit acumulări, și-au format priceperi și deprinderi, au manifestat atitudini, chiar dacă nu de nivelul general al notei 5. Însă nu acești elevi cu note sub 5 la evaluarea națională, ci cei 32.794 de elevi pierduți pe drumul cunoașterii în clasa a VIII-a (sau înainte de clasa a VIII-a!) reprezintă adevărata dramă a învățământului preuniversitar românesc. Această pierdere însemnată este totodată și un eșec profund al dreptății sociale în România.

Ca să înțelegem mai bine dimensiunile eșecului din învățământul nostru preuniversitar obligatoriu, vă rog să-mi permiteți o extrapolare a acestei situații din învățământ în domeniul medical. Să presupunem că nu 32.794 de pacienți (atâția câți elevi se pare că avem pierduți pe drumul cunoașterii în perioada 2015-2019), ci de 10 ori mai puțini s-ar ”pierde” după internarea lor în spitalele țării și alți 39.156 ar fi externați din spitale nevindecați. Ce credeți că s-ar întâmpla în atari situații? Știm, e greu de imaginat. Dar, cu siguranță, n-ar mai fi nimeni pe funcții și bine mersi în concediu la munte, la mare sau în străinătate, așa cum sunt responsabilii de la toate nivelurile din învățământul românesc acum.

Și, totuși, ce-i de făcut? Sugerăm doar câteva idei pentru un plan de acțiune în vederea redresării învățământului nostru preuniversitar:

  • Transformarea reală a învățământului în prioritate națională, cu deosebire a învățământului din zona rurală, începând cu baza materială, cu ambientul educațional, care trebuie să marcheze schimbări majore în arhitectura școlară, una de ultimă generație, pe măsura secolului 21, atât în urban, cât și în ultimul sat cu școală/grădiniță din rural;
  • Selecția și formarea profesorilor, masteratul didactic, formarea continuă;
  • Salarizarea profesorilor și a personalului din învățământ la nivel de ”prioritate națională”, adică la nivel de judecător, procuror, polițist cu studii superioare, medic;
  • Renunțarea la obiective educaționale de țară de genul ”minimum 75% procentaj de promovare la examenele naționale” și la ierarhizarea școlilor în funcție de rezultatele obținute la aceste evaluări/ examene;
  • Recunoașterea și consfințirea prin lege a faptului că fiecare copil e unic în felul său, cu mutarea accentului de pe competiție și rezultate cu orice preț pentru toți, pe individualizare, dezvoltare personală și asigurarea stării de bine în mediul educațional (Centrarea educației pe progresul făcut de fiecare elev, fiecare în felul și în ritmul său, și pe valoare adăugată la nivelul fiecărui elev, cu asigurarea asistenței educaționale reale și de specialitate pentru copiii cu nevoi speciale);
  • Descentralizare, autonomie școlară, salarii diferențiate, în funcție de performanță;
  • Renunțarea la titularizarea pe post, la concursurile centralizate și inutile și înlocuirea lor cu forme actuale și verificate în lume de angajare pe bază de CV și interviu (Să nu uităm că sub umbrela declarativă a concursurilor publice și deschise a înflorit în România ”instituția” convenienței, rezultată din cele două tipuri de aranjamente instituționale: nepotismul și favoritismul, ambele contrare instituției egalității de șanse și oportunități, cf. Vlăsceanu, 2019, pp.205-206);
  • Digitalizarea învățământului (posibilă și ea, cu ajutorul fondurilor europene, în ciuda faptului că revoluțiile tehnologice în învățământul nostru au fost mereu proiecte eșuate!);
  • Reducerea drastică a birocrației etc,, etc.

Ar mai fi destule priorități și sugestii, începând de la olimpicii noștri, dar cine are timp și chef acum să se ocupe de Educație ca de o prioritate națională? Acum sunt pe agenda politică și guvernamentală cu totul alte priorități: prioritățile electorale și reducerile de personal.

___

Mircea Bertea este Directorul Colegiului Național Pedagogic “Gh. Lazăr” din Cluj-Napoca, profesor asociat la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare Paris, expert al Uniunii Europene pentru Educație și Cultură.

 

 

 

Doneaza prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO76BTRLRONCRT0471641001
CONT EUR: RO26BTRLEURCRT0471641001

Deschis la Banca Transilvania pe numele "ASOCIATIA EDUPEDU PT EDUCATIE".

Te mai poate interesa

Viorica Dăncilă promite că rupe “ciclul nesfârşit de reforme şi viziuni” din Educaţie cu “o viziune pe termen lung” şi “substanţă”

Mihai Peticila

Ministerul Educaţiei dublează taxele de echivalare şi avizare a diplomelor de studii şi calificări, potrivit unui proiect de ordin

Mihai Peticila

O fabrică din Kosovo, transformată într-o şcoală modernă, cu grădiniţă şi cantină, plus terenuri de sport interioare în doar un an

Mihai Peticila

Lasă un comentariu

* Folosind acest formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dumneavoastră pe acest site.