De ce a eșuat reforma universitară și ce se poate face – cercetătorul Virgil Iordache

1.153 de vizualizări
Virgil Iordache / Foto: Arhiva personala

Articol semnat de Virgil Iordache, profesor și cercetător la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București. Analiza trimisă Edupedu.ro:

Reforma universitară din România a eşuat datorită scientismului reducționist pe care s-a bazat. Lipsa de rezonabilitate a acestor oameni dă apă la moară mediocrilor și impostorilor. Diferența pe scurt dintre un om de ştiinţă scientist și un om de știință mediocru e că primul are o problemă ontologică, iar celălalt are una epistemică.

O analogie ar fi că scientistul gândeşte în 3D când ar trebuie să gândească în 45D (într-un spaţiu cu 45 de dimensiuni), adică reduce 42 de variabile despre care nu a măsurat nimic niciodată la ce ştie şi a măsurat, cele trei. Şi nu doar le reduce explicativ, acceptând că ele există, asta aş numi scientist rezonabil, ci prin reducere le neagă existența, va spune că nu există acele 42, că toată gândirea comună e naivă, libertatea o iluzie, viața metabolism, etc. Scientistul pur sânge nici măcar nu apucă să aibă o problemă epistemică, să cunoască ceva cu o modalitate greșită, fără susținere, fără întemeiere. N-ai cum să-i scoți din mentalitatea lor pentru că țin cu dinții, firesc, de propria identitate, sunt angrenați într-un mod de viață din care nu se poate ieși ușor.

Omul de știință mediocru are o problemă de construire a autorității în fața altora, va apela excesiv la autoritatea externă (a zis cutare, citări şi iar citări, etc), în loc să susţină ceva din măsurătorile şi gândirea proprie discutând rezultatele proprii în comparaţie cu ale altora, aşa cum cere metoda standard ştiinţifică pentru validarea colegială. În ştiinţa serioasă este foarte greu să faci legătura între măsurători şi gândirea proprie, necesită cunoştinţe de proiectare a cercetării, o bucătărie tehnică enormă. Omul de ştiinţă mediocru a apucat să intre în pâine, în job, nu poate atrage sau nu mai crede că poate atrage resurse pentru ştiinţă, şi vrea şi el un locşor şi un pic de respect de la semenii care nu sunt oameni de ştiinţă. Poate fi recuperat prin roluri în echipe în care îi pui în valoare un aspect tehnic pe care îl ştie şi îl respecţi sincer pentru ce face. Pentru un creştin e foarte simplu, e în firea lucrurilor. Pentru excelenţii care au ajuns scientişti e de neconceput, mediocri trebuie eliminaţi din sistem.

Scientistul pur sânge e un pericol social, scoate ceva de genul planului de la Institutul Balş, nu pricepe că oamenii au drepturi, ei sunt doar pacienţi pentru care el e medic şef. Tot comunismul e bazat pe scientişti care oferă legitimare. Omul de ştiinţă mediocru e un pericol social numai când sunt mulţi şi se validează unii pe alţii ca excelenţi distrugând capitalul simbolic al titlurilor, premiilor, etc. La noi omul de ştiinţă mediocru a devenit un astfel de pericol.

N-ai cum să dizloci un sistem universitar dominat de oameni de ştiinţă mediocri punând la butoane un scientist, sari din lac în puţ. E nevoie de oameni de ştiinţă responsabili, cu capul pe umeri, care să înţeleagă întreg peisajul cunoaşterii, de la fizică la teologie, zonele de competenţă, funcţiile diferitelor feluri de cunoaştere, şi cum se crează structuri instituţionale care ţin sub control fenomenele sociale din domeniu, goana după bani, poziţii şi putere de care nici cei din universităţi nu sunt străini. Orice ştiință care primeşte prea multă atenție tinde spre autoritarism şi monopol epistemic, spre putere politică.

Universitățile de vârf au nevoie structural, obligate prin lege, de programe “mission oriented”, transdisciplinare, de formare a resursei umane şi cercetare avansată finanțate cu 30-40% din bugetul alocat de minister. Cu asta scientiştii se vor aşeza în poziții mai rezonabile din rațiuni economice, pentru că de ei nu scăpăm, adesea sunt buni oameni de ştiinţă, dar nemulţumiţi de ce le oferă statutul de om de ştiinţă, le place prea puţin ştiinţa lor.

Am spus programe transdisciplinare, dar nu mă refer la orice fel de transdisciplinaritate. Mai există categoria de oameni de ştiinţă care pot genera dificultăţi sistemice, aflaţi în opoziţie cu cei scientişti, şi anume cei care politizează ştiinţa. Dacă scientiştii ar avea o claritate ontologică, fie ea şi improprie, aceştia refuză orice claritate, totul de relativ şi de pus în discuţie. Pentru ei, ştiinţa trebuie să fie mai mult decât o descriere a obiectelor şi proceselor din diferite domenii ale lumii, cu posibilitatea apoi de a folos în scop aplicativ în funcţie de oportunităţi cunoaştere. Lor nu le convine că lumea nu e mai bună decât este, că progresăm prea lent, că există nedreptate, etc. Lor nu le place că durează prea mult până când ştiinţa serioasă duce la un efect în schimbarea vieţii oamenilor, că politicienii uneori ignoră rezultatele ştiinţifice. Adesea nu sunt oameni de ştiinţă prea performanţi, se simt umiliţi de cei performanţi şi compensează prin activism politic. Ei cred că în fişa postului de om de ştiinţă intră şi să salveze omenirea, că omul de ştiinţă e un fel de guru, că experţii trebuie să spună cum să arate viitorul, dincolo de prognoze serioase instituţionalizate în afara cercului stric ştiinţific, au viziuni pe multe decenii, sute de ani, văd cum au văzut Marx şi Engels, doar că puţin diferit. Drept urmare, postulează că între cunoaştere ştiinţifică şi acţiune trebuie făcută o legătură directă, că toate trebuie puse la un loc, fără separări instituţionale clare, fără delimitări de responsabilităţi, fără legitimare politică democratică a ce propun pentru binele omenirii pe care îl vor ei. Vor să ajungă direct la butoane cu arderea etapelor procedurale dintr-o democraţie şi numesc asta o abordare dincolo de disciplinele ştiinţifice, un mod nou de a face ştiinţă, o ştiinţă transdisciplinară, fără discipline. Ce rost are să mănânci felul 1 (cercetare fundamentală), felul 2 (cercetare aplicativă) şi desert (asistarea deciziilor), cu tacâmuri şi farfurii diferite, cu şerveţel, etc, când poţi să le amesteci de la început într-un castron mai mare şi să ai un singur fel, pentru că oricum vor fi aşa şi şi în stomac ? E mai bine aşa, pentru că şi digestia are loc mai repede, că să urmăm pe Mark Twain din cartea sa despre Hucklebery Finn. Din fericire acest mod de “rezolvare” e marginal şi nu va fi acceptat de mai nimeni. Fenomenul respingerii se explică uşor ştiinţific: există o cultură preexistentă, există un parcurs istoric, o tradiţie, instituţii în uz, nişte proceduri şi metode cu rezultate nu perfecte, dar testate, validate, care opun rezistenţă prin oamenii care au interese legate de ele, şi care domină numeric.

Este adevărat că este o tendinţă de rigidizare excesivă a acestor tradiţii în discipline ştiinţifice, dar nu le distrugi ca să faci ceva nou, pentru că nu poţi produce de la zero ceea ce istoria omenirii a produs în două milenii. Problema e cum accelerezi evoluţia instituţională, cum faci nişte mutaţii în mod creativ aşa cum au făcut şi alţii în alte vremuri de-a lungul secolelor, cum treci limitele unor discipline păstrându-le. Cum? Printr-o abordare transdisciplinară serioasă, la standarde ştiinţifice, adică practic prin formarea unor noi discipline care nu mai au rol analitic, de a descrie felie cu felie lumea, generând instituţii sectoriale care fiecare e stat în stat, ci au rol de cuplare între disciplinele tradiţionale: eco-hidrologie, bio-geo-chimie, ştiinţele cogniţiei, în viitorul apropiat poate ceva între cercetarea biodiversităţii şi epidemiologie, sau între ştiinţe administrative şi ambele menţionate anterior, etc. Nici unele dintre aceste discipline noi nu pretind că acoperă totul, nu e nimic holist aici, misterios, unele nici măcar nu au un nume, sunt în stare de formare, de mutaţii care aşteaptă validarea în viaţa reală, unele vor şi dispărea sau vor fuziona instituţional cu altele, ele cresc în funcţie de probleme cu care de confruntăm în realitate şi de succesul cu care contribuie la rezolvarea lor.

Trecerea spre o abordare mai integrată de felul celei propuse ca soluţie de reformă mai sus, cu o pondere transdisciplinară solidă ştiinţific, nu e uşoară nici în spaţiul occidental, datorită intereselor enorme financiare din jurul activităţilor universitare didactice şi de cercetare, corelate şi cu interese politice prin elitele care sunt formate în universităţi. La noi totuşi avem un avantaj, şi anume că universităţile nu sunt dominate de pretinşi oameni de ştiinţă cu interese politice transformiste, grăbiţi pe pielea altora să schimbe societate, care contestă obiectivitatea cunoaşterii ştiinţifice moderne la scara timp a proceselor care schimbă şi în ea conţinutul efectiv al unei părţi din cunoaştere şi distrug autoritatea ştiinţei. Nu e nimeni în situaţia ridicolă să spună că fizica şi chimia sunt instrumente ale imperialismului şi colonialismului, altele de acest fel. Chiar şi dezavantajul nostru că toate marile universităţi sunt de stat poate fi transformat într-un avantaj prin faptul că se poate aborda top-down schimbarea, ca pe vremea lui Spiru Haret. N-ar fi exclus să fie mai simplu să ajungem la universităţi echilibrate stuctural, în care să fie încurajată o competiţie bună între formarea disciplinară şi cea transdisciplinară în interior, şi la fel o competiţie constructivă între 3-4 centre universitare majore.

Principala problemă mi se pare cum să obţii o masă critică pentru asta, când toată lumea vrea bani la fel indiferent de performanţă, atât la nivel instituţional, cât şi în interiorul universităţilor. Avem o mentalitate comunistă, de falanster naţional. Soluţia standard este să pui pragul pentru standardul minim acolo unde ţi se creează o majoritate sau supermajoritate, cât e necesar, ca să declanşezi motorul bun. Numai Hristos poate propune standarde de neatins, un manager al schimbării trebuie să-şi propună obiective care se pot atinge şi pe care oamenii cu care lucrează crede că le pot atinge. Viziunile nu ajung, scopul are nevoie de obiective fezabile şi de activităţi concrete şi de mijloace potrivite.

O idee poate fi să instituţionalizezi câteva reţele de universităţi nu pe criterii de excelenţă, ci cu una centrală având în jurul ei un număr de mărimi mai mici, evitând limbajul că au valoare mai mică, şi la dai rolul să transfere studenţii cei mai buni spre şcolile doctorale ale celor centrale, în care ai lăsat loc de coordonare doctoranzi şi vârfurilor din universităţile mai mici ale clusterului. Poate clustere regionale, dar nu neapărat, ci gândite în funcţie de fezabilitatea funcţionării, de structurile interne reale, bazinele de absorbţie existente pentru studenţi, etc. Reţelele de excelenţă deja existente îşi văd de treaba lor, dar poziţiile exprimate în consiliile decizionale nu vor mai fi marginal numeric, având în spate interesele mai multor instituţii, nu vor mai ajunge oameni cu probleme de exprimre miniştri. La fel, în interiorul universităţilor dai de lucru prin proiecte de cercetare unui număr majoritar de oameni de ştiinţă, de la excelenţi la mediocri, prin programe diverse şi finanţate în funcţie de aceast potenţial care trebuie pus în valoare.

Nu banii sunt esenţialul, dar nici fără bani nu se poate mişca nimic. Orice cooperare în reţele de universităţi antrenează costuri suplimentare faţă de business as usual, orice cooperare între discipline la fel, se pot calcula de către cei care au compentenţe în administraţie şi se pot dedica explicit resurse în programele de finanţare directă şi prin competiţie de proiecte, se pot optimiza aceste costuri, în câţiva ani de rodare, nu trebuie inventat nimic. România are specialişti capabili să facă asta, mai rămâne doar să şi vrem. Nu vrem, se găseşte mereu cine să aşteapte cu braţele deschise creierele din România.

___

Despre Virgil Iordache:

Virgil Iordache predă și cercetează la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, din 1993; este licențiat în biologie specializarea biochimie, doctor în ecologie pe probleme de ecotoxicologie și licențiat și în filosofie pe probleme de evoluția instituțiilor. Este autorul a numeroase cărți și articole, este directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București. Este cunoscut pentru articolele de popularizare a științei.

Foto: Virgil Iordache Facebook

 

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI:RO76BTRLRONCRT0471641001

CONT EURO:RO26BTRLEURCRT0471641001

Deschis la BANCA TRANSILVANIA
Donează prin Patreon

Donează

4 comentarii
  1. Un pic dificil de urmarit, pana la urma logic! Mediocritatea este principala crima in mediul academic! Ok. Sunt oameni care au adus servicii, care au prestat (au pazit serviete, au dat voturi, au platit stagii, au influentat etc.). Au fost si sunt in continuare rasplatiti. Dar sufera de sindromul scroafei sau al paduchelui. Si mai tragic devine atunci cand reusesc sa-si teasa panza, pe principii de cupola, punand la noduri poze cu chipul lor! Se autosustin pana cand, de la un moment incolo nimic nu mai poate intra in retea fara a fi cel putin clona sau imunizati (termen foarte la moda)! Restul sunt eliminati ori marginalizati.

  2. Pai uite!! Planurile de invatamant se fac in interesul prodesorilor si nici decum in interesul studentilor!! Se introfuc tot felul de discipline fantasmogorice doae ca sa, satisfaca interesul profilor.. Fara logica si fara sa se urmareasca dotarea studentului cu notiuni care sa ii permită sa se dezvolte in continuare.. E mult de spus si de dezbatut…. Problema pleaca de la resursa umana si pe care o ai si pe care vrei sa o formezi si cum o formezi!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Daniel David, rectorul Universității Babeș-Bolyai: Fac apel la toți experții – n-aș vrea să-i văd cu sfaturi care se bat cap în cap, cu sigle de partid în spate, indiferent că sunt PSD, PNL sau USR PLUS. Vorbesc ca experți sau ca politicieni în campanie electorală?

“Fac apel la toți experții să înțeleagă că suntem într-o situație fundamental periculoasă și că oamenii au nevoie să vadă coerență din partea lor. Asta înseamnă că n-aș vrea să…
Vezi articolul

BREAKING Ministerul Sănătății a relaxat normele pe baza cărora școlile și grădinițele obțin autorizația sanitară de funcționare, în condițiile în care 20% dintre unități nu au așa ceva. Apa potabilă de la rețea, înlocuită cu dozatoare. Modificarea apare în prima zi a campaniei electorale

Ministerul Sănătății a relaxat normele pe baza cărora școlile și grădinițele obțin autorizația sanitară de funcționare, în condițiile în care 20% dintre unități (aproximativ 3.500) nu au așa ceva, potrivit…
Vezi articolul

Studenții critică modificările propuse de Andronescu la evaluarea școlilor doctorale: un mare semnal de alarmă e reprezentat de absența studenților în evaluarea și asigurarea calității

Studenții critică propunerea de metodologie prezentată de ministrul Educației, în cadrul ședinței Consiliului Național al Rectorilor. “Un aspect din noua propunere de metodologie care ne ridică un mare semnal de…
Vezi articolul