Doru Căstăian: Fabricile de iluzii ale colegiilor naționale

13.749 de vizualizări
Foto: www.proiectulmerito.ro
Când am citit pentru prima dată propunerea din proiectul de lege asupra învăţământului preuniversitar care permite colegiilor naţionale să organizeze propriul examen de admitere, am fost cuprins aproape instantaneu de anxietăţi adânci. Deşi au existat solicitări în acest sens încă din 2008 (anul înfiinţării Asociaţiei Colegiilor Centenare, numită mai departe ACC, pentru detalii vezi liceecentenare.ro), îmi era greu să înţeleg cum fusese admisă totuşi în lege o astfel de propunere care merge împotriva spiritului echitabil care caracterizează în general educaţia civilizată în acest moment, dar care va lucra de asemenea în direcţia adâncirii uneia dintre problemele arhicunoscute ale educaţiei din România: existenţa unui abis între cei care pot să îşi permită o educaţie la vârf (nu folosesc în mod intenţionat adjectivul “de calitate” şi va deveni imediat evident de ce) şi cei care nu îşi pot permite nici măcar o şcolarizare decentă. După mai multe zile în care m-am informat, i-am ascultat şi am încercat să empatizez şi cu cei care propun şi susţin măsura, cred că înţeleg ceva mai mult.  

În esenţă, cred că, la înfiinţare, încercând să rezolve câteva dintre problemele specifice colegiilor centenare, ACC a dat, mai mult sau mai puţin voit, peste câteva dintre cele mai grave probleme de sistem, probleme care afectau (şi continuă să o facă) de fapt calitatea întregii educaţii româneşti. Şi, dacă la început, pare să existe o conştiinţă acestui fapt (colegiile se oferă să piloteze autonomia extinsă pentru uzul întregului sistem), azi asistăm probabil la o încercare de evadare în ultimul moment de pe o corabie care se scufundă. În esenţă, la 14 ani de la lansarea mai degrabă discretă în spaţiul public şi după o activitate la fel de discretă în decursul acestor ani (câţi dintre noi nu au aflat abia acum de existenţa ACC?) reprezentanţii colegiilor şi ministerul educaţiei sunt probabil de acord asupra următorului lucru: în forma aceasta, viitoarea (probabil) lege a educaţiei nu va reforma nimic. În linii mari, practicile sistemului vor rămâne intacte, iar calitatea educaţiei de asemenea. E un lucru pe care eu cred că proponenţii legii îl înţeleg şi pe care îl iau cu cinism (deşi ei cred probabil că practică un fel de Realpolitik) ca pe un adevăr ferm. Totul va rămâne în esenţă cum a fost, totul, de la calitatea formării profesorilor la politizarea sinistră a funcţiilor din sistem. Şi pentru că lucrul acesta este asumat ca o evidenţă, se încearcă găsirea unei breşe, a unei ferestre de salvare, a unei ieşiri din sistemul public a unor şcoli care sunt, totuşi, publice.

Cererile Asociaţiei Colegiilor Centenare (ACC) nu sunt absurde dacă le plasăm în perspectiva corectă. Extinse la întregul sistem, ele ar putea chiar alcătui baza unei reforme cu adevărat profunde şi liberale a sistemului. Astfel, “centenarii” vor propriul examen pentru că ştiu că evaluarea naţională e un examen care nu îşi face treaba, aceea a unei selecţii corecte (dacă e de dorit un astfel de examen e altă discuţie esenţială şi perfect eludată de noul proiect de lege), un examen puternic marcat politic de dorinţa de a avea cât mai multe note de trecere, un examen care să acopere ca o pătură dezastrul calităţii elevilor noştri. Desigur, reprezentanţii ACC au dreptate când spun că, în condiţiile unei EN care permite cu greu departajarea, meditaţiile sunt strategia principală pentru cucerirea ultimelor 25 de sutimi din drumul spre zece, sutimile care permit intrarea la colegiul mult visat. Un subiect creat la nivelul colegiului (sau nu), dar, în orice caz, calibrat pe specificul şi aşteptările colegiului, ar da o şansă în plus copiilor care nu îşi permit meditaţii. Aici, cu toată bunăvoinţa, dubiile nu mă lasă să respir. Deşi există un sâmbure plauzibil în această argumentare, este infinit mai probabil ca filtrele suplimentare, oricât de bine şi de imparţial ar fi făcute, să îi avantajeze tot pe cei care îşi permit pregătire suplimentară sub forma meditaţiilor.

Nu vreau să cred că, în spatele argumentării ACC, se află un interes cinic de a prezerva o reţea care aduce mulţi bani şi influenţă unora. Presupunând că există totuşi bune intenţii, mă tem din suflet că soluţia propusă de colegii nu va funcţiona. Desigur, noile proiecte de lege nu rezolvă nici problema spinoasă a titularizărilor şi a mobilităţii de personal, astfel că nu întotdeauna (de fapt, cât de des?) calitatea profesorilor care ajung la colegiile naţionale nu se ridică la nivelul potenţialului excelent al elevilor. Asta îi face pe reprezentanţii ACC să îşi dorească angajări la nivelul colegiilor în acord cu pretenţiile şi aşteptările lor. Iarăşi, deloc absurd dacă privim cererile din interiorul logicii escapiste pe care am prezentat-o mai devreme. Nu în ultimul rând, lipsa unor standarde şi proceduri pe cât posibil obiective de evaluare face absolut incomensurabile evaluările din locuri diferite ale ţării, astfel încât elevii evaluaţi diferit ajung în băncile aceloraşi colegii. Iarăşi, nu vorbim despre o problemă specifică acestor colegii, ci despre o hibă majoră de sistem, pe care reprezentanţii celor mai puternice şi de succes şcoli din ţară nu mai vor să o suporte pe spatele lor.

Simplu spus, cererile ACC sunt pur şi simplu o încercare de evadare din mizerie, o solicitare asertivă a permisiunii de a crea propriile insule. Dintr-o dată, lucrurile fac sens, cum ar spune viitorii absolvenţi evaluaţi  standardizat la  limba română. Era asta însă singura poziţie pe care o puteau adopta colegiile atunci când au constatat că nu au nimic de aşteptat de la noul proiect de lege a educaţiei? Din punctul meu de vedere, nu. În esenţă, într-o încercare reală de reformare a educaţiei în România, colegiile naţionale puteau juca multe roluri care ar fi fost mai morale şi mai ofertante: puteau deveni adevărate locomotive reformiste deschizându-se către medii rămase în urmă, servind ca hub-uri de bune practici, focare de formare profesională, voci morale ale profesorilor, aşa cum pare să îşi fi dorit, fie şi foarte timid, în 2008 etc.

Ce s-a schimbat şi ce s-a pierdut de atunci? Probabil şi ultima fărâmă de încredere că o reformă profundă a sistemului e posibilă sau dorită. O mai spun o dată: o încercare reală de reformare a educaţiei româneşti s-ar fi folosit de colegii ca de motoare principale ale schimbării, poate chiar ar fi extins la nivelul sistemului modelul de descentralizare propus de ele. Ele ar fi devenit voci-reper atât pentru identificarea de probleme, cât şi pentru identificarea de soluţii. O reformă reală ar fi legat excelenţa colegiilor de restul sistemului, nu ar fi adâncit prăpastia dintre elevii importanţi şi cei second-hand. Dar, mai ales, o reformă reală ar fi adoptat o viziune unitară, fie în direcţia descentralizării curajoase, fie în direcţia opusă, dar n-ar fi propus o construcţie abnormă, disonantă, fracturată intern între descentralizarea acordată discreţionar unora şi supunerea centralistă la ordine rezervată celorlalţi. Azi, colegiile naţionale aleg să ia act de petrecerea revizuirilor care nu vor schimba nimic şi să ceară încă o dată un bilet de voie pentru a-şi inventa propria lume.

De ce a doua variantă şi nu prima? Pentru că, după cum sugeram şi mai sus, frustrarea cronică e valabilă (şi) în cazul lor, pentru că neîncrederea în clasa politică este indepasabilă, pentru că există privilegii de apărat în vechea (şi, iată, noua) arhitectură sistemică. Dar, mai presus de toate, pentru că elitele româneşti sunt, în vasta lor majoritate, colaboraţioniste, ceea ce explică de fapt şi modul extrem de discret şi de prosistemic în care au făcut lobby pentru cererile lor în toţi aceşti ani. Pentru că elita şi banii care se învârt în jurul focarelor politice sunt de nedespărţit, condiţionându-se într-o spirală fără sfârşit. Desigur, într-o lume normală, una dintre ambiţiile noilor proiecte de lege ar fi trebuit să fie spargerea acestor cercuri vicioase care leagă performanţa academică de banii şi influenţa dinspre clasa politică. Încă o problemă nerezolvată, ba, în parte, agravată (vezi prevederile cu privire la CSS-uri sau Palatele Copiilor).

Cred că numai naivii şi idealiştii incurabil au sperat la aşa ceva, au sperat la binefăcătorul mariaj dintre competenţă şi bune intenţii specific reformelor moderne. Însă colaboraţionismul pe care îl acuz nu este numai o problemă morală. Este şi o problemă politică, o problemă de arhitectură a interacţiunilor publice, conservate cu multă grijă de cei care au în mâini deopotrivă puterea, banii şi prerogativa legislativă. După cum scriam recent, descentralizarea, atâta câtă e în noua lege, se face exclusiv pe spatele elevilor şi profesorilor. O situaţie care are un caracter paradoxal, totuşi, pentru că, fie şi în acest mod prosistemic, conservator şi ultradiscret, ACC pare să fie prima şi, în anumite privinţe, singura organizaţie profesională a profesorilor care a adus în discuţia publică probleme grave precum calitatea evaluării naţionale, cuplarea vicioasă a educaţiei la banii publici condiţionaţi politic, calitatea selecţiei profesorilor, caracterul de cerc vicios al multor practici educaţionale, sau, mai nou, existenţa reţelelor de meditaţii (vezi poziția lor aici).

Insule care îşi doresc legiferat statutul de insule, colegiile naţionale rămân, dincolo de lucrurile uneori admirabile pe care le fac, nişte mari fabrici de iluzii. Iluzii de tot felul, iluzii adormitoare, iluzii pentru supravieţuitori şi iluzii pentru cinicii politic. Furnizoare de diplome, premii, mărci ale excelenţei, colegiile naţionale livrează mediului politic fumigenele perfecte pentru a acoperi catastrofa din restul sistemului. Pentru că acesta este târgul niciodată explicit şi, totuşi, atât de evident, dintre politic şi elita educaţională: premii şi performanţă în schimbul resurselor şi influenţei. De asemenea, furnizoare de trofee, faimă şi şanse suplimentare de reuşită în viaţă, colegiile naţionale vând adeseori părinţilor iluzia că şi-au făcut datoria complet faţă de copiii lor în privinţa bunei creşteri pe care le-o datorau. Vând multor profesori iluzia excelenţei profesionale, aşa cum vând unei naţiuni întregi iluzia excelenţei noastre în lume. Cei care îşi văd cel mai adesea iluziile risipite sunt chiar elevii, adesea debusolaţi, confuzi, inconsistenţi interior la capătul curselor nebune pentru excelenţă, maratoanelor organizate de multe ori împotriva voinţei lor, dar, desigur, spre binele lor. Despre ceilalţi, după cum ne sugerează proiectul de lege, e mai bine să nu vorbim.


9 comments
  1. Domnule profesor, ați scris un articol informativ. Soluția oferită, cu ACC sau colegiile ca motor de dezvoltare si inovație, eu nu o văd ca o soluție viabilă. Probabil că ar putea să creeze un precedent demn de urmat, ar fi un prim pas.

    Nu știu despre soluții macro, dar mă întreb cum arată scolarizarea pentru fiica mea. Nu vreau să urmeze unul din aceste colegii. Nici nu știu dacă va avea înclinații, dar nu asta e problema. Deși am resurse, nu i-as irosi timpul in meditații, de dragul sutimilor salvatoare. Dar nici nu știu pe ce drum să o îndrum. Poate că trebuie să accept că școala românească este doar un loc unde se duce să petreacă ceva timp, si drumul in viață îl construim altfel.

    Pe scurt, nu sunt pentru meditații, competiții si colegii de renume national, dar vreau o educație solidă, o rampă bună pentru studiul universitar. Sugestii?

    1. Stimate domnule Vlad, cred ca indiferent in care scoala va merge va intalni acelasi melanj incontrolabil de bine si rau, de profesori nemaipomeniti si profesori slabi, uneori chiar nocivi. Eu m-as asigura ca are fundamentele corecte: dragoste de invatatura, chiar daca n-o ia mereu de la scoala, discernamant moral, o cultura reala. Si asta ii va da in timp toate instrumentele pentru a intra oriunde doreste. Din pacate, scolile chiar sunt o loterie. Va salut cu prietenie si va doresc mult succes.

  2. Învățământul românesc, cu centralismul său monopolist, cu planurile sale unice și obligatorii, impuse de minister, cu programele sale unice și obligatorii, impuse de minister, cu manualele de 2,70 lei, selectate pentru ieftinătatea lor de către minister, este profund procustian.
    În ambele sensuri,
    cu măsura impusă prea mare pentru mulți, care
    fie acceptă tortura întinderii canonice, care presupune terorizanta memorare a unor cuvinte neînțelese,
    fie abandonează pasiv sau activ,
    sau cu măsura impusă prea mică și strâmtă pentru destui, care
    trebuie să accepte mutilarea scopitoare a rămânerii în cadrul desuet și revolut al amintirilor din decenii trecute ale unor „experți” mândrii de realizări uitate,
    sau trebuie să accepte dubla corvoadă a alergării pe două trasee, dintre care doar una la alegerea lor…

    Soluția, evidentă, ar fi eliminarea monopolului, introducerea libertății curriculare, sub forma unor metode liber propuse și liber alese, urmând ca prin concurență curriculară să se deschidă mobilitatea, posibilitatea aducerii la zi, în modernitate și șansa eliminării exclusivismelor și impunerilor falimentare…

    Dar ministerul păzește cu încrâncenare monopolul său aducător de multe foloase și privilegii lucrative…

    Așa că, acele colegii care observă că singura alternativă pentru elevii performanți nu mai vine în România decât din partea unor intreprinzători turci, încearcă să profite de minuscula șansă deschisă de supapa recent apărută a proiectelor pivot, pentru a crea propriile oaze alternative pentru cei capabili de performanță.
    Cum pentru asta nu au nevoie de momâile artificial create ale celor umflați cu meditații, capabili să facă de 10 problemele STAS ale ultimului deceniu de evaluări naționale, dar incapabili sa facă, măcar de 5, cam orice altceva, ideea unei admiteri prin selecție cu exact tipurile de subiecte pe care nici un meditator nu le-ar aborda, cele care nu se găsesc cu tona la tarabele cu culegeri de subiecte „de tip examen”, ci apar ca unicate la marile concursuri a apărut firesc.
    Din nefericire, ideea a fost prost comunicată. Noi avem deja admitere, pentru clase de excelență, pe profilele vocaționale. Dar, în loc să insiste pe extinderea conceptului de talent vocațional de la vioară la matematica de performanță, sau de la pictură la informatica competițională, ele au preferat să lase să curgă termenul generic de „colegii naționale”, uitând că bătălia pentru acestea nu este una legată de performanță intelectuală, ci de prestigiul social al mamițelor cu resurse… Dacă această greșeală va fi fatală, căștigul va rămâne al turcilor, care vor continua să culeagă în propria lor rețea elevii cu performanțe!

  3. Așa zisa alianță a colegiilor centenare are 68 de unități școlare înscrise conform siteului alianței.

    In ultimii doi ani au publicat doar punctul de vedere privind admiterea din proiectul LÎP și cam atât.

    În orice societate normală ar fi clar că vorbim de o lege creată pentru un grup de interese restrâns.

    O altă problemă este că prin dinamitarea evaluării naționale propusă de alianța colegiilor centenare a distrus orice dezbatere serioasă punctuală pe capitole.
    Legea propusă de ME e plină de capcane și bombe cu ceas.
    Nu mai vorbim de sute de acte subsecvente viitoare prin care ME poate schimba ulterior orice forme agreate acum de societate.

  4. Superb comentariu,lung și…la un moment dat cu pierderi.
    Mai exact….sa zicem că ACC vrea să facă insule.OK.
    Ce se întâmplă după? Ori iese bine ( nu cred) ….ori restul învățământului va ieși în luminile rampei așa cum este :zero. In acel moment poate se vor apuca de reforme adevărate cei care au puterea de a o face.
    In schimb autorul vrea ca ACC sa fie un fel de motor al reformei…..
    Pe românește…să scoată ei castanele din foc ,dar fara nicio putere,autoritate etc.
    Bravooooo

  5. Mă tem că indivizii care gestionează Educația în România nu l-au citit pe Augusto Cury. Omul de bun simt a spus că ești profesor bun dacă îl aduci pe cel de jos la mijloc, fiindcă este mai ușor să îl aduci pe cel de mijloc in elita este că un învățământ “sănătos” este cel care are cat mai multi elevi de mijloc educați. Ori învățământul românesc a devenit nedemocratic, in sensul in care se bazează pe elita colegiilor naționale, ceilalți rămânând “de căruță” ,cum se spune colocvial. Cream o elita, baza viitorilor corporatiști sau a viitorilor cetățeni ai unor țări bogate. Aceasta problema nu este tipică României, o întâlnim și în Franța

  6. dar , datorita vitezei de extindere a Universului ..

    nu pot preciza , exact ..

    cu cat se indeparteaza , Absolut , nu Relativ ..

    Luna de Pamant ..

    intr-un an .. pamantean ..

  7. Domnule profesor tot respectul ,elevii au nevoie de profesori valorosi că dumneavoastră.Ati prezentat o radiografie a colegiilor de,,top” ,care au rezultate mai bune având la baza banii parintilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

You May Also Like