Daniel David: Ne întrebăm de ce marile universități istorice din țară – București, Babeș-Bolyai din Cluj, Cuza – de ce nu sunt în top 500, în top 600? Unde sunt? Nu sunt performante? / România are rezultate de top, dar nu prin universități, ci prin mediul academic, trebuie să încurajăm concentrările academice

Universitățile din România sunt încă tributare reformei comuniste din 1948, a declarat ministrul Educației și Cercetării, Daniel David, care atrage atenția că structura sistemului de învățământ superior trebuie regândită profund pentru a crește performanța academică. Oficialul a subliniat luni, 19 mai, în conferința de presă pentru prezentarea raportului său „diagnostic” QX, că una dintre problemele-cheie în învățământul superior este organizarea programelor de studii, care păstrează o structură piramidală ineficientă: cei mai mulți studenți sunt la licență, apoi mai puțini la master și foarte puțini la doctorat.

Ministrul a comparat situația cu marile universități internaționale, precum Harvard, MIT sau Yale, unde structura este „inversă sau echilibrată”: „La noi, până de curând, nu puteai face un program de master dacă nu aveai licență în acel domeniu, și nici școală doctorală dacă nu aveai program de master. Asta obliga universitățile să aibă toate cele trei cicluri în fiecare domeniu”.

El a anunțat că „acum veți vedea că putem să facem acest lucru”, adică să existe în facultăți programe doar de masterat și doctorat fără a mai fi condiționate de existența unui program de licență, pentru a concentra eforturile resursei umane într-un ciclu de studii anume, în funcție de misiunea universtității sau, chiar la nivel mai restrâns, la nivel de facultate.

Daniel David a explicat că lipsa universităților românești în clasamentele internaționale nu este o problemă de calitate individuală, ci de fragmentare instituțională: „Vechilor universități istorice – București, Cluj, Iași – li s-a luat [în anul 1948, odată cu instaurarea regimului comunist – N. Red.] partea de cercetare și a fost transferată către institute. (…) De aceea nu sunt în top 500”.

Soluția propusă este crearea de „universități metropolitane”: „Bucureștiul ar fi în top – nu doar în top 500, ci în top 300 – la fel și Clujul, și Iașul, dacă am proiecta marile universități metropolitane”. Ministrul a lăudat modelul francez de concentrare academică, amintind cum „vechea Universitate din Paris era pulverizată în 12-13 instituții” și a fost reformată „de sus în jos” în anii 2000 pentru a crea universități puternice care apar astăzi în rankinguri internaționale.

Declarațiile integrale ale ministrului Educației și Cercetării, Daniel David, pe această temă:

„Ați auzit și voi și ați scris despre asta: că mulți cred că avem prea mulți studenți. Că mulți cred că avem prea mulți care au titlul de doctor, mai ales în logica discuțiilor despre plagiate pe care le-am avut în ultimii ani. Adevărul este că avem prea puțini absolvenți cu studii superioare și prea puțini doctori de calitate în această țară. Asta vreau să spun. Nu trebuie să țintim doar numărul, trebuie să înțelegem că este un mit. Faptul că avem prea mulți studenți și prea mulți oameni care și-au luat doctoratul este un mit, și sper să mă ajutați să ducem mai departe această idee și să o schimbăm în timp util. De ce nu reușim să producem lucrurile așa cum ne-am dori?

Cum ne proiectăm în viitor? Sunt mai multe cauze. Una ține, din nou, de fragmentarea pe care o avem în sistem. Universitățile, așa cum le avem noi astăzi, sunt tributare reformei comuniste din 1948. Atunci, vechilor universități istorice – București, Cluj, Iași, la care s-au adăugat ulterior cele din Timișoara și alte centre – li s-a luat, ca să spun așa, partea de cercetare și a fost transferată către institute naționale și institute ale Academiei. În același timp, componenta biomedicală a fost separată. Așa că, astăzi, ne trezim că ne întrebăm: de ce marile universități istorice din țară – București, Babeș-Bolyai din Cluj, Cuza – nu sunt în top 500? În top 600? De ce nu sunt acolo? Nu sunt performante?

Iar eu, de multe ori, vin cu argumente de tipul: de ce Belgradul poate să aibă o universitate în top 1000 sau top 500? De ce Zagrebul? De ce Vilnius? De ce Budapesta? De ce Szeged? Și România nu are? De ce marile orașe din România nu au aceste universități? Și eu vă spun că au, dar nu prin universitățile de sine stătătoare, ci prin mediul academic. Bucureștiul ar fi în top – nu doar în top 500, ci în top 300. La fel și Clujul, și Iașul. Ar fi acolo, dacă am proiecta marile universități metropolitane. Problema nu e că nu vrem să le proiectăm. E în regulă să nu vrem, pentru că eu cred doar în concentrări academice de jos în sus. Numai că atunci să nu ne întrebăm de ce nu avem universități în clasamentele de tip top 500. Nu putem să avem, cu structura pe care o avem în acest moment. Nu se poate.

Franța, de exemplu – și am mai discutat acest lucru – a realizat în anii 2000, când au apărut primele rankinguri internaționale (Shanghai etc.), că vechile universități din Paris nu se aflau în acele clasamente, așa cum își imaginau. Și s-au întrebat: de ce? Au descoperit că marea și vechea Universitate din Paris era, de fapt, pulverizată în vreo 12 sau 13 universități separate. Ce au făcut? Au început o reformă de sus în jos, spre deosebire de ceea ce aș vrea eu – eu aș vrea una de jos în sus. Ei au început de sus în jos și au spus: aceste 3-4 universități, împreună cu două institute, formează o universitate; celelalte 4, cu încă 3 institute, formează o altă universitate. Iar astăzi, aceste universități formate prin concentrări academice se află în rankinguri internaționale, arată bine, sunt performante, produc absolvenți de calitate și cunoaștere performantă. Asta s-a întâmplat în Franța începând cu anii 2000.

Eu cred că, având aceste fragmentări atât de puternice în țară, ceea ce trebuie să facem este să încurajăm concentrările academice de jos în sus, dar cu susținere financiară, astfel încât să încurajăm actorii din sistem să facă acest pas. Universitățile comprehensive nu mai pot fi semicomprehensive. Adică nu există universități comprehensive de performanță care să nu aibă și o componentă biomedicală sau una de tehnologie și inginerie. Nu putem continua să funcționăm într-o structură distorsionată de reforma din ’48 și apoi tot noi să ne mirăm și să reproșăm universităților că nu sunt acolo unde ne așteptăm să fie. Așadar, aceasta este direcția: concentrări academice de jos în sus, susținute financiar.

Un alt aspect foarte important în zona învățământului superior este cel legat de misiunea universității. Dacă vă întreb acum ce misiune are fiecare universitate, veți avea dificultăți să răspundeți – uneori chiar și universitățile au dificultăți în a-și defini misiunea.

Am reușit, când s-a lucrat la legea învățământului superior din 2023, să propun – în calitate de rector al Universității din București – componenta din lege care stipulează că universitățile trebuie să își definească misiunea și să se proiecteze în una dintre cele trei categorii:

1. Universități cu misiune focalizată pe educație, care trebuie să pună accent pe resursa umană, să aibă o legătură puternică cu autoritățile locale, dezvoltări antreprenoriale solide și o componentă duală semnificativă;
2. Universități de educație și cercetare, cu o deschidere mai largă, care aduc o componentă de cercetare relevantă regional, mai aplicativă;
3. Universități de cercetare avansată, care își propun să intre în competiția internațională și unde cercetarea fundamentală este esențială, iar educația se desfășoară în acest context.

Dacă am ști care este misiunea fiecărei universități, am fi toți mai corecți și mai cinstiți unii cu alții. Primarii ar ști ce resurse au în teritoriu, studenții ar ști la ce să se aștepte când aleg o universitate, iar personalul academic ar avea repere clare. Ați reflectat și voi, în presă, la nemulțumirile unor cadre didactice care spun că la promovare, în unele universități, componenta didactică nu este suficient valorizată în raport cu cercetarea. Au dreptate și nu au. Pentru că, de exemplu, dacă ai venit la UBB, știai că misiunea principală este cercetarea avansată, iar educația se face în acest cadru.

Într-o altă universitate, unde accentul cade pe predare și formarea resursei umane, trebuie într-adevăr ca ponderea activității didactice să fie mai mare, atât în cariera profesională, cât și în criteriile de finanțare. Pentru că nu ne-am definit și separat misiunile, apare o tensiune în stabilirea criteriilor de evaluare. Universitățile trag în direcții diferite: unele insistă pe educație, altele pe cercetare, altele pe inovare și antreprenoriat. Iar compromisul ajunge să fie o variantă de mijloc, nedefinită, ineficientă. Dacă vom avea misiuni clare, vom avea și o dezvoltare universitară mai coerentă.

Mai departe, organizarea programelor universitare este și ea problematică. Chiar și universitățile care se consideră de cercetare avansată – UB, Babeș-Bolyai, Cuza – funcționează într-o structură piramidală: cei mai mulți studenți sunt la licență, apoi mai puțini la master și foarte puțini la doctorat. În marile universități internaționale cu care vrem să concurăm, de exemplu Harvard, MIT, Yale, structura este inversă sau echilibrată: mai mulți studenți la nivel de master și doctorat. La noi, până de curând, nu puteai face un program de master dacă nu aveai licență în acel domeniu, și nici școală doctorală dacă nu aveai program de master. Asta obliga universitățile să aibă toate cele trei cicluri în fiecare domeniu, iar licența are inevitabil cei mai mulți studenți. Ori în străinătate o universitate specializată pe cercetare avansată poate decide să nu ofere licență într-un domeniu, ci doar masterat și doctorat, și să atragă studenți care vin de la alte universități. Noi nu puteam face acest lucru, acum veți vedea că putem să facem acest lucru.

Și în ceea ce privește angajările în universități avem probleme. Multe instituții optează pentru angajarea pe perioadă nedeterminată încă de la gradele mici, ceea ce reduce presiunea performanței. Odată angajați „pe viață”, îți pierd elanul competivității. Ce trebuie să facem?

În primul rând, vom evalua toate unitățile de cercetare, dezvoltare și inovare – inclusiv universitățile – pentru a ști unde se află fiecare în raport cu cercetarea. În al doilea rând, am cerut universităților ca, până la sfârșitul lunii mai, să își definească misiunea, nu doar declarativ, ci inclusă în Carta universitară, pentru a avea un angajament formal.

Astfel, evaluările vor fi realizate în raport cu misiunea asumată de universitate, nu cu ce considerăm noi că ar trebui să evaluăm – nici ministerul, nici ARACIS. Ne uităm la ceea ce spune universitatea că își asumă și facem criteriile în funcție de acea misiune. Aceste lucruri sunt fundamentale și vor schimba arhitectura învățământului superior din România. Vom ști, în sfârșit, unde ne aflăm în ceea ce privește misiunea și performanța în cercetare-dezvoltare-inovare.

După asumarea misiunii, mă aștept să văd și traiectorii de carieră diferite: atunci pot să apară cadre universitare care aleg profilul didactic – predare la licență, coordonare de lucrări – și cadre care se orientează spre graduate, cercetare avansată, predare la nivel de master și doctorat. Stabilirea misiunii permite valorizarea reală a intereselor și talentelor oamenilor din sistem și pune capăt disputelor nesfârșite despre ce criterii trebuie să conteze mai mult – cele educaționale sau cele științifice”.

Citește și:

2024 – Noile legi pentru învățământul superior au făcut „prea puțin!” / Pentru ca România să revină în topuri de tip Shanghai, e nevoie de „resurse majore pentru concentrări academice” și universități „cu adevărat comprehensive”, iar asta „nu apare ca angajament explicit” – Rectorul UBB, Daniel David, despre absența României din Shanghai Ranking pentru al doilea an consecutiv

2023 – Daniel David, rectorul Universității Babeș-Bolyai, despre reprezentarea în rankingul Shanghai: Dacă universitățile din Cluj, București, Iași reușesc o formulă de colaborare strânsă cu universitățile de medicină, toate intră în top 1000, unele dintre ele chiar în top 500