EXCLUSIV Mircea Miclea: Universitățile trebuie evaluate internațional urgent, pe modelul clasificării aplicate de Daniel Funeriu. Cele slabe pierd finanțarea de la stat, iar banii pleacă spre programele universitare care fac performanță

Universitățile din România și programele lor de studii trebuie să fie urgent evaluate de către ARACIS și de o agenție din registrul european al agențiilor de asigurare a calității, pentru ca finanțarea publică să urmărească țintit programele universitare care fac performanță. Apelul vine de la fostul ministru și consilier prezidențial Mircea Miclea, fondator al unui institut privat de cercetare și profesor universitar la Cluj. Într-un interviu acordat Edupedu.ro, Miclea a declarat că nu trebuie făcută o tăiere a fondurilor pentru învățământul superior, ci o relocare a acestora, având în vedere alocările decise de celelalte state europene.

Singurul ministru din istoria României care a demisionat pentru că premierul de atunci nu a acordat educației bugetul pe care îl promisese la începutul mandatului pentru a aplica reformele necesare sistemului, Mircea Miclea a atras atenția în interviul acordat Edupedu.ro că nu trebuie tăiate fonduri de la învățământul superior, ci luate de la universitățile neperformante și distribuite către programele de studii care fac performanță. 

Miclea a atras atenția că nu trebuie tăiate, mai ales raportându-ne „la cheltuielile publice pe care le au cu învățământul superior țările din jur” și la efectul acestor cheltuieli în rezultate. 

„Pentru România, cheltuielile cu învățământul superior sunt de aproximativ 2 miliarde de euro pe an. În Ungaria, o țară de 8 milioane de locuitori, cheltuielile sunt de 1,6 miliarde pe an, iar în Polonia, o țară un pic mai mare decât noi, cheltuielile cu învățământul superior sunt de 7 miliarde de dolari, aproape de trei ori și ceva mai mult decât în România. Clar că aceste finanțări suplimentare se văd și în performanța universităților. Prin urmare, la o finanțare proastă, cum este a educației în general în România și a învățământului superior, nu cred că se pune problema tăierilor, decât dacă venim cu o ideologie contabilicească”, a declarat Mircea Miclea pentru Edupedu.ro. 

INTERVIUL integral acordat Edupedu de către profesorul universitar Mircea Miclea:

Rep: Având în vedere că anul 2026 este anunțat a fi unul al tăierilor aplicate în universitar, care e opinia dumneavoastră cu privire la ideea comasării de universități?
Mircea Miclea: Aș spune câteva lucruri. Întâi, ideea de comasare a universităților și de formare de consorții universitare e o preocupare veche, nu e nouă. Eu am scris un studiu pe chestiunea asta prin 2003 sau 2004, se numește „Consorții și universități metropolitane”. A fost publicată în „Actualitate academică”, revista Universității din București. În baza acelui text în mare măsură, profesorul Mihăilescu a elaborat un proiect de lege care a fost aprobat ca Legea consorțiilor universitare în 2004. Prin urmare, preocuparea de-a face consorții și universități metropolitane este veche, adică ideea comasării de universități din același oraș nu e nouă și trebuie luată ca atare. În momentul în care eu am făcut analiza, comasarea aducea, în medie, o economie cam de aproximativ 20% în ceea ce privește cheltuielile cu universitățile. Deci, preocuparea este veche. 

Al doilea lucru pe care aș vrea să-l spun este că eu nu văd că trebuie făcută o tăiere a fondurilor pentru învățământul superior, ci trebuie făcută o relocare a fondurilor pentru învățământul superior. Când spun că nu trebuie făcută o tăiere, spun lucrul acesta raportându-mă la cheltuielile publice pe care le au cu învățământul superior țările din jur.

Pentru România, cheltuielile cu învățământul superior sunt de aproximativ 2 miliarde de euro pe an. În Ungaria, o țară de 8 milioane de locuitori, cheltuielile sunt de 1,6 miliarde pe an, iar în Polonia, o țară un pic mai mare decât noi, cheltuielile cu învățământul superior sunt de 7 miliarde de dolari, aproape de trei ori și ceva mai mult decât în România. Clar că aceste finanțări suplimentare se văd și în performanța universităților. Prin urmare, la o finanțare proastă, cum este a educației în general în România și a învățământului superior, nu cred că se pune problema tăierilor, decât dacă venim cu o ideologie contabilicească. 

Ce cred însă că trebuie făcut este că trebuie relocați banii. Adică trebuie alocat banul public acolo unde se face cea mai înaltă performanță. Iar asta înseamnă câteva lucruri care trebuie făcute înainte de a tăia din pix finanțările: 

1. Primul lucru este că trebuie făcută o evaluare a programelor de studii. Această evaluare poate fi făcută de ARACIS împreună cu o agenție din registrul european al agențiilor de asigurare a calității, ca să asigurăm toată imparțialitatea. Se vor compara programele de studii de același fel între ele. De exemplu, comparăm între ele toate programele de studii de medicină și atunci vom vedea unde se face performanță. Nu comparăm universitățile de medicină cu universitățile tehnice, de exemplu. La un moment dat, am făcut o astfel de cercetare în România și erau universități de medicină în care procentul de reușită la rezidențiat era de aproape 70% la unele, în vreme ce la altele era de 3%. Însă primeau aceeași finanțare per student. Adică indiferent că făceai o școală de calitate sau o școală de slabă calitate, primeai aceeași finanțare de la stat, ceea ce este incorect. Și atunci acestei practici trebuie să i se pună capăt. Asta înseamnă, așadar, că întâi facem evaluarea programelor de studii. Această evaluare a aplicat-o o dată Daniel Funeriu și a fost dat în judecată de toți cei care erau nemulțumiți că au ieșit prost, după care nu s-a mai făcut niciun fel de evaluare [Ulterior, Ministerul Educației a câștigat în instanță procesele intentate de universitățile nemulțumite de faptul că au fost clasificate – N.Red]. Ar trebui reluată inițiativa pe care a avut-o Daniel Funeriu, care era susținută și de legea scrisă în perioada respectivă, de asta a și făcut-o. În baza evaluării, universitățile care fac o slabă performanță pierd finanțarea de la stat, pot să continue 1 an sau 3 ani cu finanțare, dar cu finanțare pe bază de taxe, nu din banul public. Deci regula este: nu dăm banul public acolo unde nu e calitate. Însă acei bani care pleacă de la ei trebuie să se ducă spre acele universități, spre acele programe de studii care fac performanță. Adică ideea este că banul public urmează calitatea, e simplu. Asta trebuie făcut. Prin urmare, cred că trebuie făcută evaluarea universităților. 
2. Și doi: trebuie schimbată finanțarea universităților, în sensul că putem să dăm o finanțare de bază într-un anumit cuantum – aceeași la toate universitățile de același tip și apoi o finanțare suplimentară care diferă complet în funcție de performanța pe care o are universitatea respectivă și care rezultă din evaluarea aceasta. Și atunci cred că vom asista la o alocare corectă a banului public; nu la o tăiere contabilicească, ci la o eficientizare a cheltuielii banului public. Și cred că acest lucru trebuie să-l avem în vedere: eficientizarea cheltuielii banului public, nu tăiere. 

Rep: În procesul de evaluare a universităților despre care vorbeați, făcut în 2011 de ministrul de atunci, Daniel Funeriu, evaluarea a fost făcută exclusiv internațional, de Asociația Universităților Europene. Anul trecut, în România a existat o auto-evaluare a universităților care s-au împărțit în trei tipuri: universități de educație, universități de cercetare și universități de cercetare avansată. Ele și-au definit singure misiunea și s-au clasat în una dintre cele trei categorii. În perspectiva dumneavoastră, trebuie luată în calcul și această auto-evaluare?

Mircea Miclea: Această categorizare asumată de universități este doar un prim pas. Adică tu ți-ai asumat ca universitate un anumit statut: că ești de educație sau că ești de cercetare avansată. Atunci, în baza statutului pe care ți l-ai asumat, noi îți facem o evaluare comparându-te cu alte universități care sunt de același calibru ca tine. Deci nu sunt excluse cele două categorii de evaluări, însă esențială este această evaluare în care nu doar tu îți asumi ce fel de universitate ești, ci te compari cu toate celelalte care sunt din aceeași categorie ca tine în țară. De exemplu, cum am spus, comparăm toate programele de medicină, toate programele de medicină veterinară, toate programele de informatică și atunci avem o ierarhie: unele de informatică sunt mai bune, altele sunt mai slabe. Cele slabe, ca în fotbal, pierd finanțare. Celelalte sunt în față și primesc finanțare. Și atunci avem o regulă clară: banul public urmează calitatea. 

Aceste două lucruri trebuie făcute și trebuie făcute rapid. Nu cred că trebuie să facem tăieri sau comasări de universități înainte de a face evaluarea lor. 

Pe de altă parte, și comasarea universităților trebuie înțeleasă ca un proces, nu ca o decizie așa peste noapte. Comasarea trebuie să țină cont de mai multe lucruri: 

1. de afinitatea dintre universitățile care se comasează. Nu poți să faci o universitate tip „ghiveci”, în care ai tot felul de componente, total eterogen. Trebuie să ții cont de compatibilități. 
2. trebuie începută comasarea de la nivel de masterat, unde comasarea este mai ușor de făcut pentru că sunt mai puține orgolii în joc, pentru că masteratele sunt mai flexibile. Este mai ușor să comasezi mai multe universități pentru a face un număr de masterate. Poți să și premiezi această comasare a masteratelor, dând o finanțare, de exemplu, mai mare pentru acele universități care își comasează masteratele .
3. abia după aceea trebuie să treci la comasarea programelor de licență, care implică infrastructuri foarte diferite, un număr foarte mare de studenți, o grămadă de proceduri extrem de eterogene. 

Adică dacă cineva crede că eficiența sau calitatea universităților românești va crește brusc pentru că se comasează, până luna viitoare, toate universitățile, trebuie să fie ori naiv ori tâmp. Nu se poate crește calitatea peste noapte. E un proces de crește a calității, un proces care merită făcut, dar care trebuie luat ca un proces. 

În plus, să nu uităm că sunt bariere legislative: universitățile au în spate câte o lege de înființare. De aceea, cred că ar trebui reluată legea consorțiilor universitare, clar upgradată în raport cu realitățile actuale și creată o astfel de lege în baza căreia să se poată face, legal vorbind, comasările. Nu poți să faci comasări între universități care au în spate legi, mai puțin comasările pe care le faci prin fuziune, în care o universitate mai mare fuzionează cu o universitate mai mică, cu acordul ambelor universități. 

O comasare are nevoie de o reluare a legii consorțiilor universitare, pentru a o face posibilă, precum și de înțelegerea faptului că o comasare este un proces cu mai multe etape, ținând cont de constrângerile contextuale. 

Rep: Vă referiți aici la posibilitatea de a avea comasări, de exemplu, între o universitate generalistă și o universitate de medicină? Acestea au fost cele mai vehiculate în ultima perioadă, ca o potențială țintă guvernamentală.
Mircea Miclea: Eu nu aș vedea o comasare între o universitate generalistă și o universitate medicină. Cred că este contraproductivă. Eventual, aș vedea o comasare între universitatea de medicină și o universitate de medicină veterinară sau între anumite segmente dintr-o universitate tehnică cu o universitate de medicină. 

Trebuie să ne gândim care sunt comasările cele mai eficiente, care aduc valoare adăugată. Cred că ar aduce valoare adăugată dacă studenții de la medicină umană ar intra în contact cu cei de la medicină veterinară și invers. Sau dacă medicina, care este din ce în ce mai tehnologizată, face parte din aceeași universitate cu cei de la o universitate tehnică. Și invers, tehnica are mult de câștigat acum prin aplicațiile de medicină, uitați-vă ce se întâmplă în momentul de față. 

Deci cred că ar trebui gândită chestiunea asta, nu făcută administrativ și nu pe bază de orgolii și de egouri. 

Rep: O comasare care generează proteste și care repetă tiparul asupra căruia ați atras acum atenția, cu programe eterogene puse la laolaltă, este absorbirea Universității de la Cahul de către o universitate tehnică din Chișinău.
Mircea Miclea: Nimănui nu-i folosește astfel de tensiuni. Se deteriorează performanța academică, calitatea vieții academice. Nu folosește nimănui o fuziune rapidă, care e făcută fără a ține cont de context și de constrângeri. 

De aceea trebuie începută comasarea universităților și fuziunea, de la acele componente care ridică cele mai puține probleme: de exemplu, programele masterale ridică mai puține probleme pentru a fi comasate, decât programele de licență care sunt mult mai complexe, cu o infrastructură mult mai complexă, cu un număr mai mare de studenți, cu tot felul de proceduri de studii, de credite și așa mai departe, care va vor fi mai dificil de comasat. 

Rep: Pe de altă parte, rectorul Universității din București anunța că Universitatea nu vrea să facă fuziuni, înțelegând comasările prin preluări de către universitățile mari a unor universități mici, care nu sunt viabile economic în acest moment. 
Mircea Miclea: Nu cred că trebuie înțeleasă comasarea în felul acesta. Dacă comasarea se face doar așa, că se preia o universitate de o altă universitate, cu forța, prin Hotărâre de Guvern sau prin Ordonanță de Urgență, atunci e greșit și atunci îi dau toată dreptatea rectorului de la Universitatea din București. Dar nu cred că așa trebuie făcută comasarea universităților. Cred că trebuie făcută comasarea, crearea de universități metropolitane ca un proces care e început cu acele componente care pot fi integrate și atunci când apare un avantaj, o valoare adăugată clară. De exemplu, infrastructura comună pus la dispoziție aduce valoare adăugată față de infrastructura pe care o are fiecare universitate în parte. Biblioteca se poate dota mai bine dacă se face o singură universitate, în loc să fie finanțate două biblioteci și să se distribuie fondurile pe două biblioteci; terenurile de sport, laboratoarele de cercetare etc. Trebuie să vedem: dacă o o fuziune sau o comasare aduce valoare adăugată, atunci merită făcută. 

Universitățile foarte mari nu știu dacă vor accepta să fie comasate, că ele deja sunt foarte mari și greu de gestionat. Pe de altă parte, faptul ești universitate mică nu înseamnă că trebuie să te comasezi cu alte universități, vă dau exemplul Caltech-ului [California Institute of Technology] din Statele Unite, care e o universitate mică, dar care este de vârf. Cum să se comaseze? Ea are identitatea proprie, nu are nevoie de o comasare ca să aibă o identitate ștearsă din cauza comasării. E o legislație, e libertatea academică, e autonomia universitară, în spatele fiecărei universități e o lege, nu se poate trece cu tancul rusesc sau ce fel de tanc doriți dumneavoastră peste aceste prevederi care sunt nu numai în legislația românească, ci în toate legislațiile. 

De aceea cred următoarele: 

1. Este demn de luat în seamă procesul de a constitui universități metropolitane sau de a constitui universități comasate. 
2. El trebuie înțeles ca un proces, nu ca o decizie administrativă. 
3. Procesul trebuie început de acolo unde problemele pe care le produce această fuziune sunt mici, deci să fie făcute la masterate înainte de a comasa nivelul de licență. 
4. Comasările trebuie făcute acolo unde aduc valoare adăugată, adică unde rezultă un învățământ de mai bună calitate prin comasare, decât prin funcționarea independentă. 

Eu vă reamintesc că și atunci când au loc fuziuni în mediul economic – și aceste lucruri sunt foarte documentate prin numeroase studii, Harvard Business Review de fiecare dată publică analize pe această temă – și atunci când se face fuziunea între unități economice, într-o primă fază valoarea acțiunilor scade după fuziune, pentru că apar foarte multe probleme. E un clash între culturile din cele două firme, în procedurile lor diferite, relațiile umane care trebuie luate în calcul, pentru că în final oamenii sunt cei care produc valoarea adăugată. Și abia după o vreme, de regulă după un an, un an jumate, începe iar să crească valoarea acțiunilor acestei noi firme care a rezultat din fuziunea celor două firme anterioare. Deci sunt documentate lucrurile acestea, lumea trebuie doar să le citească, să se uite la ele și abia după aceea să gândească un proces viabil, nu heirupist, de a face comasarea universităților. 

Rep: Dincolo de comasări, ce știți că este urgent de modificat în arhitectura, în funcționarea învățământului universitar?
Mircea Miclea: Evaluarea programelor de studii, indiferent dacă se face comasarea sau nu, este obligatorie. Urgentă. 

Schimbarea finanțării, în sensul că finanțarea de bază e primită de toate universitățile în funcție de specificul programelor de studii, iar finanțarea suplimentară se face pe criterii de performanță, exclusiv pe criterii de performanță, care sunt identificate în baza evaluării. 

Cred că Guvernul trebuie să aibă politică foarte clară a locurilor pe care le bugetează. Ce fel de societate dorește, ce fel de economie dorește? Dacă dorește o economie în care noi să avem tehnologie de vârf, de exemplu, și să fim exportatori de tehnologie de vârf, atunci trebuie să crească numărul de locuri la universitățile tehnice la sau științe, matematică, fizică, chimie, biologie. Sau dacă nu crește numărul de locuri finanțate, să crească cuantumul finanțării, ca să le facă mult mai atractive. 

Anul trecut a fost scoase la concurs 700 de posturi de fizică, s-au prezentat 200 de oameni. Păi, dacă vrem să avem profesori de fizică sau dacă vrem să avem o fizică avansată, atunci trebuie să alocăm mai mulți bani pentru programele de fizică. Dar asta înseamnă că tu, ca guvern, trebuie să ai o politică cu privire la ceea ce vrei să dezvolți în țara asta: mai degrabă fizica sau jurnalismul sau științele economice sau dreptul sau științele politice? 

Altfel, s-au dat banii până acum mai degrabă în funcție de presiuni. Fiecare universitate a avut modul de ei de-a face presiuni și s-au împărțit locurile finanțate în funcție de presiuni. Ori acuma trebuie să fie făcute pe baza unei politici. Dar politica asta trebuie să fie clară cu privire la ce anume vrem să dezvoltăm. Și atunci banii se alocă în funcție de priorități.

Rep: Pe de altă parte, săptămâna trecută 600 de locuri bugetate la licență au fost transformate de Ministerul Educației, în mijlocul anului universitar, în locuri la masterat sau doctorat. Potrivit informațiilor noastre, este o practică mai ales a universităților tehnice, care primesc deja mai multe locuri, fiind declarate domenii prioritare, să transferate parte din locurile acestea pe care au primit deja bani de la buget, dar pe care nu au reușit să atragă și să mențină și studenți, către programele umaniste pe care le au în ultimii ani ca urmare a unor fuziuni cu universități mai mici generaliste. 

Mircea Miclea: Deci nu facem altceva decât să furăm banul public. Adică în loc să îl alocăm după o anumită politică, îl mutăm spre interesele noastre, să ne conservăm normele. De aceea practicile acestea trebuie interzise. Cred mai degrabă că e mai important să creștem finanțarea per student echivalent la acele specializări la care e nevoie să avem mai mulți studenți. De exemplu, pentru programe de matematică sau de fizică probabil că ar trebui dublată finanțarea per student echivalent. Nu numai pentru că se cheltuiește mai mult, ci pentru că este mai important: nu trebuie să mărim numărul de locuri, ci finanțarea per student echivalent, ca să se facă învățământ de calitate și să fie mai atractiv. Însă practici de genul acesta de a lua locurile dintr-o parte pentru a le muta în altă parte, numai ca să se conserve niște norme, sunt aberante. Ele trebuie penalizate. 

Rep: Cum ar putea fi monitorizate corect și eficient rezultatele unui program de studii, să zicem la matematică, având în vedere că directori de școală și părinți avertizează asupra calității slabe a profesorilor pregătiți de aceste facultăți de matematică, care aduc pe piață cadre didactice fără cunoștințe solide de pedagogie și didactică?
Mircea Miclea: Am mai spus lucrul acesta: formarea profesorilor printr-un masterat didactic era prevăzută deja din legea 1 din 2011, adică de 15 ani. Nu a fost luată în seamă. Această aplicare a prevederilor legii ar fi rezolvat problema, pentru că acolo era scris următorul: se creează masteratul didactic care era semnificativ finanțat, dar nu din bani suplimentari. Atunci am făcut analiza și erau finanțate din bugetul public de aproape 4 ori mai multe locuri prin DPPD-uri decât puteau fi absorbite în învățământul preuniversitar. Prin urmare, ideea era doar de a utiliza aceiași bani pentru mai puține locuri la nivel de masterat și finanțat studentul echivalent cu o sumă semnificativă – era scris acolo echivalentul unui salariu de profesor începător – tocmai pentru ca să stimulezi implicarea absolvenților de matematică în programe masterale. 

Programele acelea masterale erau concepute și în următorul fel: pe parcursul programului de studii de masterat didactic, pe baza transferului de credite, puteai face a doua specializare. Deci dacă tu ai terminat matematica, la masteratul didactic la care te înscriai făceai restul de ore de care aveai nevoie ca să ai o dublă specializare, ore de fizică de exemplu, drept pentru care tu ieșeai profesor de matematică-fizică sau matematică-chimie sau matematică-biologie și atunci ieșeai din acest masterat didactic și aveai competențele necesare și pentru predare. Că altfel, abilitățile didactice reduse sunt explicate prin faptul că acești oameni sunt pregătiți prin DPPD-uri extrem de superficial, în raport cu cerințele de predare la elevii cu mintea din secol XXI de acum. Și atunci asta ar fi rezolvat problema asta. Cred că și cum ar rezolva problema. Nu înseamnă că trebuie preluată legea de atunci mecanic, trebuie gândit, dar principiul rămâne același. 

Și atunci am putea să evaluăm prestația Masteratului Didactic distinct de prestația Facultății de Matematică. Adică ești evaluat în funcție de ce vrei să fii: vrei să pregătești profesori în matematică? Atunci ești evaluat după niște criterii. Vrei să produci matematicieni care aplică matematica în logistică sau în informatică? Ești evaluat după alte criterii. Deci separăm evaluarea licenței de matematică de masteratul în matematică. Sunt două lucruri distincte și trebuie evaluate după criterii distincte.

____

Cine este Mircea Miclea

Mircea Miclea a fost ministrul Educației în perioada 2004-2005 și este singurul ministru al Educației din istoria României care a demisionat de la conducerea acestui portofoliu pentru că șeful Executivului din care făcea parte, Călin Popescu Tăriceanu, nu a acordat educației procentul din PIB promis la formarea guvernului, adică 5% din PIB.

Miclea a fost ulterior președintele Comisiei prezidențiale pe educație sub mandatul lui Traian Băsescu, coordonatorul diagnozei sistemului de educație pe baza căreia a fost construită ulterior Legea Educației nr. 1/2011 aplicată în mandatul de ministru al lui Daniel Funeriu, lege supranumită Legea Miclea-Funeriu.

Fondatorul Institutului privat de cercetare-dezvoltare Cognitrom și specialist invitat constant al președintei Republicii Moldova, Maia Sandu, în eforturile constante de reformare a educației și cercetării din Moldova, Miclea este psiholog, profesor de științe cognitive aplicate la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cercetător, antreprenor.

Doctor în psihologie și cu un masterat în administrarea afacerilor, Mircea Miclea este fondatorul unui institut de cercetare care dezvoltă produse la intersecția dintre psihologie si tehnologie, trei dintre acestea fiind cognikit.ro, paxonline.net și depreter.ro. A fost cel mai tânăr șef de catedră din istoria Universității, cancelar al UBB și este fondatorul școlii cognitive în psihologia românească.