Proiectul de programă de limba și literatura română, clasele a X-a – a XII-a, a fost pus în consultare publică în 21 mai 2026. Acesta nu a stârnit nici măcar 1% din dezbaterea provocată, la finalul anului 2025, de apariția documentului care propunea reglementarea predării literaturii române la clasa a IX-a. Mai bine!
În urma „imposibilei dezbateri”, cum o numea Andrei Terian, autoarele și autorii proiectului de programă pentru clasa a IX-a nu au luat în considerare nicio observație structurală, însă au diminuat o parte dintre aberațiile științifice și didactice lansate. Pe urmă, odată cu revizuirea, au produs altele, unele și mai stridente, pentru ca, în varianta așa-zis finală și, cel mai probabil, dincolo de orice cadru legal, să mai facă tacit câteva reglaje din condei. A rezultat, previzibil, o improvizație, comică pe alocuri (vezi, cum sesiza și Alex Goldiș, imaginarea „evoluției” istorice a culturii literare române din secolele XVII-XIX de la etapa „începuturilor”, până la „modernizare” și „maturizare”, după care nu ar putea urma decât „bătrânețea” și „moartea” în secolele XX și XXI), dar măcar lipsită parțial de excesele naționaliste ori de discriminările etnice și de gen vădite în primele tentative de programă. Așadar, mai bine fără dezbatere: disonanțele științifice și didactice ale programei pentru clasele a X-a – a XII-a să fie limpezi, netulburate de niciun bemol străin echipei redacționale. Sacrificată tot va fi măcar o generație de elevi, dar rămâne speranța că „practicarea” la clasă a „noii” programe (în fapt, o copie „adusă la zi” a programei din anii ʼ70-ʼ90) va genera o reacție de opoziție atât de amplă, încât rescrierea ei să devină o urgență.
Înainte de alte comentarii, o mențiune despre grupul de lucru care a elaborat programa de limba și literatura română pentru liceu. Cinci profesoare/profesori s-au retras, considerând că atât viziunea, cât și rezultatele muncii lor nu sunt deloc reflectate în proiectul de programă; un reprezentant al Uniunii Scriitorilor din România a fost adăugat, ca urmare a „imposibilei dezbateri”, în timpul revizuirilor (o fi procedural?); reprezentantul Academiei Române pentru domeniul „Literatură” a afirmat că nu a participat la nicio întâlnire a comisiei de elaborare, că a primit o versiune a programei doar cu câteva zile înaintea publicării proiectului și că obiecțiile sale „n-au avut însă ecou”; majoritatea membrilor grupului de lucru se regăsesc și în comisia națională de specialitate, cea care avizează programa. Absolut penibil! Cât de incontrolabilă să fie vanitatea pentru ca profesoare și profesori din învățământul preuniversitar și universitar să accepte să fie părtași sau „sperjur prin tăcere” la astfel de practici frauduloase?
Revenind la proiectul de programă pentru clasele a X-a – a XII-a, o primă observație: ea vizează un aspect aparent minor, dar foarte grăitor în contextul dat. Grupul de lucru care a elaborat programa nu dovedește nici măcar competențe de bază pentru gestionarea aparatului bibliografic. Mai multe intervenții publice au solicitat justificări pentru deciziile „reformatoare” din programă (de ex., exclusivitatea/primatul criteriului istorist în ordonarea materiei). Au apărut, astfel, 3 (trei!) referințe bibliografice/note de subsol – toate vizând componenta didactică a programei, redactate atât de diletant, încât s-ar rușina de ele până și un student de anul I de la Litere.
Diletantă este, de altfel, și gestionarea a ceea ce autoarele și autorii programei numesc „principiul ordonator al conținuturilor” de literatură, anume „cel diacronic, reflectat mai ales în dinamica formelor literare, a reprezentărilor despre om și despre lume și a contextelor care le generează”. După ce, cum menționam anterior, la clasa a IX-a, au închipuit o „evoluție organică” hilară, de la „începuturi”, la „afirmare”, la „modernizare” și până la „maturizare”, la a X-a – a XII-a, aceștia lasă diacronia nebotezată, o succesiune de repere cronologice seci, frântă doar de trecerea de la o clasă de liceu la alta: „Sfârșitul secolului al XIX-lea până la Primul Război Mondial”, „Secolul al XX-lea. Perioada interbelică (I)” – clasa a X-a; „Secolul al XX-lea. Perioada interbelică (II)”, „A doua jumătate a secolului al XX-lea (I)” – clasa a XI-a; „A doua jumătate a secolului al XX-lea (II)”, „Perioada contemporană” – clasa a XII-a. Altfel spus: o „restanță” din secolul al XIX-lea, antebelicul și interbelicul la clasa a X-a, o „restanță” din interbelic și postbelicul la clasa a XI-a, o „restanță” din postbelic și postcomunismul la clasa a XII-a. Dacă i-ar fi fost vreodată teamă cuiva de abordarea istorică a literaturii române, parcursul accidentat propus de programă oferă cel mai bun „leac de frică”.
Tot în sfera gândirii leneșe rămâne programa și când delimitează modurile în care principiul diacronic este reflectat de „reprezentările despre om și despre lume” ori de „contextele care le generează”. În fiecare secțiune, prin metoda copy-paste, apar formulele „Reprezentări ale lumii și ale omului în texte diverse ale perioadei” și „Contextul socioistoric în…”. În schimb, variația e dată, în perioada antebelică și în cea interbelică, de înșiruirea unor paradigme, curente sau orientări culturale (romantism, simbolism, modernism, realism, expresionism, avangardă), respectiv, în perioada postbelică și în cea contemporană, de seria generațiilor literare (ʼ60, ʼ70, ʼ80, ʼ90, 2000), în combinație cu realismul socialist, neomodernismul și postmodernismul. Ce poate înțelege o elevă/un elev de liceu dintr-o astfel de istorie literară pestriță: până la Al Doilea Război Mondial (adică materia de clasa a X-a și început de a XI-a), literatura română e un bloc unitar, mânat în luptă de dorința de a se sincroniza cu mari modele europene, apoi se fărâmițează, trecând la prefaceri decenale. De altfel, una dintre „competențele specifice” pentru clasa a X-a este formulată în următorii termeni: „Compararea constantelor tematice, a viziunii despre lume și a dominantelor expresive pentru evidențierea sincronizării literaturii cu modele estetice europene”. Sintagma-nucleu este „evidențierea sincronizării”: nu analiza, nu problematizarea, nu interpretarea, ci „evidențierea”. „Compararea” are rolul de a exemplifica o teză stabilită, nu de a explora relații posibile (diferențe, adaptări, eventual rupturi). Cu toate acestea, printr-o „competență generală”, programa anunță ca deziderat „[i]ntegrarea fenomenelor literare românești în contexte socioculturale transnaționale pentru dezvoltarea reflexivității și a gândirii critice”. Reflexivitatea și gândirea critică se dezvoltă, conform programei, prin „evidențierea” unei teze. Perfect logic.
Abia „dinamica formelor literare”, prin care ar trebui să fie reflectat același principiu diacronic tutelar, obligă autoarele și autorii programei să-și asume decizii conceptuale propriu-zise. Tocmai de aceea, subsecțiunea consacrată „formelor” devine hârtia de turnesol a lipsei de fundamentare științifică din întregul proiect. Mai întâi, o inventariere a „formelor” incluse în programă:
- clasa a X-a: idila, poemul romantic, poemul simbolist, textul critic, romanul rural, romanul citadin, romanul de dragoste, poemul modernist, arta poetică, poemul expresionist, drama de idei;
- clasa a XI-a: poemul avangardist, poemul neomodernist, romanul „obsedantului deceniu”, romanul memoriei, drama-parabolă;
- clasa a XII-a: poemul postmodernist, proza scurtă, poemul biografist, proza socială.
Nici nu știu de unde ar trebui începută analiza, atât de multe probleme ridică lista „formelor”. Și va ridica și mai multe când va trebui exemplificată în manualele școlare și, apoi, în practica școlară. Poate de la „textul critic”: „forma” aceasta apăruse și în programa de clasa a IX-a, revine în cea pentru a X-a (cu tot cu Titu Maiorescu – singurul autor recomandat la ambele clase), dar lipsește din ciclul superior al liceului (deși doar atunci, la recomandări, este inclus G. Călinescu, în calitatea sa de critic și istoric literar). Este metaliteratura mai potrivită pentru a fi studiată în clasele a IX-a și a X-a decât în a XI-a și a XII-a? Este, desigur, fiindcă așa impune „principiul ordonator” al diacroniei! Cronologia programei decide ca în a IX-a și în a X-a să fie recomandați Titu Maiorescu, N. Iorga, G. Ibrăileanu, C. Dobrogeanu-Gherea, E. Lovinescu, nu și G. Călinescu, deci acelea sunt clasele în care elevii și elevele trebuie să aprofundeze „textul critic”. La a XI-a și la a XII-a sunt menționați la recomandări Perpessicius, Tudor Vianu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Monica Lovinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, dar apar… doar la număr, căci „text critic” nu se mai studiază.
Mai apoi, liricul: „formele” sunt atât de lipsite de rigoare științifică, urmând principii structurante atât de eterogene, încât nu doar că provoacă suprapuneri/confuzii multiple, dar și infirmă tocmai ceea ce, în Nota de prezentare, programa anunță că „privilegiază”: „o înțelegere logică și integrativă a evoluției paradigmelor/curentelor culturale și literare, a evoluției ideilor și a mentalităților”. Spre exemplu, la clasa a X-a, „idila” și „poemul romantic” ar putea fi studiate prin intermediul aceluiași text, de vreme ce exemple destule s-ar găsi pentru a exemplifica ambele „forme” printr-un poem eminescian? Dar „poemul modernist”, „arta poetică” și „poemul expresionist”? Suficient o fi un poem de Lucian Blaga sau de B. Fundoianu pentru a le „bifa” pe toate trei? Iar cu un poem de G. Bacovia bine ales (luând în considerare diferența dintre data elaborării, a apariției în periodice, respectiv a publicării în volum, plus puțină dialectică despre ce înseamnă „arta poetică”) se pot „acoperi” nu doar cele trei „forme” anterior menționate, ci și „poemul simbolist”, ba chiar, pentru a continua jocul absurd, până și „poemul romantic”. În plus, cum ar putea fi definit „poemul modernist” pentru a-l delimita de celelalte „forme” studiate în relație cu perioada interbelică (de pildă, „poemul expresionist” și „poemul avangardist”)? „Arta poetică” dispare odată cu interbelicul sau o fi reprezentativă doar pentru acel interval? Mai mult, „poemul avangardist” e dus la „contextul socioistoric [di]n preajma Celui de-al Doilea Război Mondial” și, odată cu el, și revista Contimporanul. Nu contează că aceastărevistă a funcționat între 1922 și 1932, iar majoritatea poeților avangardiști își publică poemele cele mai reprezentative în anii ʼ20 și ʼ30. În același „context socioistoric” este plasată și gruparea Criterion (la rândul ei, funcțională în prima jumătate a anilor ʼ30), iar o combinație mai imposibilă decât între Contimporanul și Criterion nici că se putea găsi; dar toate acestea sunt detalii istorico-literare, de care nu se poate împiedica o programă care postulează diacronia ca „principiu ordonator al conținuturilor”. Se poate și mai rău de atât? În unele privințe, da: la „perioada contemporană” apare „poemul biografist”, degrabă producător de revelații elevelor și elevilor de clasa a XII-a care, până la acel moment, au studiat poeme „romantice”, „simboliste”, „moderniste”, „expresioniste”, „avangardiste”, „neomoderniste” și „postmoderniste”. Bine că am aflat că „biografismul” este specific generației 2000: până la ea poezia e, probabil, totuna cu „dispariția elocutorie a poetului”. Asta-i istoria literară etalată de programa de liceu: un joc al formulărilor goale, nu al „formelor literare”, obsedat de a umple, „în sincronie”, toate „modelele estetice europene”, indiferent de hibridizările, decalajele, localizările specifice culturilor (semi-)periferice. N-au decât să scrie studii ample, pornind de la astfel de problematici, cercetătoare și cercetători nu doar din toate colțurile lumii, ci și din toate regiunile geografice ale României. Textele lor conțin bibliografii/referințe nenumărate, iar autoarelor și autorilor programei nu le ies trei amărâte note de subsol. Mai mult, istoria literară e una și bună, aceea din programele anilor 1970-1990.
Să lăsăm, totuși, poezia și să nu uităm de proza programei, fiindcă aceea e și mai de senzație. Romane vor studia elevii doar în a X-a și a XI-a, pentru că în ultimul an de liceu li se impun ca „forme” doar „proza scurtă” și „proza socială”. Se deduce că „proza scurtă” este relevantă doar odată cu „optzecismul literar”, dar ce forme anume ia „proza socială” în postcomunismul românesc? „Proza socială” nu o fi fost reprezentativă și pentru alte epoci dacă dobândește statut de formă obligatoriu de studiat doar odată cu literatura „generației ʼ90” și a „generației 2000”? Nu, deoarece în diverse perioade ale secolului al XX-lea, programa distinge „forme” mai „precise” (dintre care majoritatea, firește, tot „sociale”): „romanul rural”, „romanul citadin”, „romanul de dragoste”, „romanul «obsedantului deceniu»”, „romanul memoriei”.
Mă bucur că „romanul rural” și-a găsit locul printre „formele” programei și că Ion de Liviu Rebreanu va fi – foarte probabil – studiat în continuare la clasă, dar volumul I din Moromeții lui Marin Preda tocmai a fost evacuat de la liceu. „Romanul rural” este „formă” obligatorie doar pentru clasa a X-a, iar o altă „formă” care să integreze capodopera lui Preda din 1955 nu se va preda în clasa a XI-a. O „șansă” ar mai exista, totuși: programa să subînțeleagă roman scris/publicat în anii ʼ50 prin „romanul «obsedantului deceniu»”, ceea ce ar fi înduioșător de stupid, însă nu și imposibil, având în vedere cât de prob științific este întreg demersul.
Mai puțin exclusive par „romanul citadin” și „romanul de dragoste” (ambele incluse tot la clasa a X-a), însă acestea sunt cazuri-școală de subgenuri ale romanului atât de vag definite de tradiția critică, încât sunt lipsite de conținut conceptual, prin urmare imposibil de operaționalizat la clasă fără falsificări masive. Iertată fie-mi îndrăzneala, dar cred că e necesar să recomand un studiu reprezentativ în acest sens. Oferă așa-zisa „formă” a „romanului citadin”, de exemplu, o grilă privilegiată (deci, și didactică) de lectură pentru proza Hortensiei Papadat-Bengescu, a lui Camil Petrescu, a lui G. Călinescu, a lui Mateiu I. Caragiale? Cuprinde o astfel de „formă” și romanul mahalalei al lui G.M. Zamfirescu, și romanul ghetoului al lui I. Peltz? Dar cronicile orașelor de provincie ale lui Mihail Sadoveanu? Din astfel de întrebări rezidă alte observații (în cazul în care forma „romanului citadin” chiar ar putea fi operaționalizată didactic): a. exceptând (și, în unele cazuri, exceptând doar parte din) prozele pe care volumul I al Dicționarului cronologic al romanului românesc de la origini până în 2000 le califică drept rurale, istorice, de război, de aventuri, haiducești, celelalte, plasate preponderent în mediu urban (sociale, psihologice, erotice, sentimentale, naturaliste, existențialiste, științifico-fantastice, polițiste, poetice, politice etc.), ar putea fi numite „romane citadine”, demonstrând cât de laxă este o astfel de „formă”; b. urbanizarea accelerată (cu beneficiile, dar și cu dramele și cu abuzurile ei) s-a petrecut în România după Al Doilea Război Mondial, însă programa consideră „romanul citadin” definitoriu doar pentru interbelic; c. dacă programa valorizează o înțelegere ideologizată a „citadinului” în opoziție cu „ruralul” (asociindu-l, de exemplu, cu mondenitatea, cosmopolitismul, intelectualitatea, rafinamentul, diplomația, progresul tehnologic etc.), se prea poate ca mai toate „romanele citadine” așa-zis eligibile din interbelicul românesc să exemplifice exact contrariul. Asemănătoare e și situația „romanului de dragoste”. Care dintre prozele posibil de studiat în clasa a X-a candidează pentru această titulatură (dacă, să zicem, ea ar întruni cu adevărat rigorile minimale pentru a funcționa ca subgen romanesc): Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război? Patul lui Procust?(Camil Petrescu ar fi foarte… încântat, dar și mai și ar fi interpretările feministe ale romanelor camilpetresciene); vreunul dintre romanele lui Anton Holban? Ciuleandra? sau, poate, „glasul iubirii” din Ion? Rusoaica lui Gib Mihăescu? Enigma Otiliei? Adela lui G. Ibrăileanu? La clasă ar crea un spectacol de nedescris analiza unor astfel de romane prin prisma iubirii ca element structural central/ordonator nu doar al tematicii, ci și al structurilor/mecanismelor narative, respectiv al, în termenii programei, „reprezentăril[or] despre om și despre lume”. „Marea” dragoste din Maitreyi (1933) nu s-ar califica, fiindcă Mircea Eliade a fost dus de programă la clasa a XI-a, la literatura din preajma Celui de-al Doilea Război Mondial (sic!). Sau, poate, dragostea înseamnă misoginism nețărmurit, orientalizarea femeilor străine de neam, abuz, crimă, idealizarea tinereții din perspectivă „matură”.
O notă de final ar merita și „romanul memoriei”. Pentru mine e cea mai mare surpriză a listei de „forme”. Dacă „romanul citadin” și „romanul de dragoste” sunt alegeri cvasi-previzibile ale unei programe dominate de gândire leneșă și de lipsă de fundamentare științifică, „romanul memoriei” este un subgen emergent în cultura literară română, demn de toată atenția. Numai că, așa cum menționam, e încă „emergent”, frecventat cu precădere în postcomunism, or programa îl atestă ca definitoriu pentru „contextul socioistoric de după Al Doilea Război Mondial”, perioadă în care reperele luate în considerate sunt următoarele: „Controlul ideologic asupra literaturii postbelice. Clișee ale literaturii dogmatice”; „Realismul socialist”; „Reconfigurări ale lirismului modernist. Generația ’60. Generația ’70”. Am putea presupune, în contra reperelor citate, că programa favorizează includerea unui roman precum Dimineață pierdută al Gabrielei Adameșteanu, publicat în 1983, dar elaborat încă de la mijlocul anilor ʼ70. Nu „reconfigurează lirismul modernist”, că n-ar avea cum, dar măcar e un excelent roman al memoriei, iar autoarea ar putea fi încadrată la „Generația ʼ70”. Probabil că presupunerea e prea optimistă, iar autoarele și autorii programei au improvizat (după cine știe ce bibliografie de uz propriu) o cu totul altă tipologie pentru a ilustra „romanul memoriei”.
Exemplul dat e menit, totuși, să demonstreze că programa de limba și literatura română pentru clasele a X-a – a XII-a ar putea fi măcar minimal salvată doar prin înțelegerea sa împotriva reperelor pe care le formulează explicit, doar proiectând conotații pe care, probabil, niciodată nu le-a gândit, doar corectând direct la clasă marile și repetatele sale lacune ori gafe didactice și istorico-literare. Atât rămâne de făcut deocamdată. După cum am constat la finalul lui 2025 și la începutul lui 2026, o rescriere a programei de limba și literatura română pentru liceu este imposibilă, fiindcă grupul de lucru și comisia națională care validează programa, compuse majoritar din aceleași persoane, nu pot sau nu vor să înțeleagă cât de departe rămâne concepția lor asupra literaturii (inclusiv a literaturii în școală) de teoriile și de practicile contemporane. Nici nu e de mirare că, în secțiunea de recomandări pentru clasa a XII-a, „generația 2000” rămâne singura fără nicio nominalizare: „Pentru literatura anilor 2000 se vor selecta autoare și autori relevanți prin originalitatea viziunii literare, ale căror texte sunt, totodată, adecvate nivelului de înțelegere și experienței de lectură ale elevilor”. O astfel de omisiune trebuie pusă exclusiv pe seama respectivelor autoare și autori. Nu apăreau nici în documentele curriculare din anii ʼ70-ʼ90, or programa de limba și literatură română din 2026 își găsește doar în ele mai toate sursele de inspirație.
____________
Despre autor: Cosmin Borza este cercetător științific III, doctor la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” al Academiei Române și cadru didactic asociat la Departamentul de Literatură Română, Teoria Literaturii și Literatură Comparată al Facultății de Litere, UBB. Domeniile sale de interes includ istoria literară, literatura cu tematică rurală, subgenurile romanului, teoria critică și studiile de world literature.
Nota redacției: Opinia profesorului și a cercetătorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.
