Educația la urgență (II)

16.532 de vizualizări
Mircea Bertea / Foto: Arhivă personală
Motto:  Fiecare elev are dreptul la educaţia care i se potriveşte, care răspunde nevoilor și aspirațiilor lui. Fiecare copil are dreptul la o educație de calitate, fie că învață la oraș sau la sat, în școli din urbanul mare, din urbanul mic sau în școli aflate la periferie […] Grija pentru profesori trebuie să fie la fel de mare ca cea pentru copiii noștri. Investim în profesori pentru că ei sunt fundamentul școlii. (Premierul României, Cotroceni, 29 ian. 2020)

Am păstrat motto-ul părții întâi a intervenției mele pe această temă, intervenție publicată în data de 23 martie a.c., nu pentru contrastul/antiteza dintre teorie/afirmații și practică/realitate, acesta fiind evident pentru oricine, făcând parte din fibra noastră și din retorica supraviețiurii prin gestionarea puținului de care am dispus, ci pentru că afirmă adevăruri și drepturi fundamentale, firești și necesare pentru vremuri normale.

Ce se întâmplă însă în vremurile de criză?

Că omul e sub vremi se cunoaște și se trăiește de când lumea. Că paza bună trece primejdia rea iarăși se cunoaște, deși nu se prea respectă, nici măcar în vremurile rele. Plus că, ce e rău și ce e bine s-a relativizat atât de mult în ultimii ani încât, în cercuri concentrice, alcătuiește viața noastră cu bucuriile și necazurile ei, fiind, precum alternanța zilei cu noaptea, când cerc vicios pentru unii și virtuos pentru alții, când viceversa. Uneori pare o lume pe dos din basmele lui Creangă, o combinație de alb și negru (Harap-Alb), o lume populată de nemaivăzut și nemaicunoscut pentru care încă nu suntem pregătiți. Ca acum. Întrebarea care se pune este dacă trăim vremuri normale. Numai că, pentru a răspunde la ea, ar trebui să ne întrebăm ce mai este normal azi și, prin urmare, să redefinim normalul acestei lumi anormale, superinteligente și supertehnologizate, dar căreia, iată, îi lipsesc anticorpii care să ne asigure securitatea biologică în fața unei pandemii ce părea inițial un fel de gripă care vine și trece bine mersi. O nimica toată, pe care credeam că o vom învinge ușor, cum încă susține Donald Trump, deși New Yorkul arată și se comportă ca sub asediu. O nimica toată, cu Italia în doliu prelungit, cu Spania la urgență, cu 1,3 miliarde de suflete din India în carantină, cu lumea toată sub asediul pandemiei, în timp ce nici la noi lucrurile nu stau prea bine…

Reiterez întrebarea: Ce mai este normal acum, în aceste momente? Ce este bine? Ce este rău simțim. Iar ce ar fi necesar pare că știm.

Ce rol are educația în aceste momente, înțelegând prin educație în principal obiectivarea cunoștințelor și abilităților formate la școală în comportamente și atitudini?  De fapt, întrebarea corectă ar fi ce rol a avut educația în pregătirea noastră pentru aceste momente. Pentru că, judecând corect, școala îi pregătește pe copiii noștri sau ar trebui să îi pregătescă pentru viitor, ceea ce înseamnă că îi pregătim azi pentru ce va fi prin 2035-2040. Și că, pentru 2020 am început pregătirea lor prin 1995-2000. Perioadă în care începea reforma Marga (1997), reformă  terminată odată cu plecarea acestuia de la Ministerul Educației (2000). Dar nu despre ”reformele” celor 26 de miniștri de la Educație din ultimii 30 de ani vreau să vorbesc, ci, așa cum am anunțat în rândurile de mai sus, despre rolul pe care l-a avut educația în pregătirea noastră (a copiilor noștri) pentru aceste momente, adică pentru ACUM, pentru criza aceasta pandemică, pentru momente de cumpănă în viața noastră și în ființa patriei. Unii vor spune că rolul școlii nu este să te pregătească pentru greu, cu atât mai mult pentru rău și pentru necaz, ci, dimpotrivă, pentru a avea succes în viață. Dar, a avea succes în viață nu înseamnă oare a fi pregătit și pentru asemenea momente? Viața nu este, desigur, tot timpul frumoasă și niciodată doar un drum drept. Dimpotrivă, este o alternativă de suișuri și de coborâșuri, uneori domoale, alteori abrupte, uneori repezi, alteori de durată, pe care le trecem cu efort, cu poticniri, uneori cu jertfă. Oare nu cunoaștem și nu am trăit și noi asemenea momente? Depinde ce și pe cine numim când spunem ”noi”. Pentru că există înrădăcinată în psihologia poporului român (a se vedea cele patru mituri fundamentale) ideea perenă a jerfei pentru creație. Un mit real (rog să-mi fie acceptată exprimarea oximoronică!), materializat, cu deosebire în ultimii 30 de ani, când energiile naționale s-au descătușat odată cu abolirea dictaturii, într-o foarte frumoasă idee și atitudine morală – aceea a sacrificului părintelui pentru copiii săi. Copilul nu mai este văzut acum nici ca forță de muncă în plus pentru gospodăria tradițională, nici ca ”stâlp la bătrânețe”, cum era văzut pe vremea străbunicilor și bunicilor noștri. Raportul s-a inversat. Copilul este acum cea mai frumoasă minune a lumii, cea mai mare realizare a familei, lumina ochilor mamei, tatălui și bunicilor. Ceva ce trebuie ocrotit. Scuzați, nu ceva, CINEVA care trebuie ocrotit, ajutat, slujit. El, copilul, este acum blazonul familiei. Statuia lui e deja comandată odată cu botezul. Un botez ca o nuntă, cu daruri și fast. Cunoașteti scenariul. Urmează grădinița (la modă, una particulară și în limbi străine). Ideea e că, indiferent de statutul social al părinților, copilul ”nu mai trebuie să trăiască ce am trăit noi”, lui trebuie să-i fie bine. Pentru el ne sacrificăm. E realizarea noastră cea mai și cea mai… Frumos și înălțător. Copiii noștri sunt campionii (Nu vi se pare cunoscută expresia, uneori susținută și de evocarea rezultatelor excepționale obținute la olimpiadele și concursurile naționale și internaționale?!). Grozav, dar doar la o primă și superficială aruncare de privire! Pentru că, în realitate (în realitatea ”reală”, cu bune și cu rele a vieții), de aici începe tragedia educației românești. A face din copil idealul suprem, a-i oferi totul. În loc de a-l ajuta să cunoască, să analizeze și să găsească o cale a lui, cu puterile lui și pe măsura înzestrării genetice și a străduințelor lui. Ce înseamnă asta poate că vedem mai bine (sau ar trebui să vedem) în aceste momente de criză și de pericol. Cu deosebire părinții și bunicii, cei care au ocazia să înțeleagă acum că problema nu este cu necesitate la școală ca instituție, la profesori, ci chiar la ei. A face din copil un zeu înainte de a face din el un om este greșeala fundamentală a familiei după 1990 în România. Așa am ajuns să desființăm școlile profesionale, pentru că, vezi doamne, copiii noștri nu sunt de școli profesionale…așa am ajuns să cheltuim o groază de bani cu meditațiile încă din clasele primare. Așa am ajuns să avem copii în școlile de stat care n-au circulat niciodată cu transportul în comun și nu pot spune două cuvinte inteligente despre troleu sau tramvai (ce să mai spunem despre cei din școlile scumpe, particulare). Așa am ajuns să avem copii stresați de mici, pentru că-i obligăm să facă ceea ce ei nu înțeleg (și, prin urmare, nici nu pot și nu doresc să facă), timp de 10 ore pe zi (4-5 ore la școală și încă pe atâtea acasă!). Așa s-a ajuns la înmulțirea facultăților particulare, care au apărut ca ciupercile după ploaie, fabrici de diplome. Și nu numai ele, ci și unele universități de stat care au dat gustul învățăturii pe gustul locurilor pe bani, pentru a asigura salarii de parlamentari pentru reali sau ”făcuți” și prefăcuți profesori universitari și doctori copy paste. Așa am ajuns să avem atâtea neajunsuri, pentru că, prin definiție, toți trebuia ”să ne ajungem”. Ceea ce, evident, pentru toți nu este posibil. Și totuși, cum a fost posibil să fie posibil scenariul descris mai sus (chiar dacă acceptăm că e doar parțial real)? Explicația se află nu în cecitatea noastră referitoare la căile și modalitățile succesului social și profesional, ci în chiar trăsătura fundamentală a educației de bază și a celei profesionale. Anume, în faptul că roadele ei (ale educației și formării profesionale) nu se văd imediat, ci, în medie, după două decenii. Suficient timp pentru iluzii și căutări deșarte, uneori ireversibile. Ca să înțelegeți pe deplin ceea ce spun, vă rog să vă închipuiți că toate cunoștințele, deprinderile și atitudinile care sunt acoperite formal de diplomele noastre școlare și universitare ar fi posibil să fie probate cu o testare de tip ”patul lui Procust”. Vă puteți imagina ce spaime ar provoca o asemenea examinare și ce procentaj din ”diplomați” ar intra voluntar în carantină și în concedii medicale, câte diplome ar trebui anulate?! Sau, ca să dau un exemplu mai puțin dur, chiar unul prietenos, încercați să vă imaginați că elevii/studenții noștri sunt la școală/universitate precum Simona Halep pe terenurile de tenis ale marilor competiții internaționale. În sensul că se califică, merge mai departe doar învingătorul.  Probabil, cei mai mulți veți spune că e un nonsens, că așa ceva în învățământ nu e posibil. Și totuși, în articolul următor, vă veți convinge că aceasta este calea învățării autentice și a educației pentru viață. Și că, de fapt, asta faceți și dumneavoastră, învățătorii și profesorii cu vocație în școlile în care activați. Chiar dacă nu faceți caz de această ”performanță” firescă și normală pentru învățarea durabilă în ziua de azi, pentru zilele de mâine. Și chiar dacă, după cum spunea Marin Sorescu, totul pare și, uneori, chiar este invers.

Reveniți la motto-ul articolului. Apoi la text și, din nou, la realitatea crizei. Poate așa veți înțelege mai bine că închiderea școlilor din cauza stării de urgență pandemică trebuie transformată în momente de analiză lucidă și de măsuri raționale și nu prioritar emoționale. Că ”examenul” ieșirii cu bine din pandemie este cu mult mai important decât examenele naționale și că nu acestea trebuie să ne îngrijoreze prioritar. Nici măcar ideea de ”înghețare” a anului școlar/universitar (idee nerealistă, din moment ce învățarea este prioritar individuală). Părea multă energie risipită emțional și prea multă îngrijorare națională pe aceste temeri artificial și neoportun ”exploatate” în spațiul public. Rațiunea și educația autentică ne obligă să afirmăm și să acționăm acum solidar, sub o singură deviză: Viața și sănătatea noastră au prioritate!

E vremea experților și profesioniștilor.

______________________________

Despre autor:

Mircea Bertea este Directorul Colegiului Național Pedagogic “Gh. Lazăr” din Cluj-Napoca, profesor asociat la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare Paris, expert al Uniunii Europene pentru Educație și Cultură.

Mircea Bertea / Foto: Arhivă personală

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI:RO76BTRLRONCRT0471641001

CONT EURO:RO26BTRLEURCRT0471641001

Deschis la BANCA TRANSILVANIA
Donează prin Patreon

Donează

3 comentarii
  1. NAUFRAGIU TOTAL ….in invatamant
    Niciodata nu mi-as fi putut imagina cat de gaunos si putred este invatamantul nostru . Dar nu stiu de ce oare ma mir! Cum ar putea fi altfel cu niste sexagenari sus ramasi , secretare de stat si nu orice, coafate si tapate cu rochii de zenana si rujate la greu apartinand unor vremuri demult apuse . Priviti cata bezmeticeala este acolo in acea cloaca ministeriala de cadre expirate pentru timpurile noastre, care isi dau cu stangul in dreptul nestiind cum sa ajunga la solutii rapide , ferme si sustenabile . Chiar ii vedeti capabili pe acesti ganditori din hartie creponata sa ia niste decizii inteligente in momente critice, cand ei stau in minister ca in jurul unui ceaun cu zacusca de Topoloveni ce clocoteste asteptand nerabdatori vacanta? Au ajuns ca la ruleta sa dea cu zarul daca pot amana cursurile ,sau sa se taie din programa scolara , sau de ce nu inghetarea anului scolar. Pierduti in spatiu. Nu le pasa deloc de elevii Romaniei , ca nu-si termina materia si pica banalele examene . Cu un grad de promovabilitate de doar 40% ce vrea sa insemne? Sudoare , de loc. In loc ca scoala sa creasca exigentele pe elevi,e mai usor sa modifici programa scolara. Gandire profunda a unor cadre numai bune de demis cat mai repede . Atunci cand Cosiliul National al Elevilor a cerut sa se inceapa anul scolar pe 01/ sptembrie, ca nu-i timp suficient de parcurs materia ,datorita vacantelor fara noima , acele doamne tapate de langa ceaunul cu zacusca au sarit ca arse ca nu-s de acord cu aceasta data. Au si ei dreptul la soarele de Techirghiol sau Herculane daca se poate pana la 01/Oct. . Scoala americana si britanica incepe anul sc pe 25 August . Mda, niste aiuriti ar zice ganditorii nostrii. . Stimati ocupanti ai ministerului educatiei , daca nu va treziti la realitate si considerati scoala ca pe un SRL ,unde voi sunteti doar niste prestatori de servicii si alea facute cu lehamite iar elevii niste clienti, tara nu are nevoie de voi .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

(P) Matematica în Anglia și SUA – marile diferențe și ce putem prelua în noul curricum, în opinia matematicianului Vlad Matei, postdoc la Universitatea din California Irvine și mentor al juniorilor care se pregătesc de Balcaniadă prin Fundația Upper Education

Ce fac marile universități, pentru a forma cele mai luminate minți în matematică? Cercetători de renume mondial predau “teme active în cercetarea actuală” și îi încurajează pe studenți la “mult…
Vezi articolul