Motto 1: „Dați-ne posturi,
Cu bune rosturi(…)” (Ion Luca Caragiale – Jalba hoților din închisori)
Nu cred că există vreo familie care să considere ceva mai important decât copilul/ copiii. E normal și e bine să fie așa. Îndrăznesc chiar să afirm că așa ar trebui să considere orice societate civilizată, copiii sunt rodul celui mai înălțător sentiment și reprezintă viitorul unei nații, respectiv al lumii.
Avem privilegiul (uneori trecut prea ușor cu vederea) de a trăi într-o societate în care drepturile individuale, libertatea personală, proprietatea privată, statul de drept și egalitatea în fața legii sunt garantate de Constituție. Adică, spus ca la carte, trăim într-o societate liberală, de oameni liberi, care își asumă idealurile și deciziile și luptă pentru ele. Sigur, pentru asta trebuie să ne formulăm idealuri(sau să aderăm la unele formulate de alții) și să facem alegeri in cunoștință de cauză, adică să ne asumăm decizii.
În acest context asumarea devine o valoare fundamentală, care implică pentru un individ conștientizarea impactului acțiunilor lui și asupra altora. Acest aspect implică inclusiv capacitatea de a acționa benefic, acest aspect fiind esențial atât în plan personal, cât și social sau profesional.
Sigur că părinții vor ca elevul să „învețe carte”, să „ajungă Om”, ministerul – prin diversele lui compartimente – vrea să … curriculum, profil al absolventului, iar societatea …
Ei, și de aici încolo putem începe discuția, adică să aflăm ce vrea societatea de la școală.
Dar stai, pare că am uitat ceva!
Sau pe cineva?
Parcă mai era ceva!
Da, am uitat doi actori foarte importanți (cred eu): elevul și profesorul. Ce vrea elevul de la Școală? Dar de la Profesor? Dar profesorul, ce așteaptă el de la Școală? Dar de la Elev?
Prietenul meu Andrei predă geografie. El mi-a povestit o întâmplare relevantă din perspectiva a ceea ce învață copilul la școală.
Profesorul de geografie, după ce explicase cu mult entuziasm tot ceea ce credea el că ar fi important din lecția respectivă, întreabă: Ei, copii, aveți vreo întrebare?
Matei din banca a treia, care fusese numai ochi și urechi toată ora:
- Domnule profesor, de ce la mâneca dreaptă aveți doi nasturi, iar la mâneca stângă aveți trei nasturi?
Andrei, profesor cu intuiție, încercă din răsputeri să-și imagineze ce legătură există între nasturele (probabil) lipsă și tema lecției predate. După un scurt (dar relevant din perspectiva meditației privind pregătirea din facultate pentru momentul întâlnirii cu elevul real) moment de perplexitate, înțelegând că nu trebuie găsită nicio legătură, pur și simplu Matei identificase o diferență, a răspuns, cu glas stins:
- Probabil s-a pierdut, Matei.
Abia după câțiva (buni) ani, Andrei avea să înțeleagă importanța identificării și valorizării în actul didactic a genului proxim și a diferențelor specifice și importanța lor – și a procesului de definire în sine – pentru cunoașterea autentică, implicit pentru învățarea profundă (deep learning).
Concluzia acestei întâmplări este legată de ceea ce specialiștii numesc curriculum ascuns sau neintenționat/ mascat/ ascuns – hidden curriculum – care nu se suprapune peste cel oficial (planuri-cadru, programe etc) și este determinat de ansamblul valorilor, atitudinilor și normelor pe care elevii le deprind prin simpla prezență în mediul școlar. Acest tip de învățare este neprogramată, implicită și cel mai adesea, inconștientă. Curriculumul ascuns este ceea ce învață elevii prin interacțiunea cu colegii și profesorii prin simpla prezență în școală și include elemente de cultură organizațională, atitudini, norme sociale, ierarhii de putere, mesaje despre gen, comportamente civice, care sunt transmise subtil prin organizarea școlii și stilul didactic.
Cel mai important, însă, este că acest curriculum neintenționat poate avea uneori (de cele mai multe ori?) o importanță foarte mare în comportamentul civic al cetățeanului.
Oare câți dintre noi, cetățeni care au părăsit de mult timp băncile școlii mai știu ce este o serie Fourier, dar își amintesc riguros modul în care erau primiți elevii noi în școală/liceu sau ce simțeau când aveau de susținut teza la istorie sau cum se chiulea de la ora de … orice. Ultimele trei situații reprezintă lucruri pe care le-au învățat fără ca școala să-și propună asta, adică sunt elemente de curriculum neintenționat.
Dar de ce ar fi asta așa de important? Pentru că dacă ești pus ca adult în același context – de exemplu să formulezi subiecte pentru teză la istorie sau să apreciezi, ca părinte, rezultatul propriului copil la proba de istorie – primul lucru pe care îl vei simți este sentimentul pe care îl aveai atunci când venea vorba de acea teză în școală. Modul în care te vei comporta depinde de foarte mulți factori, între care și educația, dar vei porni de la emoția primară. Iată de ce este important acest tip de cunoaștere implicită. Și care este factorul determinant în această ecuație? Surpriză, factorul determinant în definirea (pretențios spus) acestui tip de curriculum este … profesorul, modul în care el simte și se comportă.
De ce profesorul? Pentru că ei, profesorii, in calitate de adulți lideri educaționali, prin modul în care relaționează între ei și cu copiii, determină cultura organizațională.
Revenind, ce (mai) învață elevul?
Păi, în școală elevul deprinde comportamente. De la cine? De la colegi și profesori. Iată de ce activitatea profesorului nu se reduce la ora de clasă, el este important nu numai prin ceea ce predă, ci prin cum predă, ce face și cum face în clasă, pe coridor, în curtea școlii, în comunitate. De asemenea, profesorul (mai precis atitudinea lui) mai este important și din perspectiva gesturilor, a modului în care soluționează situații de viață școlară cotidiană, din afara orelor de curs, adică din ceea ce face și din ceea ce nu face. (Despre climatul școlar)
De exemplu, ieșirea precipitată din clasă imediat ce a sunat de ieșire este altceva în subconștientul elevului față de retragerea calmă și eventualul răgaz pentru a face o observație (cu zâmbetul pe buze sau încruntat) sau a da răspuns unei întrebări nerostite de un elev, dar anticipată de profesor.
Faptul că eu, profesor, scriu acum despre elev fără a adăuga elevă, are, de asemenea, reverberații în subconștientul elevei sau elevului care (eventual) citește.
Motto 2:
„Când alții danțuri/ Trag fără frică sus la putere,/ Și când ei fură/ Fără măsură,
E anarhie!… însă… tăcere:/ Ei au putere!…”
(Ion Luca Caragiale – Jalba hoților din închisori)
Uite că ne-am luat cu vorba și am uitat la ce trebuia să răspundem: Ce vrea societatea?
Societatea este ceva/cineva cu care este greu să discuți. Ea, societatea care va să zică, vorbește neîncetat, șușotește, mai înjură, dar cam o dată la patru sau cinci ani vorbește răspicat. Așa se întâmplă în orice societate liberală. Uneori, rar ce-i drept, mai izbucnește și strigă câte ceva…
În urmă cu … ani a vorbit (a se citi votat) și acum vorbește prin reprezentanți.
Care sunt rezultatele faptelor celor care vorbesc în numele ei asupra climatului din școli? Despre asta s-a mai vorbit, nu voi relua, iată doar trei puncte de vedere din perspective diferite, dar convergente ca simțire: https://www.edupedu.ro/op-ed-alina-dumitrache-director-de-scoala-privata-adevarata-drama-din-cancelarii/ , https://www.edupedu.ro/viata-de-profesor-debutant-la-firul-ierbii-tristetea-din-cancelarii-o-mie-de-ochi-op-ed-cristi-irimia/ , https://www.scoala9.ro/epidemia-de-deznadejde-din-cancelarii/2398
Dar de ce ar fi importante deznădejdea, frustrarea și nedreptățirea simțite de profesori tocmai în aceste momente grele pentru țară (Scuzați, pentru politica fiscal-bugetară!)? Răspunsul este simplu, dar accesibil numai acelora care au bune intenții față de copiii acestei nații.
Ceea ce, iertată fie-mi mărturisirea, mă cam îndoiesc.
Așa cum am spus, starea de bine a profesorilor(sau lipsa ei) se manifestă în climatul școlar, cel care determină (uneori definitoriu, mai mult decât curriculum-ul intenționat) rezultatele școlare, definite(surpriză, nu în cunoștințe, evaluabile prin note) în comportamente sociale, adică inclusiv în convingeri măsurabile la vot.
Sigur, această afirmație poate părea subversivă, vă asigur că ea este un strigăt-avertisment dureros despre ce poate determina, alături de analfabetismul funcțional științific, vulnerabilitatea la știrile false și altele asemenea, comportamente de vot aparent inexplicabile.
Este explicarea mecanismului care îl face inclusiv pe un om cu (relativ) solide cunoștințe științifice sau tehnice să nu poată gândi critic într-un context social sau/și politic evident diferit de cel care îi este familiar, să nu poată transfera modul lui de gândire eficientă la noul context, prin urmare să adopte decizii evident iraționale.
Dacă vrea să fie stabilă, o societate trebuie să aibă o școală sănătoasă, stabilă și predictibilă. Ușor de spus, greu de făcut! Mai ales acum, de când cu măsurile fiscal-bugetare.
Motto 3:
„A noastră școală/ A rămas goală,
Căci toți elevii au chilipire,/ Au berechete,
Grase budgete…”
(Ion Luca Caragiale – Jalba hoților din închisori)
Gata, s-a votat(Pardon, a trecut) bugetul!
Mai contează că el reprezintă mai puțin decât prevede Legea învățământului preuniversitar? Sursa: https://www.edupedu.ro/breaking-parlamentul-a-votat-bugetul-de-stat-pe-anul-2026-alocari-pentru-educatie-mai-mici-si-ca-suma-si-ca-procent-fata-de-anul-trecut/
Învățământul preuniversitar oricum nu se mai conduce după această lege, ci după cea fiscal-bugetară, nicio noutate. Care sunt consecințele? Dacă ne luăm după Ministerul Educației și Cercetării consecințele sunt fie foarte mici, fie nu se cunosc. Nu are sens să mai dăm surse, atitudinea MEC, indiferent de ocupantul scaunului lui Spiru Haret, este aceeași. De asemenea, conform uzanțelor, dacă există alte puncte de vedere, atunci „experții nu sunt ei” sau MEC comandă un studiu propriului institut de cercetare, care apoi este supus unui peer- rewiew și tot așa…
Guvernul promite plata unor hotărâri judecătorești către profesorii care s-au văzut cu veniturile drastic micșorate pentru un volum mai mare de muncă, jigniți public de propriul ministru și de șeful lui. Ceea ce nu spun guvernanții este că hotărârile respective au constatat faptul că statul român i-a plătit incorect pe profesori ani de zile, nerespectând regulile pe care chiar el, statul, le-a stabilit. Deci, plata hotărârilor judecătorești nu este altceva decât executarea unei obligații judecătorești pentru că nu a respectat obligația legală anterioară.
Tot ei, cei care nu respectă regulile (dovadă multitudinea de hotărâri judecătorești), aruncă anatema spre profesorii care protestează boicotând anumite procese(simulări) ale sistemului, care nu fac parte din obligațiile profesionale ale profesorilor.
Între „ciocanul” manevrat mediatic abil de guvernanți – elevii și părinții – și „nicovala” guvernamentală (până la urmă tot acolo ajunge/rămâne decizia), profesorul simte duritatea fiecărei părți și încearcă să-și facă datoria.
Tot el, profesorul, simte că e dator să le dea copiilor și lecții de demnitate și curaj civic dincolo de cunoștințele predate, dar trebuie să-și întrețină familia, uneori alergând între două sau mai multe școli.
Dar e bine ca guvernanții să nu uite că tot în nicovală lovește și ciocanul!
Prins între Domnu Trandafir și Marius Chicoș Rostogan, profesorul român își face datoria!
Am totuși două întrebări:
- Oare o mai fi căutat Andrei nasturele pierdut acum patru decenii?
- Dar Matei oare își amintește ce i-a predat Andrei sau faptul că profesorul avea un nasture lipsă?
Puțin probabile confirmări ale ambelor ipoteze. Cert este că Andrei își amintește întâmplarea, iar probabil Matei își amintește că avea un profesor care răspundea calm la orice întrebare.
Totuși, de ce este importantă această poveste?
Pentru că Matei a răspuns la rândul lui la multe întrebări, iar copiii lui vor avea de răspuns la alte întrebări …
Pristanda rămâne cu noi.
_______________
Despre autor: Mihai Fârtat este profesor titular la Școala Gimnazială Nr. 4 Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, cu grad didactic I și 40 de ani vechime la catedră.
Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.
Foto: © Mikhail Davidovich | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.
Ștefan Lefter
Redacția
C.I.
Mihai Peticilă
Diana Ghimiși