”Băi tovule, îmi tot zicea acum peste 40 de ani un activist UTC de la sectorul 2, trebuie să fie om băi, om de omenie!” Contextul: eram profesor la o școală generală din București și aveam, în toamna anului 1976 sau 77, nici mai mult nici mai puțin de 3 (trei) corigenți la limba franceză. Ce era atât de grav încât acela să mă ”gâdile” cu formula prietenoasă ”tovule” (în loc de formula oficială ”tovarășe”)? Cei trei corigenți aveau 14 ani (doi erau boxeri-speranță la clubul Dinamo), dar repetau pentru a treia oară clasa a V-a și datorită acestei corigențe urmau să fie exmatriculați – ceea ce probabil dădea rău în nu știu ce statistică și afecta dosarul merituos al activistului care răspunde de învățământul gimnazial în sectorul 2. În fond miza era minimă, cunoașterea limbii franceze nu avea mare relevanță pentru viitoarea lor carieră; dar era vorba de un principiu, de o echitate a evaluării (în raport cu cei care au învățat) și de dreptul specialistului de a recunoaște competențele acumulate de elevi și de a stabili ierarhii de valoare. Nu le-am modificat nota, activistul m-o fi încondeiat prin cine știe ce rapoarte, iar cei trei, sunt convins, au avut o viață normală, finalizând probabil cursurile gimnaziale pe la fără frecvență, fără coșmaruri francofone.
O întâmplare recentă mi-a amintit de acest episod aproape pierdut în negurile memoriei. În luna septembrie a acestui an, la o sesiune extraordinară de restanțe, acordată de conducerea Universității din București pentru studenții care timp de 3 si respectiv 2 ani de studii nu au reușit să promoveze examenele, în numeroasele sesiuni de examinare de care beneficiază, am primit de la două studente la masterul francofon al facultății, lucrări de un nivel extrem de scăzut și nu am acordat nota de trecere. În cazul unui referat lucrurile erau și mai ciudate, deoarece studenta cu pricina îmi trimisese un text care nu avea nicio legătură cu materia pe care am predat-o și cu standardele minime de calitate, pe care le anunțasem în Fișa disciplinei, pentru realizarea unei lucrări care să asigure promovarea.
Studentele au depus contestații, imediat a fost numită o comisie de re-corectare din două cadre didactice, care, foarte repede, au acordat petentelor nota 5 (cinci) – corectarea s-a efectuat în prezența studentelor petente, dar în absența cadrului didactic titular de curs. Mi s-a părut un abuz și o încălcare a normelor de etică academică, deoarece prezentasem toate documentele cerute, prezentasem baremul de corectare, iar referatele erau corectate de mine, ca de obicei, cuvânt cu cuvânt (nivelul de franceză era sub orice exigență), indicând explicit erorile de gramatică și de conținut științific.
În memoriul adresat Comisiei de etică a Universității din București am arătat că cele două cadre didactice au corectat cu rea-credință și prin ignorarea cu bună-știință a baremului de corectare: pe fiecare lucrare erau marcate nenumărate greșeli, de la cele de franceză, elementare, la cele de conținut; prin aplicarea corectă a baremului nu se putea obține nota 5 pe care cadrele didactice cu pricina au acordat-o, ceea ce înseamnă nerespectarea baremului; de asemenea, au ignorat observațiile mele referitoare la faptul ca anumite pasaje din lucrarea unei studente sunt copiate de pe Internet, fără specificarea sursei; în cazul celor două cadre, ignorarea acestor acțiuni ale studentelor reprezintă o încălcare a art 8 si art 9 din Codul de etică al UB; în plus, ignorarea de către cele două cadre didactice a informațiilor din Fișa disciplinei era evidentă și ostentativă în cazul acelei lucrări care a colat fragmente care nu aveau nicio legătură cu materia cursului meu (precizată clar în Fișa disciplinei); faptul că cele două cadre didactice au dat nota de trecere pe un text care nu avea legătură cu subiectele din cursul meu denotă fie ignorarea Fișei disciplinei, a baremului de corectare și încălcarea principiilor etice si didactice ale evaluării, fie acțiunea de a promova în mod abuziv pe cineva, ambele situații reprezentând încălcări ale art 4 litera D din Codul de Etică al UB, referitor la acțiunile care generează ”favoritism, inechitate, nedreptate (…) care viciază climatul universitar”.
Spre uriașa mea surpriză, peste două săptămâni am primit o rezoluție a Comisiei de etică prin care mi se transmitea că aspectele semnalate nu țin de competența numitei comisii. Cu alte cuvinte, comisia susține că nerespectarea prevederilor din Fișa disciplinei și abuzul în evaluarea studenților nu sunt încălcări ale eticii academice în Universitatea din București!
Din nou spun, miza este minimă: s-ar putea crede ca stăpânirea la nivel superior a limbii franceze, precum și a conceptelor din cursul meu nu ar avea relevanță pentru viitoarea lor carieră – ambele studente erau angajate și lucrau în domenii fără nicio legătură cu obiectul masterului. Ce contează echitatea evaluării (în raport cu cei care au învățat) și obligația morală a specialistului de a recunoaște competențele acumulate de studenți și de a stabili ierarhii de valoare. Ce contează prestigiul profesorului! Important este să nu-i deranjăm pe studenți (mai ales într-o perioadă electorală, cînd se vânează voturile acestora). Ce contează ignorarea articolelor încălcate, din Codul de etică al universității, articole explicit evocate de mine,– trebuie să fim oameni de omenie, că doar n-o să ne dezumanizăm respectând principiile etice!
Eu stiu (și generații succesive de studenții ai FJSC știu acest lucru) că am fost și sunt un profesor exigent. Mi s-a părut că nu am dreptul să îi mint pe studenți doar pentru a câștiga simpatii trecătoare. De fapt, așa cum am descoperit și eu pe pielea mea, atunci când ajungi să practici profesia pentru care ai fost pregătit în facultate, descoperi că profesorii ”simpatici” din studenție au fost aceia care nu și-au făcut datoria, au tras chiulul și nu au muncit cu tine ca să dobândești competențele necesare. Iar eșecurile profesionale nu sunt din vina ta, ci a celui care te-a trișat și a acoperit acest lucru prin persuasiune și minciună… făcând orice ca să îți fie simpatic. Am crezut întotdeauna că avem o răspundere (științifică și morală) față de studenții noștrii și că cel mai frumos elogiu care se poate aduce unui profesor nu este plebiscitarea simpatiei, ci momentul, după un anumit număr de ani, când profesionistul matur, de succes, își dă seama că reușitele sale au la temelie munca și exigența profesorilor care i-au format.
Revin la Comisia de etică a Universității din București – prin acest caz ea a transmis un mesaj important studenților: ”Nu vă omorâți cu învățatul! Găsiți doar câțiva profesor în căutare de populism și clientele, contestați toate examenele (scrise) pe care le picați, iar acești profesori simpatici vă vor da imediat nota de trecere! Și atenție – nu vă obosiți să scrieți ceva legat de subiect sau de materia respectivă! ”Scriți” ceva, orice, că nu contează, noi tot vă dăm note de trecere, pentru știm să fim oameni de omenie!!!”. Cu alte cuvinte: profesorul nu trebuie să fie un reper moral, ci un ”băiat de gașcă”, deschis la compromisuri și aranjamente. Pentru că, atenție, omul de omenie este cel care acceptă să fie omenit și, care, când are nevoie, omenește și el pe alții!
Nu am scris aceste rânduri pentru a mă plânge de o situație, până la urmă meschină prin meschinăria intereselor din acest caz. Am scris pentru că abandonarea exigenței academice conduce la prăbușirea prestigiului universităților și a breslei noastre. Este vorba de exigență în actul didactic și în actul științific. Ne mirăm că tot mai mulți tineri preferă să se înscrie la universități din străinătate? Ne mirăm că universitățile noastre tot alunecă în jos în marile clasamente mondiale ale performanței universitare? Ne mirăm că aproape nu este zi în care să nu aflăm de un titlu didactic obținut prin plagiat sau încălcarea normelor și standardelor academice? De ce? Poate că prea mulți vor să fie, nu profesori, ci… oameni de omenie!
Ne aflăm în situația, paradoxală, în care universitățile aleargă după studenți (de 2-3 ani universitățile oferă un număr de locuri la admitere care este dublul numărului de absolvenți de bacalaureat). Supraviețuirea multor specializări și discipline este pusă sub semnul îndoielii. Odată cu ea și destinul unora sau mai multor cadre didactice. Nu îmi iese din minte o replică povestită de o colegă de breaslă, care suferă și ea de boala exigenței; o colegă de departament i-ar fi strigat în public: ”Soțul tău are o firmă și tu ai din ce trăi, dar eu am nevoie de salariu”. Deci dăm note de promovare, indiferent de cunoștințele studenților, ca să ne salvăm normele și să avem din ce trăi. Nu neg, argumentul este puternic, dramatic, dar… asta să fie menirea noastră de universitari? Nu ne pasă că putem trimite în lume doctori care nu ar ști cum să reacționeze la un simptom al unei boli, ingineri care ar putea să proiecteze poduri care riscă să se prăbușească, economiști care nu știu cum să evalueze o situație financiară, profesori care nu iubesc literatura și nici nu o cunosc, etc etc etc? Dacă ascultăm îndemnul acelui activist de partid și ne transformăm în ”oameni de omenie”, care încălcă valorile universității și normele etice ale profesiei noastre, dacă ne batem joc de etica universitară pentru a obține simpatii și voturi de moment, dacă abandonăm standardele exigenței academice pentru a satisface clientele, cum ne îndeplinim menirea, ce lăsăm în urma noastră? Cred că răspunsul e doar unul: deșertăciune în deșert!
Prof univ dr Mihai Coman
Profesor emerit
Redacția
C.I.
Raluca Pantazi
Cristina Lazurca