Un elev îți spune „nu am chef de oră” și face imposibilă desfășurarea ei – așteptări și limite reale ale metodelor didactice / Op Ed Profesorul Marius Bâgu

„Nu am chef de oră, nu vreau.” Un elev de clasa a VIII-a. Scurt, fără ezitare. Eram în al doilea an de învățământ. Am încercat să readuc ora la normal – să facă liniște, să deschidă caietul, să se implice. Fără rezultat. A continuat să vorbească, să râdă și să perturbe activitatea, în timp ce colegii lui încercau să fie atenți. Nu este un caz izolat. Este o situație care apare din ce în ce mai des în școala românească.

În mod firesc, elevului i-a fost întocmit un referat nu doar pentru refuzul de a coopera, ci mai ales pentru încălcarea dreptului colegilor de a învăța în pace, liniște și ordine. Consider că libertatea individuală se oprește acolo unde începe dreptul celorlalți. A deranja ora nu este o formă de libertate, ci, atunci când este făcut ostentativ, devine o încălcare a cadrului comun care face posibilă învățarea.

De aici pornește o confuzie tot mai prezentă în discursul despre educație: ideea că metodele didactice pot compensa lipsa de disciplină. În realitate, însă, metodele didactice își pot îndeplini funcția doar în condițiile unei cooperări minime din partea elevului – principiu recunoscut atât normativ, cât și în teoria pedagogică.

Productivitatea pedagogică

Pedagogia este disciplina care studiază principiile, metodele și procesele educației și formării individului. Metodele didactice sunt, în acest sens, instrumentele prin care cadrul didactic organizează și conduce procesul de învățare în vederea atingerii obiectivelor. Rolul acestora este de a eficientiza actul educațional și de a crește randamentul procesului de învățare.

Productivitatea pedagogică se manifestă la intersecția dintre profesionalismul cadrului didactic, cooperarea elevului și utilizarea metodei didactice optime pentru secvența de învățare avută în vedere. Eficiența pedagogică depinde de măsura în care fiecare dintre aceste elemente își îndeplinește funcția. În momentul în care unul dintre ele nu își atinge scopul, productivitatea pedagogică este diminuată.

Astfel, apar două situații frecvente în sistemul de învățământ: cadre didactice bine pregătite care lucrează cu elevi indisciplinați și necooperanți și, în oglindă, elevi cooperanți care întâmpină cadre didactice nepregătite. Ambele realități există în practică. Ele reprezintă, însă, extremele unui spectru mai larg, în care niveluri diferite de pregătire și cooperare se combină în mod variabil.

Limite structurale

Metodelor didactice nu le revine, din punct de vedere epistemologic, rolul de a suplini problemele de disciplină ale elevilor, întrucât finalitatea lor este eficientizarea procesului educațional și maximizarea randamentului pedagogic. Eficiența acestora depinde însă de gradul de cooperare al elevului: cu cât acesta este mai implicat, cu atât metoda didactică își atinge mai bine scopul.

Bineînțeles, atunci când elevii sunt cooperanți și școala este susținută de familie, dar rezultatele sunt slabe, metodele didactice inadecvate pot evidenția eventualele limite în pregătirea cadrului didactic. Problema apare atunci când necooperarea și indisciplina elevilor sunt imputate cadrului didactic: în loc să fie tratate distinct, cele două situații sunt confundate, iar sistemul ajunge să se submineze.

Pregătirea cadrului didactic și problemele de disciplină ale elevilor trebuie tratate distinct. Fiecare parte are responsabilități și obligații proprii, care nu pot fi transferate de la una la alta. Actul didactic nu poate funcționa în absența ordinii, iar menținerea acesteia nu poate deveni o sarcină pedagogică care să înlocuiască lipsa de cooperare din partea elevului. Cauzele indisciplinei pot fi diverse, dar ele nu suspendă obligațiile care fac posibilă desfășurarea orei.

Profesionalismul cadrului didactic și o bună pregătire pot influența comportamentul elevilor prin metode adecvate și management eficient al clasei. Totuși, această influență are limite structurale: în absența unei cooperări minime, metodele didactice nu pot suplini refuzul explicit de participare — fapt confirmat constant de experiența practică din sistemul de învățământ.

Experiența profesională

Din experiența mea, eficiența metodelor didactice este strâns legată de climatul educațional, de comportamentul elevilor și de gradul lor de cooperare. Am observat că pe măsură ce elevii sunt mai implicați și mai cooperanți, procesul educațional devine mai productiv și mai eficient, iar interacțiunea capătă un caracter plăcut, bazat pe respect reciproc.

Prefer să lucrez cu elevi cooperanți și disciplinați, deoarece în aceste condiții stima și respectul apar în mod natural în interacțiunea profesor-elev. Nu îmi face plăcere să atrag atenția sau să recurg la referate; sunt măsuri la care ajung doar atunci când situația o impune. Acolo unde părinții tratează problemele semnalate cu seriozitate, efectele pozitive apar imediat la nivelul clasei. 

În absența unei intervenții parentale, comportamentele persistă – iar din acest punct, problema depășește nivelul clasei. Această limită este amplificată de faptul că, la nivelul sistemului educațional, mecanismele de sancționare existente sunt insuficient adaptate și adesea dificil de aplicat în practică pentru gestionarea indisciplinei de zi cu zi, motiv pentru care sunt utilizate frecvent ineficient și, de regulă, doar în cazul abaterilor grave.

Sinteză

În esență, rolul metodelor didactice este de a eficientiza procesul educațional și de a maximiza randamentul pedagogic. Incapacitatea sistemului de a face această distincție și imputarea indisciplinei elevilor cadrului didactic indică o limitare structurală. Ideea că „metoda potrivită” ar putea rezolva problema disciplinei devine, astfel, o simplificare convenabilă.

Metodele didactice nu pot suplini în mod sistematic indisciplina – iar a pretinde contrariul este o eroare sistemică. În aceste condiții, un sistem care atribuie problema disciplinei în mod reflex nepregătirii cadrului didactic își slăbește capacitatea de a evalua obiectiv și justificat activitatea didactică.

În cele din urmă, dacă sistemul nu distinge între responsabilitatea elevului și responsabilitatea cadrului didactic, costul acestei confuzii va fi pierderea ordinii și a eficienței într-un sistem care nu dispune de mecanisme adecvate pentru a gestiona indisciplina de zi cu zi.

_______________

Despre autor:

Marius Bâgu (n. 1990, Bârlad, județul Vaslui) este profesor de Educație tehnologică în învățământul gimnazial și autor interesat de reflecția asupra rolului educației în societatea contemporană. A absolvit Facultatea de Construcții Civile din cadrul Universității Transilvania din Brașov, formare care i-a oferit o perspectivă tehnică și structurată, valorificată ulterior în activitatea didactică.

Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în acest articol nu sunt neapărat și cele ale redacției.