Școala românească între criză și reformă morală. O analiză a raportului QX – profesorul de filosofie Lucian Maier

Raportul QX, prezentat recent de ministrul educației Daniel David, propune un diagnostic și o serie de soluții pentru un sistem aflat în criză profundă. Dar cât de realistă e viziunea? Și cât de reformatoare sunt propunerile?

Termenul „criză” raportat la sistem e vizibil în gradul de reușită al învățământului românesc în a pregăti cetățeni funcționali social – persoane care pot gândi independent, care pot evalua capacitățile personale de lucru și pot lua decizii corecte pentru viitorul lor social. Conform prezentării domnului ministru Daniel David, vorbim de o reușită a sistemului pentru aproximativ cinci elevi din zece. Nereușita este vizibilă pentru alți cinci elevi, dintre care unii sunt pierduți pe drum și nu termină clasele corespunzătoare învățământului obligatoriu, iar unii sunt analfabeți funcțional. Cu o reușită socială de doar 50% în educație, vorbim de o criză echivalentă cu un atentat la siguranța națională.

Ca situare generală, problemele sistemului sunt identificate corect în raport și pe universitar și pe preuniversitar. Soluțiile propuse pentru Cercetare sunt corespunzătoare unei reforme structurale și morale cu șanse de a oferi un rezultat notabil pe termen mediu. Finanțarea unor institute care oferă proiecte generatoare de bunăstare culturală, menținerea unei finanțări punctuale pentru institute unde există minim de calitate demonstrabilă și sistarea finanțărilor publice pentru institute care nu generează valori culturale.

Discuția pentru universitar are o abordare destul de relaxată a problemei imposturii. Doctoratele problematice sunt taxate cu o expresie ușoară față de răul pe care îl produc (de exemplu, lipsa încrederii în educație, cu rezultate dure imediate: de la dificultate în a face diferența între persoane cunoscătoare și persoane mai puțin cunoscătoare în acord cu certificatele academice obținute; până la diminuarea respectului față de munca intelectuală sau chiar la pierderea încrederii în intelectuali) – că nu respectă rigorile cercetării internaționale. La nivelul institutelor de cercetare domnul David deosebește firesc posibilitatea de a face performanță față de intenția de a toca bani fără vreun rezultat semnificativ. Aici e doar o subliniere firavă a unei probleme spinoase a învățământului superior autohton.

Și școlile doctorale ar trebui să treacă printr-o evaluare riguroasă. Inclusiv una istorică, în urma căreia să fie retrase titlurile de doctor acordate lucrărilor lipsite de relevanță culturală. Acesta ar fi un proces anevoios, costisitor și, cel mai probabil, foarte dureros pentru societate, însă ar putea reașeza instruirea temeinică și persoanele care îi fac față pe un loc binemeritat în societate. De exemplu, mie îmi este dificil să justific existența unor teze de doctorat în cadrul disciplinelor fundamentale – precum Matematica, Fizica, Științele naturii sau Filosofia – în afara marilor centre universitare tradiționale ale țării (București, Cluj, Iași, Timișoara, Sibiu), având în vedere exigențele ridicate ale acestor domenii și nevoia de infrastructură academică solidă. Și, în fapt, e dificil să ai pretenția ca societatea românească să aibă încredere în mediul universitar, dacă mediul universitar a girat teze de doctorat cu probleme – plagiat, irelevanță sau relevanță scăzută – pentru mult timp.

Ce vreau să spun e că există spații de clarificat în interiorul proiectului, în ce privește măsurile potrivite în raport cu obiectivele urmărite. Am remarcat capacitatea domnului David de a vorbi în acord cu nevoia de reconciliere socială momentană. Fiecare poziție publică pe care a avut-o din poziția de ministru, în contextul trecerii de la alegerile prezidențiale anulate la cele tocmai validate, a creionat – în ton și propuneri – un spațiu social al înțelegerii și toleranței. Echilibrul reconciliant al angajamentului său pare unul potrivit situației sociale actuale, dar nu cred că este în totalitate benefic reformei educaționale, atât de necesară și de așteptată măcar de o parte a celor implicați în acest proces – elevi/studenți, profesori, comunitate. Chiar dacă avântul fabricilor de diplome universitare a mai fost domolit, el nu este stopat; și pare dificil de obținut un anumit grad de siguranță cu privire la pregătirea temeinică a unei persoane indiferent de centrul universitar unde ajunge să fie absolvent. 

Chiar dacă România suferă în raport cu țările UE în ceea ce privește procentul de absolvenți de studii superioare raportat la populație, nu înseamnă că e bine să avem cât mai mulți absolvenți. Sigur că această situație este generată și de problemele din preuniversitar, unde nivelul de pregătire al absolvenților este unul lamentabil per total (odată ce avem o ratare a obiectivelor pentru jumătate dintr-o generație). Însă, ca principiu general, gândirea cantitativă nu ar trebui să primeze gândirii calitative, cu atât mai mult la nivelul specializării specifice domeniului universitar; astfel că o reformă morală e necesară și aici. 

Această nevoie de reformă morală este la fel de urgentă în preuniversitar. 

Unul dintre principiile pe care le enunță domnul ministru David e că politicul trebuie să rămână la ușa școlii. Dar câteva rânduri mai jos spune că trebuie să ne asumăm numirea politică a celor care conduc învățământul județean. Practic e o formă de legiferare a practicilor actuale. Și de aici se strică tot.

Numirile politice în funcțiile de conducere din școli sunt mai degrabă regula, nu excepția. Mulți directori au carnet de partid și reprezintă orientarea politică locală. Iar dacă nu au carnet de partid, au relații politice puternice, sunt ancorați în ceea ce poate fi numit „suveranismul de partid” (o formă personală de a indica modul în care partidele noastre clasice domină instituțiile statului prin plasarea unor persoane din partid sau din anturajul acestora în funcții cheie – inclusiv în spitale și școli; încât oriunde vrei să vezi o legătură între merit și funcție, te lovești de un zid de partid). La nivelul inspectoratelor, relațiile politice sunt și mai clare, le vezi pe listele electorale în fiecare campanie. Exemplul pe care îl dau aceste practici e acela că trebuie să te ancorezi în politică pentru a conta competența pe care o ai. Sau că politicul bate competența. Că, în cel mai bun caz, pentru a reuși să depășești un anumit nivel de prezență socială în învățământ, e recomandat ca meritul personal să se conjuge cu apartenența politică. Acum există examene, ceea ce asigură măcar formal egalitatea de șanse și poate permite unui temerar înscrierea în cursa prezumtiv meritocratică. Odată cu numirile politice, nu mai există nici măcar această șansă.

Domnul ministru David motivează această opțiune prin nevoia de a oferi pârghii de implementare în teritoriu pentru politicile educaționale naționale – gândite de un minister condus politic. Aici avem două probleme de fond: prima este mai puțin importantă fiindcă, într-un astfel de scenariu oricum e dificil ca școala să rămână un bastion al gândirii științifice, pro-sociale cu valoare democratică, dar o menționez, totuși – ce scut există pentru educație în scenariul în care societatea alege (democratic) o viziune politică extremistă sau o orientare populist-naționalistă? Automat politicile educaționale care favorizează obscurantismul sau tendințele non-meritocratice au la dispoziție un mecanism de propagare cimentat. A doua problemă e că, în fapt, în loc să genereze o imagine a meritului profesional, prezența numirii politice la acest nivel (legalizată) generează suspiciune și reorientare valorică în carieră: devine clar că reușita nu este direct proporțională cu însușirile valorice deținute, ci cu legătura avută cu cercul puterii. Din punct de vedere moral aici e un mare semn de întrebare pe care nu văd ce îl mai poate șterge.

În fapt, numirea politică nu creează un sistem mai performant, ci un sistem mai docil, favorabil coordonatelor de autoritate naționale și locale. În practica educațională cotidiană, de multe ori am impresia că directorii de școli au scopul de a proteja autoritatea locală de orice presiune din partea mediului școlar. Adică de a fi un tampon în fața suitei de „Nu” care apare atunci când nu sunt fonduri pentru școli. Sigur, acum e un moment bun pentru școli, dotările corespunzătoare implementării PNRR schimbă fața tehnică a școlilor. Dar nu neapărat pe cea educativă. 

Dacă politicul trebuie să se oprească la poarta școlii, atunci ar trebui să existe măsuri clare împotriva acestui aspect. De exemplu, pentru funcții de director și director adjunct, inspector școlar general etc. – să nu poată candida persoane care au carnet de partid. Asta nu înseamnă că, peste noapte, învățământul se va transforma. Dar e un prim pas de încredere, de schimbare a orientării sistemului – dinspre un mecanism politic (și știu că în societate totul este politic! și arta este politică – doar că arta bună oferă o viziune critică asupra spațiului politic) – spre un spațiu cultural de formare în raport cu piloni ai valorii: meritul și, treptat, gândirea critică.

Așa cum arată astăzi manualele școlare și, în bună măsură, viziunea pedagogică pe care acestea o reflectă, sistemul de învățământ continuă să privilegieze acumularea mecanică a cunoștințelor tehnice – adică învățarea formală a conceptelor și procedurilor specifice disciplinelor fundamentale – în detrimentul unei autentice înțelegeri științifice a realității. Cu alte cuvinte, accentul cade pe recitarea exactă a conținuturilor, nu pe aplicarea modelelor de gândire ale științelor pentru a analiza lumea concretă – fie ea fizică, textuală sau socială.

O reformă curriculară ar trebui să inverseze această paradigmă: de la o abordare rigidă și reproductivă a științei, către una flexibilă, contextualizată, în care elevul e încurajat să vadă ce anume din realitatea înconjurătoare face o teorie relevantă. Această schimbare de perspectivă nu este, în esență, complicată; pare abstractă doar pentru că ne-am obișnuit cu un mod formalist de a preda. Dacă, de pildă, literatura nu ar mai fi tratată ca un ansamblu de „figuri de stil” sau „structuri narative”, ci ca o sursă de reflecție asupra valorilor, a istoriei și a ideologiilor unei epoci, atunci lectura ar deveni mai actuală, mai vie, mai utilă din punct de vedere etic și social.

În loc să evaluăm o operă exclusiv din punct de vedere estetic – ceea ce adesea conduce la recitarea unor comentarii prefabricate –, am putea încuraja o lectură care să pună în relație viziunea autorului cu epoca sa, dar și cu provocările morale ale prezentului.

Și, pe lângă reforma curriculară, anunțată de domnul ministru, mai ai nevoie de ceva. De profesori foarte buni. Cei care sunt buni deja fac reformă în școală și creează oaze culturale în jurul lor. Și școala are sens și elevii sunt salvați de la toceala uzuală, inadecvată acestei epoci tehnice și culturale. Dar e nevoie de mai mulți studenți buni. Ei ar face reforma în mod natural, prin puterea minții lor, prin pregătirea temeinică pe care o au. Dar ca să vină în sistem e nevoie de două condiții – salarii bune, cel puțin la nivelul actual al profesorului aflat către finalul carierei; și, cel mai probabil, de suportul unui sistem reformat moral: e dificil de acceptat că te subordonezi celor numiți politic, din partide ele însele nereformate, și că schimbarea trebuie să vină dinspre cei care au contribuit – semnificativ, uneori – la împământenirea situației actuale din școli. Astfel, așa cum e acum și așa cum e propus, ne învârtim în același cerc.

O altă problemă arzătoare a sistemului sunt meditațiile. Domnul Daniel David spune că sunt parte din ecuația educațională și că trebuie doar reglementate moral (nu meditezi elevii tăi) și fiscal. Eu aș dori să existe o tendință de eliminare a lor. Practic, dacă profesorii vor fi degrevați de sarcini administrative care nu țin de cariera didactică (domnul ministru spunea că profesorul nu este economist, jurist, ceea ce e foarte bine), atunci în programul de lucru de opt ore pot fi încurajate ședințele de lucru pentru performanță (profesorii oricum le fac în mod gratuit, doar că uneori interferează cu munca la clasă, iar majoritatea elevilor poate pierde pasul) și cursurile remediale (mai rare deocamdată). Există spațiu pentru așa ceva, iar dacă gradațiile de merit ar fi alocate profesorilor care au astfel de inițiative, nu celor abili în a strânge adeverințe (unele fără acoperire reală), dacă ar fi încurajate activitățile extrașcolare cu elevii – unele axate pe dezvoltarea pasiunilor legate de disciplinele școlare, pe activități aplicate în acest sens – ele însele bine punctate în salarizarea pe bază de merit, cu siguranță ar mai fi rezolvate unele deficiențe din sistem și studenții buni ar fi atrași spre zona preuniversitară. 

O reformă autentică ar presupune desființarea inspectoratelor așa cum sunt ele acum sau cum sunt propuse ca direcții județene pentru învățământ. Transformate în centre de management educațional care fac legătura între minister și școală ca formă de sprijin. Directori aleși în școală pe baza unor proiecte manageriale (avizate de centrul de management județean, ca să fie conforme cu legea învățământului) prezentate colegilor profesori, consiliului elevilor/comitetului de părinți, care apoi vor vota proiectul potrivit pentru școală și vor contribui la materializarea lui. Centrul județean de management asigura pașii de finanțare – unde e cazul – legăturile logistice necesare implementării. Zonele de bune practică sunt preluate de aceste centre de management și implementate în alte școli, unde directorii sunt ajutați să adopte aceste bune practici. 

Se creează un spațiu de colaborare, de management performant, el însuși formalizat, normat încât să fie funcțional – eficient, transparent, echitabil. Finanțare de la centru pentru proiecte (așa cum CNI construiește în UAT-uri mai mici stadioane de multe zeci de milioane de euro, poate se pot găsi finanțări de acest tip și pentru proiecte școlare), administrate local, transparent, pentru performanță – ea însăși abordată local, în funcție de necesități. Sigur, discuția poate continua, implicarea firmelor locale, învățământ teoretic – învățământ profesional și dual. Un accent deosebit pe școala primară, de multe ori de acolo se strâng lacune ce nu mai sunt recuperate ulterior. Nu mai dezvoltăm acum, păstrăm discuția la nivel de principii, direcții. Fiindcă, dacă principiile și direcția nu sunt morale, mi-e teamă că ideile bune ale acestui raport nu vor deveni realitate curentă, ci vor eșua în formă (schimbăm Evaluarea Națională, Titularizarea) și mai puțin în fond (randament superior, rezultate vizibile într-o școală mai bună). 

_____

Despre autor:

Lucian Maier este profesor de filosofie și director adjunct al Colegiului Național „Iancu de Hunedoara” din Hunedoara. Este Doctor în Filosofie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Teza sa de doctorat, „Timp și conștiință în cinema”, este publicată la Editura Eikon (București, 2019). Este autorul cărții „2005-2019. Imagini din cinema” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016). A publicat studii despre cinema și artă contemporană în volume colective și reviste de specialitate, precum și numeroase articole de critică de film în publicații culturale din România.