Aisbergul educației și măsurile fiscal-bugetare sau cine plătește prețul reducerii costurilor în educație? / Op Ed / Profesorul Mihai Fârtat

Recunosc faptul că l-am susținut pe dl. Prof. univ. dr. Daniel David în calitate de Ministru al Educației ca tehnocrat.

Nu susțin modificarea Legii educației printr-o lege cu măsuri fiscal-bugetare asumată de orice guvern și necombătută de niciun partid politic.

Mărturisesc că până în seara trecută, când am urmărit un interviu al dlui ministru, am trăit o perioadă de îndoieli majore – disonanța între spusele lui referitor la necesara reformare a sistemului de învățământ preuniversitar și practica ultimei luni mă bulversau.

Dar interviul de azi m-a convins, sunt liniștit!

Dl. Ministru este un foarte dotat intelectual, capabil să mânuiască informații reale astfel încât prin omiterea unor amănunte să le schimbe total înțelesul.

Astfel, vorbind despre numărul de ore de predare pe săptămână, domnia sa invocă două exemple cu 20-22 ore/săptămână, omițând (mi-e greu să cred că involuntar) să spună că în acele sisteme se lucrează cu 2 (uneori chiar 3) cadre didactice simultan în clasă.

Desigur, se poate spune că este o (regretabilă sau poate nici atât) omisiune. Nu, atunci când este în răspunsul unui ministru la o întrebare care vizează exact acest aspect nu e vorba de omisiune (în sensul de scăpare), ci de intenția de a ascunde informații relevante pentru public (nu mereu în cunoștință de cauză) cu scopul de a crea o anumită stare, care adăugată momentului, să închidă gura eventualilor protestatari.

Și pentru a fi mai direct, voi lua exemplul personal: pentru mine, creșterea normei de predare reprezintă 25% din timpul care este acordat predării-învățării-evaluării și activităților conexe (pregătire personală pentru desfășurarea activității, proiectarea și elaborare de teste, evaluarea  și alte acte didactice), alte activități necesare vieții școlii (așa numitele activități birocratice, singurele despre care se pare că are ceva informații (și dorință de… reformare) dl. ministru. Deci, pentru mine, cresc cu 25% eforturile, plata rămânând aceeași.

Legat de acest aspect dl. D.D. folosește magistral tehnica de comunicare, subliniind și repetând că salariile nu scad. Și mă întreb eu, care prin lege, muncesc cu 25% mai mult pentru aceeași sumă, ce pot înțelege? Ca să-mi pot răspunde fac apel la cunoștințele de economie pe care le am și conchid că mi-a scăzut valoarea. Sau nu cumva valoarea de întrebuințare? Dar ce, eu sunt mijloc de producție sau Profesor?

Ca să rămân funcțional fandez raționamentul economic, rămânând la concluzia parțială că a scăzut doar costul orei de predare. Și mă liniștesc, țara este în deficit și trebuie să contribuim toți! Dar oare toți își asumă prețul scăderii costurilor?

Apoi revine dl. ministru spunând cum vede el reforma în educație, desigur „construind pe nemulțumirea actuală din sistem, începând de anul viitor”(citat aproximativ).

Și vorbește de cel mai bun profesor (evident din București) și cel mai bun liceu…

Ei, pentru mine, care am studiat câțiva ani (buni) cele două concepte – de Școală bună și Profesor bun –  atingerea cu ele îmi provoacă o serie de ridicări ale părului, întrebări și alte… manifestări. Conceptele se înscriu, alături de performanță și evaluare într-unul mai larg, cel al calității educației, și el frecvent utilizat și valorizat cu interese diferite. Atenția pe care o dau acestui aspect este generată de aparenta înțelegere generalizată, folosirea în exprimarea comună, dar profund greșită, inclusiv de persoane avizate (ca la confuzia dintre topire și dizolvare, evaporare și vaporizare, mișcare și deplasare etc. )

Paranteza 1: Am primit reproșuri cum că în calitate de membru în comisiile de interviu la concursul pentru ocuparea postului de director, candidații care au fost examinați (și) de mine au avut notele cele mai mici și… depărtate de maximum, în condițiile în care la celelalte comisii notele erau maxime sau spre maximum. Cred și voi continua să cred că unele concepte, precum cel de calitate în educație, dacă sunt definite în lege (și sunt!), posibilitatea de folosire a lor este direct dependentă de textul legii și nu de modul în care cineva crede că ar da bine. Astfel, notele acordate de mine (și de colega alături de care am reprezentat interesele cadrelor didactice din Școala noastră) au fost determinate de raportarea răspunsurilor la ceea ce prevedea cadrul normativ, și la nimic altceva care să… dea bine.

Modul de raportare al dlui D.D. la conceptele sus-amintite dovedește o profundă neînțelegere a Școlii din perspectiva calității. De altfel, domnia sa pare a face parte din categoria celor care nu știu că există o lege a calității în învățământul preuniversitar și HG care stabilesc standarde, domenii, indicatori și descriptori cât se poate de clari pentru fiecare nivel de calitate. Dar, să nu ne blocăm în amănunte.

Dl. ministru continuă, moderatorul fiind fascinat de ideile reformatoare, care vor fi aplicate – desigur – după ce măsurile fiscal-bugetare din educație vor diminua recesiunea, cu „campusurile rurale”, unde copiii(de la ce vârstă, domnilor?) ar putea fi separați de familiile lor(pentru cât timp dl. psiholog-săptămânal, lunar, modular?), și beneficiind de cămine ultradotate, cantine, baze sportive etc. vor putea să aibă acces la lecțiile ținute de profesorii buni și… gata, scăpăm și de învățământul simultan!

Și tot așa, să justificăm creșterea normei de predare, ieftinirea PCO (plata cu ora) s.a.m.d.

Desigur, mare parte din alegațiile domnului ministru sunt valide: avem multe ore la PCO, multe clase cu predare simultană, multe unități de învățământ mici. Dar, tocmai acest amestec de situații reale cu măsurile care nu le rezolvă, ba mai mult le complică, dublate de permanenta responsabilizare a personalului din „zona preuniversitară” face ca demersul dlui D.D. să fie inacceptabil.

La fel, funcționarea unor clase cu efective sub cele prevăzute de lege sau funcționarea unor unități de învățământ cu efective reduse sunt aspecte reale, care au nevoie de rezolvări punctuale, prin implicarea tuturor decidenților. Acestea sunt aspecte reale, care pot fi rezolvate  conform legislației în vigoare, fără modificări pe temeiuri fiscal-bugetare, în termene legale și, mai ales, raționale, fără a arunca un sistem de asemenea amploare într-un haos generat de tensiuni inutile, în perioada concediilor.

Apropo, va verifica cineva legalitatea aplicării procedurilor legale de (re)constituire a catedrelor, (re)încadrare a titularilor, (re)dimensionarea rețelei școlare raportat la cvorumuri și număr de voturi în CP (consiliul profesoral) și CA (consiliul de administrație)?

Paranteza 2: Numărul mare de ore atribuite la PCO are trei proveniențe:

1 – ore predate de cadre didactice care ocupă funcții de conducere, îndrumare și control (care au degrevare) peste obligația de predare;

2 – ore atribuite personalului existent în școală (titulari sau suplinitori) peste normă sau pensionari – în ambele situațiile deoarece nu există personal calificat;

3 – alte situații, cu contribuții statistice nesemnificative sau cu cauze imprevizibile/greu sau imposibil de controlat.

Soluția găsită pentru prima categorie (creșterea obligației de predare/scăderea degrevării) va avea efecte negative asupra actului managerial (de la timpul pe care îl acordă directorul managementului școlii – care nu este deloc un lucru simplu! – până la imposibilitatea efectuării activității de inspecție specială).

Pentru a doua cauză, MEC a găsit o rezolvare pe care aș putea-o califica drept cinică, dar voi prefera termenul mizerabilă, creșterea normei de predare pentru toți profesorii.

Ca să nu o iau total pe arătură, deoarece s-a scris și spus foarte mult pe temele anterioare, să facem o analogie cu un fenomen natural.

Aisbergul reprezintă un fenomen natural (Offf, iarăși amestecul acela dureros de geografie, fizică, uneori biologie și chimie și alte lucruri inutile!) foarte interesant și… periculos.

Gradul mare de pericol îl generează faptul că doar 10% din volumul unui astfel de munte de gheață este la suprafața apei, restul de 90% fiind scufundat. De asemenea, fiind format din apă pură și plutind în apă sărată, gheața aisbergului este foarte dură și… durabilă, topindu-se foarte lent.

Eventuala dispariție a gheții de deasupra nivelului apei (cea care se vede) va determina apariția unei alte zone, cum îi place dlui ministru să spună, mult mai mari, provenind din restul care era sub nivelul apei.

Un alt element fundamental pentru riscul unei astfel de situații îl reprezintă forma/formele părții scufundate a ghețarului.

Și nu în ultimul rând, pulverizarea părții vizibile a lui (că doar nu s-or mai fi gândit și alții la asta) sporește riscul imprevizibilității ridicării/mișcării ulterioare a restului de sub apă, eventual neatins de explozie (na, că era să zic reformă, sau nu, măsură fiscal-bugetară), deoarece restul nu are neapărat o mișcare de translație de jos în sus, ci mai degrabă mai multe mișcări de rotație.

Desigur, se poate modela procesul ținând cont de punctele de aplicație ale forțelor (Arhimede, greutate, forțe de frecare etc), dar asta ar însemna să aplici și ceea ce ai înțeles la o altă disciplină… inutilă, fizica.

De dragul argumentării să ne imaginăm următoarea situație: pe un aisberg sau pe o banchiză se află un eschimos, pardon, un inuit, care are tot ce-i trebuie – instrumente de pescuit, adăpost, posibilități de supraviețuire, dar nu e mulțumit de cum arată partea plutitoare a aisbergului sau banchizei și hotărăște să realizeze o reformă, numai că începe cu… măsuri fiscal-bugetare, adică începe să cosmetizeze ceea ce vede (partea plutitoare a aisbergului). Cum poate face asta? Schimbând relieful vizibil, taie și aruncă în mare ceea ce crede că este în plus (bucăți de gheață din relieful plutitor).

Ce va observa în curând este că de sub apă apar noi forme, din care multe nu-i convin, așa că își continuă opera, ajustează reforma din mers, adică taie ceea ce nu-i place/convine și aruncă în mare. Evident, pe măsură ce trece timpul, de sub nivelul mării apar noi și noi forme, care mai de care mai interesante și provocatoare. Și omul nostru taie cu sârg, convins fiind că după ce-și va termina opera va fi mai bine și va avea timp să savureze rezultatul.

Având în vedere ceea ce am explicat înainte, echilibrul complex pe care l-a stabilit Natura și pe care le poți explica numai înțelegând legile ei (adică studiind disciplinele școlare), la un moment dat, din cauza intervențiilor neinspirate ale chiriașului, corpul care îl susține pe eschimos va avea o asemenea conformație încât – sub influența forțelor naturale, potențate de intervențiile/măsurile adoptate –  este foarte posibil să se rotească, să-l arunce pe locatar și să-și urmeze destinul natural.

De ce s-a întâmplat așa? Pentru că s-au adoptat măsuri fără a cunoaște configurația ansamblului (90% din platformă este invizibilă) și a respecta legile care guvernează sistemul(luăm măsuri și corectăm abaterile, în principiu corect, dacă putem anticipa fluctuații mici, care pot fi corectate – asta ar necesita modele matematice cu variabile infinitezimale, adică meserie, nu încercări)

Prin urmare, deși intenția eschimosului (de a optimiza spațiul) este legitimă și poate fi aplicată, ignorarea / nerespectarea legilor naturii poate avea efecte dezastruoase.

Așa mi-l imaginez eu pe dl. D.D., pe aisbergul educațional, aplicând măsurile fiscal-bugetare dictate de Guvern, fără măcar a bănui ce este sub apă și sperând că aisbergul se va ridica – doar îl împinge Arhimede – dar va rămâne drept. Asta este senzația pe care mi-a lăsat-o susnumitul când e vorba de „zona preuniversitară”.

Dar până acum am vorbit doar din perspectiva profesorului, fără să ne referim la beneficiarii educației, deci și ai efectelor acestor măsuri fiscal-bugetare aplicate în învățământul preuniversitar.

Din păcate, presa și unele organizații ale elevilor au căzut în capcana întinsă, vorbind doar despre burse, ca și cum rațiunea Școlii ar fi aceea de a oferi bani.

Dincolo de comasările de clase (care, combinat cu creșterea efectivelor la clasă au generat numeroase cereri de transfer), de școli, care au efecte discutabile asupra calității educației, cred că s-a omis cel mai important aspect, pe care ar trebui să-l spunem răspicat fiecărui elev și fiecărui părinte:

Nu cumva va crește numărul de ore predate de profesori cu altă specializare (necalificați pentru disciplina predată)?

Și asta sigur vor plăti beneficiarii primari (elevii), secundari (părinții) și terțiari (societatea, angajatorii). E adevărat, plata va fi mult mai târziu.

Vom vedea în scurt timp dacă răspunsul la această întrebare este afirmativ (văzând și făcând, vorba favorită a decidenților zilei). Numai că, din perspectiva managementului „zonei educației” lucrurile sunt un pic mai complicate, după începerea cursurilor,  în fiecare zi trebuie acoperite toate orele și disciplinele din program. Sistemele pe care le invocă dl D.D. au profesori suplinitori de rezervă, ceea ce nu se întâmplă în sistemul nostru, unde domnia sa nu este primul care s-a gândit la eficientizare.

Ce mă îndreptățește să am această neliniște? Simplu, fervoarea cu care s-a realizat reconstituirea catedrelor prin completarea normelor de predare la nivelul școlii cu ore din aria curriculară (și nu doar din aceeași arie curriculară). 

Și în acest caz, responsabilitatea deciziei aparține directorului și consiliului de administrație din școală, în niciun caz onoratului domn ministru sau, ferească Sfântul, șefului guvernului.

Culmea cinismului este că dl ministru a gândit lucrurile astfel încât majoritatea acestor ore să facă parte din normele titularilor, adăugând încă un temei la erodarea prestigiului Școlii și al Profesorului.

Paranteza 3(și ultima): Aproape toți miniștrii educației din ultimii ani au avut grijă să subțieze pregătirea managerială a persoanelor care ocupă funcțiile de conducere din școli. Este suficientă o trecere în revistă (sumară) a condițiilor de ocupare a posturilor de director:

1. titular, grad didactic I (demult tare);
2. titular, grad didactic II (din 1995);
3. titular, grad didactic II și membru CNEMP – expert în management educațional (2011);
4. titular (legea actuală).

Prin urmare, sigur că vom găsi motive (că argumente ar fi prea mult spus), dar progresul este evident.

Întrebare pentru oricare profesor care ar fi chemat de MEC condus de dl D.D. să reformeze sistemul de învățământ din România: dacă ai fi singur și însetat într-un deșert și te-ai întâlni cu dl D.D. care ți-ar indica direcția unicei oaze, ai avea încredere și i-ai urma indicația?

Eu nu, deoarece citind (de fapt ascultând) personajul și comparând spusele între ele și cu faptele sunt sigur că ajungând la locul indicat nu numai că nu aș găsi nimic, dar dl îmi va spune cu emfază, explicându-mi cât de bucuros trebuie să fiu deoarece m-a salvat pe mine de… mine: 

„E adevărat, aici nu este apă și eu știam asta de la început, dar aici vom construi o oază extraordinară, după ce îți va trece setea.”

Poți să-l contrazici?!

Așa că, nu, eu nu mai am încredere în dl D.D., mai bine stau liniștit pe banchiza mea, măcar știu că ea provine din apă dulce și se comportă conform legilor Naturii!

________________

Despre autor: Mihai Fârtat este profesor titular la Școala Gimnazială Nr. 4 Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, cu grad didactic I și 40 de ani vechime la catedră.

Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.

Foto: ID 93999707 | Iceberg © Romolo Tavani | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.