Doru Căstăian: Cu o ușoară stare de rău, despre starea de bine

5.397 de vizualizări
Se vorbeşte mult, în ultima vreme, despre starea de bine a elevilor şi despre ce ar trebui să facem ca s-o obţinem. Am stat şi m-am întrebat câteva clipe dacă eu, elev fiind, m-am simţit bine la şcoală. Am încercat să fiu obiectiv, să scot aşchiile faptelor din ghemul amintirilor şi să mă întreb sincer dacă am fost mulţumit, dacă starea mea generală dominantă a fost, până la urmă, una de bine. N-aş şti să răspund exact.

Lumea mea de elev era o lume compactă şi parfumată, în care am avut norocul să mă învârt inconştient şi fericit, ca orice copil sănătos şi roşu în obraji iarna (sau după meciurile de fotbal).

Era, în anumite privinţe, o lume mai violentă. Doamna învăţătoare ne-a arătat afecţiunea aceea în care era mereu amestecată niţică agresiune, cu care era familiar orice elev al anilor `80, m-a lăudat, dar m-a şi lovit la palmă atunci când meritam, cu muchea riglei şi cu metodă, alături de toţi ceilalţi, fără ură şi fără părtinire. Am avut şi ceva perciuni smulşi. S-au mai întâmplat şi ceva lovituri de arătător, stângeri violente de obraji (ştiţi cum doare?), lovituri artistice aplicate cu un breloc din piele împletită (domnul profesor de desen, artist fiind, s-a dovedit ceva mai creativ). N-am să uit vreodată palma puternică şi absolut suprinzătoare primită în timpul unei inspecţii la clasă pentru că suflasem unui coleg un răspuns. Ţineam la domnul profesor de muzică, era mereu amuzant, îmi dorisem doar să iasă bine ora. A ieşit bine. Domnul inspector a părut încântat de fermitatea cu care fusese inhibat un asemenea comportament profund incorect din punct de vedere moral.

Nu le-am purtat niciodată pică domnilor profesori. Aveau, poate, frustrările lor. Deşi mulţi considerau absolut firesc acest mod de a proceda. Aşadar, la fel ca orice elev din România, am fost câteodată jignit, pedepsit preventiv, ruşinat în faţa clasei. Am avut ore înaintea cărora îmi era frică, uneori o frică foarte intensă… Dar şi ore plăcute, în care mă puteam în sfârşit relaxa şi chiar arunca furiş câte o privire către colega care-mi plăcea sau aiurea, pe fereastră.

Aş minţi dacă aş spune că am fost profund nefericit. Era, în fond, singura lume pe care o ştiam, o lume care, ca oricare alta, conţinea o cantitate oarecare de suferinţă, nedreptate şi agresiune. Violenţa din clasă era numai o varietate a brutalităţii pe care o întâlneam cotidian. În cartierul meu, pe vremea când eram în gimnaziu şi în primii ani de liceu, încă se mai întâmpla câte o sacrificare de porc în spatele blocului, găini erau decapitate la ordinea zilei, copiii aruncau uneori cu pietre unii într-alţii şi nu cred că voi uita vreodată momentul când „băieţii mai mari” de la blocul vecin au ars de vie o pisică pe care turnaseră în prealabil gaz.

Am fost lovit de maşină de două ori, mi-am tăiat accidental venele într-un fund de borcan, am fost la un pas de a rămâne spânzurat între sârmele pentru rufe ale unui vecin şi am ajuns în spital pentru câteva zile după ce un leagăn metalic m-a lovit în cap. N-am ştiut însă niciodată ce este bullying-ul. Cu băieţii mă jucam în curtea şcolii, mai povesteam despre fotbal („În anul 2000, când Steaua va muri, Dinamo la pomană, Oţelul campioană!”) şi ne strângeam să vedem pe casete VHS concerte. De bătut ne mai băteam, dar nu ne purtam vreodată pică.

Revenind la binele din şcoală, profesorii erau pentru noi puternici şi imprevizibili ca nişte zei. Şi, ca spre nişte zei, priveam temători. Erau caractere şi temperamente diverse, desigur, dar niciunuia nu i-ar fi trecut vreodată prin cap că s-ar fi putut considera egalul sau partenerul elevilor… Cei mai mulţi nu erau nişte piscuri intelectuale (cu excepţiile de rigoare, am avut şi profesori realmente cultivaţi), deşi nu apreciau cu adevărat decât un sistem al premianţilor, în care doar învingătorii contează. Celorlalţi li se permitea cel mult să-i admire şi să se lase motivaţi de premianţi. Aş minţi însă dacă aş spune că nu le păsa de noi. Celor mai mulţi le păsa şi s-au străduit să ne înveţe câte ceva, ba chiar să ne arate uneori afecţiune în felul rigid şi schematic al puritanilor.

Când am ajuns profesor, nu ştiam exact ce am de făcut, dar ştiam prea bine ce nu aveam să fac niciodată. Nu aveam prea multe de luat de la profesorii mei în practica mea pedagogică. Poate doar câteva lucruri. Căldura şi dorinţa sinceră de a-i învăţa pe ceilalţi pe care le simţisem la profesoara mea de istorie din liceu, doamna Rotaru. Ceva din erudiţia profesorului de literatură universală, domnul Leonte. Ceva din umorul negru moderat şi din modul hâtru de a fi al doamnei Traian, profesoara mea de germană. Ceva din delicateţea profesoarei mele de engleză din gimnaziu, domnişoara Matei. Ceva din umorul melancolic al domnului Bercu, profesorul meu de matematică, un ins capabil şi deştept, exilat între umanişti care dispreţuiau matematica. Ei au fost exemplele mele de umanitate într-o lume în care, altminteri, domneau, ca şi acum, mai degrabă atenţia aproximativă şi autosuficienţa.

Ca profesor, am vrut să fac lucrurile altfel. Am încercat să nu jignesc şi să nu nedreptăţesc vreodată un copil. Am considerat că fiecare tânăr are dreptul să fie respectat, nu doar verbal, ci, de asemenea, cu fapta. Am vrut să fac din orele mele nişte mici agora, nişte spaţii deschise în care fiecare să aibă dreptul să spună ce crede. În care să polemizăm fără a ne jigni. În care să greşim fără teamă. În care să ne pasionăm de diferite lucruri, pe care apoi să le scormonim cu nesaţ. Am încercat să pun carne pe toate truismele universului motivaţional de azi: să fiu atent la fiecare copil (la fel de banal-unic-extraordinar ca oricare altul). Să ajut, să îndrum, să înţeleg şi să-i îndemn şi pe ei să fie aşa. Să-i învăţ să fie la rândul lor atenţi unul cu altul. Să-i învăţ să le pese.

Mi-e greu să ştiu dacă lumea mea de copil conţinea o cantitate mai mare de arbitrar şi suferinţă decât cea a copiilor de azi. Dacă lumea tacâmurilor congelate date pe sub mână, lumea frigului şi a foamei, dar şi a bâlciului tranziţiei, a fost una mai traumatizantă decât cea de azi, lumea familiilor dispersate, a părinţilor plecaţi la muncă în străinătate, a fraţilor care-şi cresc fraţii, lumea anxietăţii şi depresiei, lumea însingurării virtuale. Cred însă în continuare că o clasă poate deveni un mic univers în care, întocmai ca în Labirintul lui Pan, filmul lui Guillermo del Toro, se poate evada din războiul civil al realităţii. De cele mai multe ori când ajung în clase, în fiecare zi de şcoală, the kids are not ok. Nici cei săraci şi, da, de multe ori, nici copiii aceia bogaţi care coboară din jeep-uri cu nasurile în I-phones. Le ştiu multora poveştile, mi-am găsit mereu timp să îi ascult, deşi nu întotdeauna am ştiut sau am avut cum să îi ajut. Încă sunt convins că unul dintre lucrurile miraculoase şi inestimabile din meseria noastră de profesori este această superputere de a transforma, pe timpul unei ore, clasa într-un spaţiu cu rost şi suflet. Dacă vreţi, într-un spaţiu al stării de bine.

De fapt, nu e nimic miraculos la mijloc. Doar puţină etologie şi psihologie umană. Oamenii răspund la bunătate şi respect (da, chiar şi cei mai recalcitranţi şi „răi” dintre ei). Înfloresc într-o cultură a reciprocităţii. Oamenii adoră să colaboreze şi asta încă din zorii speciei. Se simt bine în spaţiile pe care le cunosc şi le înţeleg, în spaţiile sigure. Oamenii vor respecta competenţa şi bunăvoinţa reală în aproape orice grup. Nu sunt un idealist. Vă asigur că nu. Dar am văzut lucurile astea întâmplându-se. Şi cu elevii de la liceele „bune”, şi cu copiii de la orfelinat (cu care am colaborat într-un proiect acum câţiva ani), şi cu cei de la şcoli speciale şi cu cei de la şcolile industriale. Nu sunt un admirator necondiţionat al copilului, deşi sunt pasionat de ei. Numai cine nu e profesor nu ştie ce abisuri de frustrare poţi atinge când nimic din ceea ce încerci nu merge. Când nu-ţi poţi scoate elevul din confortul funcţionării fără rest în lumea lui. Când pierzi în faţa unui nenorocit de telefon care rulează o aplicaţie banală. Când nu-l poţi determina să depună efort. Când se simte atât de bine în mintea lui încât nu are nevoie de lumile tale mai complexe, dar şi mult mai îndepărtate. Când fascinaţia nu durează şi nici nu duce mai departe. Dacă vrei să îţi spun de cât timp eşti profesor, spune-mi de câte ori ai vrut să renunţi. Şi totuşi, câteodată zidul se sparge. Lucrurile puse înăuntru câteodată înfloresc. Şi un puşti citeşte prima carte văzută la tine, din proprie iniţiativă. Altul vine timid într-o pauză să îţi ceară o lămurire asupra unei probleme la care se gândeşte de mult timp. Altul i-a cumpărat mamei lui, pentru prima dată, o floare. Ai din ce în ce mai puţin pauze, aproape în fiecare pauză te înconjoară, zâmbesc când te văd, îţi oferă spontan din covrigul sau şaorma lor. Simţi că te apreciază şi că le e bine cu tine. Şi atunci încerci şi tu, poate pentru prima dată în zi, o stare de bine.

Aproape întotdeauna când preiau o clasă trebuie să încep un proces laborios prin care să o dezvăţ de multele apucături păguboase care reflectă istoria ei educaţională. Atunci când ridici o problemă, când pui o întrebare, aproape nimeni nu va răspunde din proprie iniţiativă. Dacă totuşi cineva o face, o face cu vocea scăzută şi luându-şi infinite precauţii. Aproape întotdeauna răspunsul începe cu „nu cred că e bine, dar…”. Se simte mai mereu teama. Teama de a nu spune o prostie, de a nu fi sancţionat prin ironii sau răutăţi de către profesor şi/sau de către colegi. Se vede instantaneu felul în care funcţionează de ani buni star system-ul clasei. Elevii „buni” răspund, ceilalţi devin brusc dezinteresaţi şi încearcă să-şi acceseze discret telefoanele. La ce bun să încerc să răspund sau măcar să urmăresc lecţia? Nu voi fi numit niciodată, iar dacă voi fi numit, voi răspunde prost şi voi fi pedepsit cumva de reacţiile clasei. Iar dacă nu voi fi pedepsit, oricum nu voi fi niciodată la fel de bun ca X sau Y. Pentru că despre asta este învăţământul românesc mereu. Despre cei mai buni, ei sunt cei care contează. E o lecţie veche, una dintre primele învăţate ca elev: că numai cei buni rămân în istorie. Că şcoala nu poate fi decât accidental despre a ne simţi bine împreună. Atunci când le dau cuvântul individual, încercând să-i atrag pe toţi în oră şi încerc să dau fiecăruia şansa de a răspunde măcar o dată pe parcursul unei ore, au la început impresia că îi pedepsesc. „Dar ce am făcut, domn`profesor?” ”N-ai făcut nimic, aş vrea doar să te alături discuţiei”. Mă priveşte neîncrezător. „Chiar n-am făcut nimic, nu ştiu ce aveţi cu mine.” Psihologii numesc această stare neajutorare învăţată. Sentimentul că nu vor reuşi oricât s-ar strădui. Aş adăuga şi că, inevitabil, orice star system produce şi trash. Uneori gunoiul e văzut ca fiind inevitabil negru. „Bine, e slab, dar e şi mai brunet, aşa.” Această propoziţie ruşinoasă se aude încă frecvent în cancelarii.

În fond, e vorba tot despre o strategie etologică. Copiii vor învăţa pe de rost, vor mima, vor copia temele în pauză, vor face câte ceva ca să evite pedeapsa. Vor prefera un univers simplu, pe care să îl înţeleagă şi nu complexitatea explorării. „Nu vă mai bateţi capul să ne explicaţi, spuneţi-ne exact ce să învăţăm.” Evitarea stresului şi a durerii este un factor motivaţional puternic. Anxietatea te ţine atent. Îmblânzeşte moravurile şi te face să te concentrezi. Nimic nu te ţine mai treaz decât cortizolul. Ca profesor, ai mereu posibilitatea de a transforma mediul într-unul imprevizibil (note imprevizibile, controale imprevizibile, teste imprevizibile) şi de a învăţa micul cobai că regula jocului e supriza. Că nu e niciodată în siguranţă. Şi că e mereu, de fapt, la dispoziţia ta. Desigur, nu îi va fi vreodată bine la şcoală, dar tu nu ai timp de prostiile astea finlandeze. Să fie la ei, acolo. „Dar care frică, domnule, că nu mai ştiu de nici o frică. Nu vezi că nu învaţă nimic?” Da, pentru că dezavantajul major al fricii este că e ca o vrajă. Poţi păşi în afara ei pur şi simplu. Iar atunci când un elev o face, nu mai există absolut nimic, dar nimic, care să îl motiveze. Pentru că frica este doar un valătuc de fum deasupra vidului.

Unul dintre cele mai tulburătoare lucruri pe care le-am citit vreodată la un pedagog (şi încă unul important, mă refer la John Hattie) este faptul că, într-o şcoală, dacă profesorii nu adoptă aceeaşi filosofie educaţională, care să fie asumată la nivel instituţional, eforturile câtorva mohicani vor fi aproape inutile. Un copil aflat la şcoală este un organism scufundat într-un mediu social complex. Nu-l poţi învăţa simultan încrederea şi frica, siguranţa şi imprevizibilul, respectul şi jignirea, abuzul si toleranţa, gândirea liberă şi servilismul. Dintre semnalele contradictorii, le va alege, ca orice alt animal, pe cele dominante, ale căror tipare revin mai des. Te vor adora şi te vor îmbrăţişa pe holuri, dar vor vedea ora ta ca pe o monstruozitate duioasă, ca pe o curiozitate care nu poate fi regula lumii lor. De aceea, cred că orice profesor ar trebui să se hotărască asupra filosofiei pe care o duce dincolo de uşa sălii de curs. Şi cred că orice profesor responsabil ar trebui să-şi răspundă serios la câteva întrebări, de preferinţă cât încă este crud, înainte ca toate recunoaşterile formale şi adesea irelevante ale sistemului să îl scufunde în autosuficienţă: este un copil doar un mamifer dresabil sau o fiinţă formabilă şi cultivabilă? Merită un copil întreg respectul pe care l-am acorda unui adult? Merită un copil să se simtă bine la şcoală?

Desigur, pentru toate acestea, ar fi nevoie de ceva ce foarte mulţi profesori nu cultivă nici la ei, nici la elevii lor: reflecţia. Cei mai importanţi trei factori care influenţează învăţarea la elev, conform lui Hattie, sunt autoevaluarea, metacogniţia (a reflecta la cum înveţi şi cum cunoşti) şi relaţia afectivă cu profesorul. Prima este mai rară ca o gemă, iar copiii privesc lung de tot atunci când le ceri să se autoevalueze. A doua aproape lipseşte. A treia este de foarte multe ori deplorabilă.

Cauzele pentru care sistemul este în acest moment un mamut încremenit şi dezorientat sunt complexe şi multe dintre cele ce trebuie făcute nu stau în puterea noastră, a profesorilor. Dar a face din orele noastre momente fireşti de interacţiune umană chiar ne este la îndemână. Nu există niciun motiv pentru care să jigneşti un elev. Nu există niciun motiv pentru care să-i încalci drepturile. Nu există niciun motiv pentru a debita mizerii rasiste dinaintea lui. Nu există nicio justificare pentru a nu-ţi trata elevii cu respect indiferent cât de mici ar fi. Putem să le acordăm încredere. Putem să-i lăsăm să gândească şi să greşească. Putem să anunţăm şi să pregătim în prealabil testele. Putem să-i încurajăm să caute. Să-i împingem să colaboreze. Putem încerca perpetuu să-i atragem şi să-i fascinăm, chiar dacă uneori, de multe ori, vom eşua şi ne va durea. Poate că teama trece mai uşor bacul şi examenele de capacitate. Dar, pe termen lung, numai atenţia, seriozitatea şi interesul vor face din copiii de azi oameni (ceva mai) liberi, mai buni şi mai responsabili.

Dar trebuie spus la fel de limpede că, dacă lucrurile vor continua să se prezinte la fel, vom eşua frecvent pentru că numai fascinaţia şi starea de bine nu sunt niciodată suficiente, ca să nu mai zic că sunt mult mai greu de obţinut decât în condiţii normale. Ele stimulează şi întreţin în principiu motivaţia de profunzime, dar mai este nevoie de ceva, mai este nevoie de anumite convingeri adânci şi de anumite deprinderi care nu par a avea mare căutare în lumea de azi. Legaţi de o şcoală anacronică, lăsaţi la cheremul unor tehnologii de care abuzează, dar pe care nu le înţeleg în profunzime, lipsiţi adesea de respectul pentru efort şi lucrul obţinut greu, trăitori fără voie într-o cultură a imposturii, aflaţi adesea în relaţii sociale schematice inclusiv cu propriile familii, tinerii reali nu sunt chiar fantoşele cu care operează discursurile motivaţionale. În mediul rural, se adaugă de multe ori factori suplimentari care erodează starea de bine. Îi ştim cu toţii: sărăcia, lipsa resurselor educaţionale, administraţii incompetente şi corupte. Şi, desigur, scriu toate acestea pe deplin conştient că există şi experimente educaţionale de mare succes, precum Alecart sau Boovie. Nu putem face însă abstracţie de masa indispusă şi prost formată, a cărei indispoziţie (ca antonim al stării de bine) se amplifică şi amplifică proasta dispoziţie a profesorilor într-o spirală care ne afundă tot mai adânc în groapă. Trecând dintotdeauna dintr-o clasă într-alta fără să înveţe temeinic şi fără să capete cunoaşterea şi competenţele pe care şcoala pretinde că le formează, fascinaţi adesea de pseudomodele şi de reţete rapide de succes, tinerii ajung să nu mai găsească nimic relevant în ceea ce li se propune în sala de clasă. Să nu-şi mai dorească munca şcolară, să nu dezvolte principii şi reflexe substanţiale, să devină extrem de puţin sensibili la eforturile profesorilor. Ceea ce poate altera teribil starea de bine a unui profesor, până la nivelul în care ea nu mai poate fi restaurată cu palide paliative motivaţionale. Unui profesor umilit sau măcar desconsiderat în sala de clasă îi va fi greu să vadă măreţia din fiecare copil sau să dea vreun sens principiului învăţământului centrat pe elev. Nu e vina copiillor, nu e integral vina profesorilor şi cred că ar trebui ca, la un moment dat, să depăşim aceste sterile explicaţii bazate pe vină şi să admitem să schimbăm mecanismele care generează această infintă cultură a vinovăţiei şi a reproşului. Mai ales că le ştim. Ni le-a mai explicat o dată OECD foarte recent.

Oamenii sunt fiinţe hipersociale. Prosperă unii în preajma altora. Învaţă unii de la alţii. Transmit intergeneraţional cunoştinţe, principii, valori, proceduri. Au înfruntat sute de milenii prin solidaritate şi grijă reciprocă. Şi sunt dintotdeauna una dintre speciile care investesc cel mai mult în progenituri. Trebuie să proiectăm o lume în care să permitem acestor mecanisme ancestrale să funcţioneze.

________________________________________________________________________________________________________

Despre autor:

Doru Căstăian este profesor de Filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, unde le predă copiilor începând cu clasa a V-a și până la clasa a XII-a. Este publicist, traducător, doctor în filosofie (Universitatea de Vest din Timișoara).

 

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI:RO76BTRLRONCRT0471641001

CONT EURO:RO26BTRLEURCRT0471641001

Deschis la BANCA TRANSILVANIA
Donează prin Patreon

Donează

7 comentarii
  1. Complet, pertinent, trist si totuși dătător de speranță că mai există si dascăli care pot lumina și schimba un sistem prăfuit, împietrit în timp, îndărătnic și dictatorial. Din păcate unii lucrători (nu îi pot numi dascăli) ajung în funcții mai înalte, de unde ne privesc condescendent, iar alții, cu vocație, ajung să plece din sistem din cauza nedreptăților. Astfel este și mai greu de suportat starea lucrurilor, este si mai greu de schimbat ceva. Nu mai puneți drept conducători lupii cu blană de oaie, faceți-le mai întâi o evaluare!
    Citiți articolul, dragi părinți si profesori! Dacă domnul profesor Doru Căstăian nu are dreptate, atunci sunt pe lumea asta cel puțin doi extratereștri.

  2. De ce nu formăm un nucleu de profesori sau/și oameni interesați de educație care să pună la punct o strategie. Pentru tot sistemul? Și ca vorbele noastre și gesturile noastre să nu mai rămână doar o insulă de care lumea se îndepărtează pe zi/oră (de curs) ce trece?

  3. Lungă pledoarie. Și fascinantă, motivantă, energizantă, mobilizatoare. Am citit-o cu sufletul la gură. Tot parcurgând-o, m-am întrebat, cum ar fi fost scrisă numai în câteva rânduri. A răspuns chiar autorul: “Oamenii sunt fiinţe hipersociale. Prosperă unii în preajma altora. Învaţă unii de la alţii. Transmit intergeneraţional cunoştinţe, principii, valori, proceduri. Au înfruntat sute de milenii prin solidaritate şi grijă reciprocă. Şi sunt dintotdeauna una dintre speciile care investesc cel mai mult în progenituri. Trebuie să proiectăm o lume în care să permitem acestor mecanisme ancestrale să funcţioneze.”
    Oare cum ar proiecta consiliul profesorilor dintr-o școală toate astea? Dar ministrul educației? Dar primul ministru și Guvernul, pentru toată țara? Așa, ca să fie bine…

    De ce nu este implementat un program educațional pentru elevi, educatori, învățători, profesori și părinți, continuu pe 11 ani, adaptat pentru fiecare an de grădiniță sau de școală, pentru dezvoltarea abilităților emoționale și sociale, cum este programul educațional “DA, POȚI”, “YOU CAN DO IT”al profesorului Michael E. Bernard?

    Mulți profesori sunt cei care predau foarte bine un noian de cunoștințe elevilor, însă cei care se apropie de inima copiilor cu dăruire și emoție sufletească rămân pentru totdeauna în sufletul lor. Cu siguranță vă străduiți să faceți parte din ambele grupuri de dascăli! Multă sănătate și împliniri tuturor profesorilor și elevilor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

MANIFEST 12 elevi navetiști i-au scris ministrului Educației ce înseamnă pentru ei drumul până la școală: sute de lei pe lună, nedecontați, ore pierdute, condiții proaste, trenuri și autobuze murdare, cu „indivizi dubioși„. Elevii cer abrogarea a două acte normative

„Solicitările Consiliului Național al Elevilor continuă să fie ignorate de ministrul Educației și Cercetării, Monica Cristina Anisie”, susțin reprezentanții elevilor într-un comunicat trimis Edupedu.ro. Aceștia spun că au trimis un…
Vezi articolul

Ministerul Educației: 3.208 de elevi stau acasă din cauza gripei. Lista școlilor și grădinițelor închise parțial sau integral

3.208 de elevi sunt afectați (stau acasă) din cauza suspendării cursurilor în unități de învățământ, din cauza gripei, anunță Ministerul Educației într-un comunicat de presă remis EduPedu.ro. Instituția prezintă situația…
Vezi articolul