Jurnal de meditator. Partea I – Șase tipologii de copii care fac pregătire suplimentară

Se împlinesc anul acesta 37 de ani de când lucrez individual cu copiii. Adică fac meditații – cu un singur copil o dată. M-am făcut și PFA pentru asta, ca să fiu cetățean cinstit. În orice loc am stat, în oraș sau la sat, imediat s-au lipit de mine copii care aveau nevoie de ajutorul meu. Îi iau din clasele primare și trecem împreună prin examenul pentru clasa a IX-a, pe urmă prin bacalaureat, poate și prin primii ani de facultate. Unii sunt părinți, la rândul lor, și am ajuns să lucrez cu copiii lor.

Am toate motivele să fiu mulțumită profesional și dețin o adevărată „colecție” de elevi lângă care am stat, probabil sute de ore, cu care am plâns pentru un 9, dar și pentru un 4, ca să-l schimbăm, transpirând și uneori certându-ne, în 7, împreună cu care am tremurat de emoție în preziua testelor de la școală sau a examenelor, încercând să ascundem frunzele morcovului, pe care le târam trenă după noi.

Sunt, așadar, în măsură să fac o tipologie personală a copiilor cu care am lucrat, fără să am pretenția de generalizare. Prefer să le spun „copii”, pentru că legătura creată între noi, la masa din camera lor, e mai strânsă decât cea formată între profesor și elev în clasă, fiindcă nu o dată m-am considerat prietena lor mai mare și le-am răspuns la întrebări pe care nu au îndrăznit să le pună părinților. Fie și atunci când am fost nevoită să-mi maschez roșeața din obraji, desenând corpul uman și organele sale de reproducere, ori când am conturat țările și continentele lumii cu stângăcie de neiertat, ca să le arăt că Anglia nu e în America („chiar nu e, doamna?”). Ca să înveți română și engleză, e nevoie și de așa ceva.

Iată deci câteva clase de copii „meditați”, într-o ordine aleatorie:

1. copilul cuminte și silitor, cu subclasa, slab populată, de copil foarte cuminte și foarte silitor, care nu scade ritmul la învățat nici în vacanța de vară. E drept, uneori stimulat pozitiv de părinți. Asta până când ajunge la liceu și își dă seama singur că trebuie mai multă muncă, mai mult sacrificiu. Cu toate astea, și el are timp de manichiură, de shopping, de hang out cu prietenii „pe” telefon (să fi căzut clubbingul în desuetudine?);
2. la polul opus este copilul lipsit de orice poftă de învățat. Ideea că trebuie să memoreze definiții ori să scrie texte mai lungi de două rânduri îl îngrozește până la somnolență cronică. Tema echivalează cu condamnarea la moarte. O face de mântuială. Oricum ia notă de trecere, cu care se mulțumește. E stilul „trombonist”. „Mi-am pierdut caietul, doamnă. Am învățat ieri toată ziua din el și nu știu pe unde l-oi fi pus”. La insistențele mele, l-a găsit ascuns sub cearșaful de pe patul mamei. Variantă: „Azi nu pot să fac ore că ieri am mâncat ceva în centru și am ceva grav cu stomacul”. „Bine, să mă sune mama, atunci, după ce cheamă salvarea”. „Stați că am luat o pastilă și cred că îmi trece repede”. Diagnosticul e clar: sindromul „Petrică și lupul”;
3. copilul care crede că vrea să învețe, dar, când e la o adică, se ferește de învățat ca de foc. Are note bune la școală (aici e deja vina altora), iar când îi demonstrezi că nota lui de 10 e, de fapt, un 7, se bosumflă și depui mult efort să-l convingi să ia nota maximă „pe bune”; aici intră și copilul care descoperă că pentru învățat trebuie să renunțe la joacă. Pune tot felul de întrebări care nu au legătură cu lecția, e foarte interesat de animalele mele de companie sau îmi arată că și-a făcut ordine în dulap (dar eu îi văd jucăriile îndesate sub pat – „să nu mă ziceți lu’ mama”);
4. copilul care învață selectiv. Vrea să ia C1 la engleză ca să nu mai dea și proba de limbă străină la bac, de exemplu, deși nu-i place limba asta. În plus, engleza e încă la modă și „îi va trebui peste tot, chiar și în România”, așa că se străduiește, dar te aduce în pragul disperării cu comentatul: în culegerea asta rândurile sunt prea apropiate, de ce nu se citește în engleză cum se scrie, nu pot să pronunț sunetele astea, întrebările astea sunt stupide etc.;
5. copilul care nu știe mai nimic, dar crede și susține cu încăpățânare că știe, chiar dacă îi demonstrezi că ortografia e o problemă mare la el, iar în clasa a V-a e ciudat să scrie în carte „injecție”, iar tu să citești, de trei ori la rând, „insectă”, fără să fii dislexic ori să ai probleme cu ochii. Din păcate, și lui i se dau note bune la școală. E stilul foarte dificil, dacă simte și vede că ai dreptate se închide în el și greu îl mai scoți din starea asta, se lasă cu lacrimi, ba te mai simți și tu vinovat (pe mine m-a costat o dimineață de sâmbătă la mall, nu că mi-a stricat să umblu prin magazine, să-mi cumpăr un inel de stare și să mănânc tăiețeivietnamezi maronii la dejun);  
6. copilul care e bunicel la învățătură și foarte capabil, dar vrea să iasă în față cu orice preț. Are accese de obrăznicie și e convins că toți profesorii au ceva cu el, pentru că îi fac observație în fața colegilor. Participă la orice concurs, la orice materie, și spune că s-a descurcat foarte bine, deci nu înțelege de ce a luat un punctaj atât de mic. Bosumflarea e la ordinea zilei.

Cu acești copii nu e nimic în neregulă. Au toate componentele fizice și intelectuale necesare ca să funcționeze în parametri normali. Le spun de la bun început că nu vreau să aud de la ei următoarele lucruri: n-am înțeles lecția (ai fi înțeles-o dacă ai fi învățat o definiție de două rânduri ora trecută); nu știu ce să răspund (știi, dar pentru asta trebuie să gândești).

Am lăsat intenționat la o parte factorul „părinți”, care e prea important ca să nu fie tratat și clasificat separat. Rămâne ideea că de copii te atașezi vrei, nu vrei, că, lucrând cot la cot cu ei, îi modelezi. Că te simți responsabil față de ei și de față de părinții lor. Că trebuie să-i faci să se simtă în largul lor cu tine. Să stai la dispoziția lor pe WhatsApp chiar și seara pe la 10, fiindcă le-ai dat o temă mai grea (cine te-a pus?) și mai vor, unii, niște explicații, alții, să-ți spună că mâine e posibil să-i zgârie-n gât. Cred că profesorul-meditator e profesor tot timpul și trebuie să se simtă la fel de responsabil de copiii cu care lucrează ca un medic de pacienții lui. Diferența e că nu trebuie să vindece nimic (nici măcar pretinsa roșeață din gât), ci să educe – nu-i deloc simplu, nu?

__________

Despre autor:

Antuza Genescu este traducătoare și prozatoare în Timiș. În 1991 a absolvit Universitatea din Timişoara, Facultatea de Litere şi Filozofie, Secţia Română Engleză, potrivit uniuneascriitorilortm.ro. Este doctor în filologie, cu teza Sângele — Anatomie și simbol literar în tragediile lui Seneca și Shakespeare, susținută la Universitatea de Vest Timișoara în septembrie 2016. Din 2012 este traducător şi interpret autorizat de limbă engleză.

Foto: © Andreaobzerova | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.