De câteva zile ministrul Educației, Mihai Dimian, spune în mesaje publicate pe Facebook că simularea Evaluării Naționale din 2026 va fi organizată în peste 90% dintre școli. Mesajul oficialului este unul de normalitate, ca de obicei, la fel ca cele date de predecesorii săi – vă reamintesc aici că la fel făceau Ligia Deca, Daniel David. Sfidau, mai direct sau mai diplomatic, nemulțumirile profesorilor: sistemul funcționează, iar pregătirea examenelor naționale merge înainte, spuneau ei în situații clare de conflict de muncă sau proteste, atât de dese în mandatele lor.
Actualul ministru adoptă și el poziția omului înțelegător, empatic. Mihai Dimian a afirmat că respectă dreptul profesorilor de a-și exprima nemulțumirile.
Dimian a mai scris că Ministerul a asigurat cadrul pentru ca simulările să se poată desfășura „acolo unde școlile își exprimă disponibilitatea de a organiza” și a invitat profesorii evaluatori să se înscrie până pe 12 martie, la fel ca pe școli. Această formulare este cheia, pentru că organizarea simulării depinde de disponibilitatea profesorilor din fiecare școală. Ministerul stabilește cadrul administrativ, dă subiectele, dă ghidajul, dar nu poate organiza simularea Evaluării Naționale sau Bacalaureatului fără munca profesorilor care pregătesc sălile de examen și operațiunile din jurul procedurilor, care supraveghează elevii și care evaluează lucrările.
În planul public avem clar și acest joc de poziționare între minister și sindicate. Federațiile sindicale au anunțat din timp protestul și au cerut profesorilor să nu participe la organizarea simulărilor, au fost făcute referendumuri în care cei care au participat și-au exprimat dorința.
Răspunsul ministerului e în logica clasică a MEC, cu cifre și apeluri publice la mobilizare: peste 90% dintre școli participă, mii de profesori evaluatori sunt deja înscriși, iar cei care doresc pot să se înscrie în continuare. În logica administrativă a ministerului, acest tip de mesaj transmite stabilitate și continuitate. În logica unui conflict de muncă, însă, aceleași mesaje pot fi interpretate de profesori ca o formă de sfidare: sistemul merge înainte, indiferent de protest.
Dar apare un fapt mult mai interesant aici. Dacă ministrul a anunțat organizarea simulărilor în 90% dintre școli, înseamnă că 10% și-au exersat autonomia și au refuzat.
Există mii de profesori care au decis că nu participă la organizarea simulărilor. În sute de cancelarii profesorii au votat în consiliile profesorale să protesteze față de ce li se întâmplă de 9 luni încoace prin neparticiparea la simulările de examene. Și mai arată ceva protestul acesta – profesorii care nu participă la simulări știu că, în realitate, simularea nu este o bornă importantă pentru elevi. Este doar un test pentru sistem.
Simulările sunt doar exerciții de pregătire pentru elevi, parte din „dresajul” pe care Ministerul Educației îl face an de an cu elevii de gimnaziu și de liceu prin păstrarea acestui tip de evaluare. Chiar Bogdan Cristescu, actualul șef al instituției care organizează în România evaluările și examenele din școli, spunea acum un an că „din păcate, copiii noștri învață pentru examen. Ne trezim că în gimnaziu, mai ales în ultimii 2 ani, învață numai la matematică și la română. Și nici acolo învățarea lor nu este o învățare în profunzime, ceea ce numim deep learning, ci se duce foarte mult pe tipologia de examen. Uitați-vă câtă cerere este pentru teste de antrenament și pentru modele”.
Da, simularea este esențială pentru specialiștii în evaluare pentru calibrarea subiectelor. În teorie, rezultatele obținute de elevi la aceste probe ar trebui analizate pentru a vedea dacă itemii sunt formulați corect, dacă diferențiază nivelurile de performanță ale elevilor și dacă măsoară competențele pe care examenul spune că le evaluează. Practic, simularea oferă autorilor de subiecte și instituțiilor care organizează evaluarea o bază de date reală pe cum răspund elevii la diferite tipuri de itemi, unde apar erori sistematice și cât de bine funcționează structura testului. Adică simularea este în primul rând un instrument prin care sistemul își testează propriul mecanism de evaluare.
Simulările și chiar Evaluarea Națională aduc, în realitate, foarte puține beneficii directe elevilor. Pentru ei, aceste probe sunt mai ales momente de presiune uriașă – iar pentru un adolescent aflat într-o etapă critică de dezvoltare ceea ce îi face sistemul de învățământ este inutil și inuman. Pentru elevi e doar un antrenament pentru tipologia examenului. Beneficiul real este al sistemului: ministerul își verifică mecanismele administrative, autorii de subiecte își calibrează testele, iar evaluarea permite ierarhizarea elevilor pentru admiterea la liceu. În jurul acestui examen s-a construit, în timp, și o întreagă economie paralelă a pregătirii private. O piață a meditațiilor alimentată tocmai de miza foarte mare a evaluării, o piața care nu ar exista dacă MEC nu ar hrăni-o.
Paradoxul devine și mai vizibil dacă ne uităm la evaluările internaționale. După doi ani de „dopaj educațional”, în care elevii de gimnaziu fac aproape exclusiv română și matematică – meditații, pregătire pentru examen, teste de antrenament, programe remediale – vine testarea PISA, realizată o dată la trei ani. Acolo se vede realitatea competențelor. Aproximativ 42% dintre elevii români de 15 ani – adică elevi care abia au trecut prin Evaluarea Națională și admiterea la liceu, când au pusă la punct programa paralelă de EN, pentru că EN nu evaluează curriculumul, ci doar ce vrea ministerul – se află sub nivelul minim de competență la citire, matematică și științe. Cu alte cuvinte, după un sistem întreg construit în jurul examenului, aproape jumătate dintre elevi rămân la nivelul analfabetismului funcțional.
Un detaliu tehnic arată cât de dependent este, de fapt, sistemul de profesori. Mii de cadre didactice au deja conturi și credențiale în aplicațiile prin care se organizează evaluările naționale – platformele de corectare digitală și cele administrative folosite în procesul examenelor. Aceste infrastructuri funcționează tocmai pentru că profesorii sunt parte din mecanismul lor. În realitate, este extrem de dificil pentru administrație să scoată rapid din acest sistem mii de profesori sau să înlocuiască peste noapte rolurile pe care le au în organizarea și evaluarea examenelor. O ședință întreagă a Ministerului Educației cu inspectorii școlari a fost ocupată azi doar cu acest amănunt, potrivit surselor Edupedu. Sistemul digital al evaluărilor reflectă, de fapt, aceeași realitate ca și cea din școli: fără profesori, mecanismul nu funcționează.
Dacă nu s-ar organiza simularea examenului, scenariul arată că la examenul propriu-zis ar fi foarte greu de obținut o evaluare corectă. Pentru copii, ar fi o fericire. Pentru a nu exista supărări politice într-un an complicat, probabil ar fi făcute subiecte care merg „la sigur”, fără provocări, prin care sistemul să facă elevii, plus familiile lor, să fie fericiți. Mai pe scurt: elevii ar primi subiecte ușoare, ar lua note mari. Și așa aceasta e generația cu cei mai puțini elevi din ultimii ani, așa că e nevoie de cât mai mulți la liceu, apoi clar, în facultăți, ar zice reprezentanții învățământului superior care controlează sistemul, nu?
Examenul e centrul universului școlar, nu elevul
De ani de zile, documentele de politici educaționale vorbesc despre autonomia profesorilor. Conceptul apare constant în analizele OECD și în cercetarea educațională: sistemele performante sunt cele în care profesorii sunt tratați ca profesioniști capabili să ia decizii pedagogice și managerial-administrative, nu doar ca executanți ai unor proceduri.
În România, această autonomie a rămas însă, de cele mai multe ori, un concept din documente pentru că școala este puternic centralizată, iar examenele naționale au ajuns să dicteze aproape tot ce se întâmplă la clasă. Profesorii predau pentru examen, elevii învață pentru examen, iar anul școlar se organizează în jurul acestui moment.
Cercetarea educațională numește acest fenomen „efect de backwash”: evaluarea ajunge să determine ceea ce se predă și modul în care se predă. Evaluarea dirijează învățarea.
Analizele realizate de Institutul de Științe ale Educației în 2021, apoi în 2023, ignorate constant de Ministerul Educației, arătau că există o distanță semnificativă între curriculumul oficial, centrat pe competențe, și evaluările naționale, care rămân ancorate în logica disciplinelor-sertar.
Că miza momentului nu este simularea în sine, o arată chiar ministrul Mihai Dimian care scrie în mesajele lui că deja jumătate dintre elevi au dat diverse simulări anul acesta, organizate de inspectorate, așa că „antrenamentul” a fost făcut.
Miza boicotului de la simulare este cât de autonom e profesorul român
Autonomia profesională a profesorilor este un principiu real al sistemului educațional sau doar o formulă frumoasă din documente?
În ultimele două decenii, cercetarea educațională și documentele de politici publice – inclusiv cele ale OECD, organizație la care vrem să aderăm chiar în acest an – vorbesc constant despre „autonomia profesională a profesorului”. Autonomia profesională presupune judecată pedagogică, responsabilitate colectivă și capacitatea unei comunități profesionale de a decide ce este sau nu potrivit din punct de vedere educațional.
În mod paradoxal, în sistemele educaționale foarte centralizate, cum este și cel românesc, acest principiu apare frecvent în documente strategice, dar rareori este pus în practică. Profesorii sunt consultați puțin, iar deciziile sunt luate aproape exclusiv administrativ, de sus în jos. În aceste condiții, autonomia profesională rămâne mai degrabă un concept teoretic.
Discuția despre participarea la simulările examenelor naționale schimbă însă perspectiva. Pentru prima dată după mult timp, se va vedea cum poate o școală să decidă profesional că nu participă la o activitate impusă central.
Pentru că autonomia profesorului nu e doar atunci când își face planurile de lecție, când și alege metodele de predare sau instrumentele de evaluare. Autonomia profesională înseamnă și acest moment când unui profesor îi este pusă la lucru capacitatea de a lua decizii atunci când profesia însăși este pusă sub presiune. Înseamnă momentul în care profesorii decid colectiv să spună că ceva nu mai funcționează în sistem și că statutul lor profesional este în risc.
Este, în același timp, și un mesaj educațional puternic, pentru că foarte mulți dintre elevi văd în profesorii lor modele de comportament public și profesional. Atunci când profesorii lor decid să își apere profesia și statutul, transmit implicit elevilor o lecție despre responsabilitate, demnitate și solidaritate. Le arată că există momente în care trebuie să stai drept pentru o cauză, chiar dacă acest lucru presupune costuri sau presiune din partea sistemului. Într-un fel, aceasta este cea mai puternică formă de educație civică pentru că nu se predă din niciun manual, ci se vede aplicat în modul în care adulții din jurul lor reacționează. Puterea exemplului bate orice strategie didactică.
Vrem elevi autonomi, capabili să gândească critic, să ia decizii și să își apere convingerile. Vrem elevi care să meargă să voteze și să o facă responsabil și conștient. Am pus educația la rang de prioritate națională în programul de Guvernare și reducerea analfabetismului funcțional în strategia de apărare a țării. Dar suntem pregătiți să acceptăm autonomia profesorilor? Pentru că școala nu poate forma oameni autonomi dacă îi tratează pe profesorii care îi educă doar ca executanți ai unor ordine administrative.
Ștefan Lefter
C.I.
Redacția
